În dimineața următoarei zile Ana, fu chemată pentru o nouă consultație. Reacționă greu, poate datorită apelativului cu care i se adresaseră...
-Doamna Staicu Ana ...la cabinet.
Stătea întinsă-n pat și în lipsa cărților privea cu ochi goi spre geam.
La control, doctorul, o doamnă între două vârste, relaxată și rece, a informat-o în timp ce completa o fișă:
-N-o să poți naște normal, bazinul tău e prea îngust și foarte probabil vei avea nevoie de cezariană. Oricum însă va mai dura, nu ai termenul necesar.
-Și ...mă pot întoarce acasă?
-Nu cred, o să stai în spital să nu apară complicații. Îți poți anunța soțul să se pregătească să mai aștepte, mai zise ea, privindu-le cu un zâmbet ironic pe asistente.
-Cât timp?
Doctorița s-a întors spre ea, uimită parcă de faptul că mai e încă acolo și i-a răspuns de această dată pe un ton tăios.
-Nu știu domnișoară, n-avem pastile pentru născut.
Ana a ieșit umilă, cu obrajii roșii de rușine. Nu era atât de ignorantă să nu-și dea seama că nu poate primi prea multe informații ...gratuit.
Iar o cezariană...costa destul de mult, nici nu știa...poate mai mult decât avea ea în ultimul sertar, în cutia de la săpunul pe care-l folosea.
De atunci, timpul parcă înțepenise la acel eveniment și Ana-l putea măsura doar în trezirile bruște în miez de noapte pentru tratament, în plecările celorlalte femei ușurate de supliciu, în numărul saloanelor pe care le schimba periodic.
De acasă maică-sa venea o dată pe săptămână să-i aducă schimburi și mâncare, în pungi, care acolo în spital îi păreau Anei uzate, sărace. Le lua în fugă și le băga în sertare, acolo unde noaptea mișunau în voie gândaci negri care-i dădeau fiori și coșmare. Erau puține ca ea...majoritatea celorlalte femei erau îmbrăcate cu pijamale și halate aduse de acasă pe care le puteau într-adevăr"steriliza" contra cost ...prosoape noi, parfumuri iar asistentele li se adresau altfel decât ei, care pe lângă faptul că arăta mai tânără decât era...și era tânără, avea dezavantajul că venea de la țară...Ei nu-i păsa, conștientiza că e ceva trecător, că n-are rost să fie tristă ...ce se putea schimba? Și de ce s-ar fi împrietenit cu ele...ce să spună, ce să le povestească? N-avea nevoie nici de compasiune nici de ironii șoptite la baie prin fum de țigară.
Zilele, se repetau lent, cu evenimente triste, cu dimineți când Ana ieșea speriată de la baie unde vedea ororile secției ginecologie în deplinătatea lor, fără nici o cortină care să le ascundă. Sufletul ei, în care nerăbdarea începuse să sape constant, tânjea după rutina unei vieți normale, după asfințitul zilelor în care ea se refugia undeva în fundul grădinii unde era o alee bine bătucită și fără dâmburi, pe care avea grijă s-o curețe tot timpul de iarbă.
Acolo Ana dansa de una singură pașii de balet învățați, inventa ritmuri după cum îi cânta sufletul, dansa până când cădea epuizată sub ramurile unui măr bătrân de care visase ea la început să-și lege un hamac. Văzuse în filme pe unii cum citeau suspendați confortabil în acel pat mișcător și acest moft fusese unul din condițiile pentru care acceptase să se mute la țară...condiție neîndeplinită însă niciodată ...la țară nu e timp să trândăvești...

În timp, spitalul, crease Anei o sensibilitate anume pentru semenii ei. Clădirea era mare iar ea a început să colinde zilnic, frământată de o curiozitate ciudată pentru suferința celorlalți. Și în nici o zi această curiozitate nu avea să-i treacă nerăsplătită de realitate. Obișnuise să se oprească mai ales, în parcul părăsit al spitalului, unde de mult timp nu mai creșteau flori, totul trăda dezolare și singurătate. Alături de ea, bătrâni suferinzi își deschideau cărțile vieților lor și povesteau oricui avea răbdare să-i asculte pagini înscrise în sufletele lor târzii. Iar Ana îi asculta tăcută, fără să-i întrerupă decât atât cât să-i ajute ca aceștia să-și șteargă cu mâini tremurânde lacrimile.
Și-n acele momente ar fi dat orice ca destinul ei să fi fost altfel, să fi putut învăța, să fi putut ști practic cum să-i ajute ...

Timpul însă, nepăsător de sentimentele ei, aducea întunericul și era nevoită să se retragă în salon, unde așezându-se să se culce își amintea de propria ei dramă.
Noaptea, pe furiș, urca și cobora cele trei etaje de câteva ori în speranța că, datorită efortului, o să poată naște și ea normal. Dar, deși copilul îi zbuciuma burta de i se părea că o să-i rupă pielea și-o să iasă pe oriunde, corpul ei fragil se încăpățâna să o asculte.

Cu o zi înante să fie operată, a fost chemată la cabinet.
- Ce facem domnișoară, ești pregătită pentru mâine?
Ana între timp învățase ce însemna acest lucru dar era din ce în ce mai obosită să aștepte și-n același timp dezamăgită, dându-și seama că banii, pe care-i dăduse fratele ei, se vor duce toți în buzunarele lor avide.
-Da sunt pregătită, dacă nu există altă soluție.

Dimineața veni prea repede. Ana ar fi vrut să fie cineva lângă ea , cineva care să-i alunge frica... era rău că nu știa nimic despre ce avea să se întâmple...Maică-sa însă avea să vină abia peste trei zile, cum venea de obicei...cine să o anunțe...
Cu inima bătându-i nebunește a intrat în sala de operații. Ceilalți însă păreau că nu observă nimic din tremurul cu care le răspundea la întrebările scurte, vorbeau despre lumea lor, în timp ce fiecare-și făcea treaba care-i revenea. Ana ar fi vrut să mai întrebe multe lucruri dar n-a avut când, totul părea similar unei execuții...
"Leag-o la mâini...
Gata...tu ești gata?
da..-băgați perfuzia...iod..."...
Doar cel despre care i s-a spus dinainte, când i s-au prezentat tarifele operației, că e " anestezistul" a mângâiat-o pe creștet. Ochii lui mari și negri au căutat adânc în ochii Anei de parcă ar fi vrut s-o hipnotizeze:
- Nu-ți fie teamă, ce nume vrei să aibă fata ta?
Sufletul muiat de această minimă formă de afecțiune n-a mai avut timp să reacționeze, lacrimile i-au rămas în colțul ochilor iar buzele ar fi vrut să spună dar n-au mai putut articula...
..."Bianca"..