Moto: Și grotescul face parte din viața noastră.
-----------

De unde și până unde, Ghiță Pălămidă ajunsese la concluzia că îl înșeală nevasta și pentru asta era în stare să își ia lumea în cap. E drept că nu avea nici o dovadă dar el nu mai putea dormi și începuse să se usuce pe picioare. Se transferase cu serviciul de la Pompe funebre la Textila unde lucra ea ca să fie mereu împreună, amândoi plecau dimineața la lucru și amândoi se întorceau seara acasă dar el tot nu era mulțumit. Simțea că Zambilica îl duce cu preșul și nu putea să o dovedească.
O cunoscuse jună de tot, nu împlinise nici optsprezece ani când s-au căsătorit, au trecut de atunci nici mai mult nici mai puțin decât treisprezece ani și el are acum treizeci și opt. Ar trebui să fie un om așezat, cu scaun la cap, dar uite că nu e.
O iubea la fel de mult ca în prima zi, mai ales când o vedea cu genele și sprâncenele rimelate cu mascara, pleoapele ornamentate cu vert-fonce, pomeții obrajilor pomădați din belșug cu fond de ten Desir nuanță vișină putredă, începuse să le prindă și el denumirile, când își punea bluza de in cu alesături naționale și fusta scurtă cu pliuri, atunci nu numai bărbații întorceau capul, după ea sorbind-o din ochi, ci chiar și femeile mușcate de o invidie independentă și instantanee. Cum să nu se simtă el mândru de Zambilica lui care părea atunci să nu fi împlinit nici douăzeci de ani! I-ar fi venit să îi oprească pe toți și să le strige fără teamă:
- Mocofanii, ochii la băiatul. Deschideți măi ambrazurile și holbați văzătorii, cătarea la baza țintei, înălțător zero. Lăsați-vă măi balabustele care v-ați procopsit cu ele pe toată viața și clătiți-vă ochiul magic să vedeți voi prospătură la Zambilica. Vă place indigenilor marfa lui băiatul?
Încerca să își închipuie ce le-ar fi trecut lor prin tărtăcuță și pe urmă se vedea nevoit să intervină cu aceeaași autoritate pentru că, deh, era în joc demnitatea și reputația Zambilichii care oricum nu se plimba de una singură să fie la cheremul lor. Oh, dacă ar fi avut și el un costum de mușchetar ca D'Artagnan... Cum i-ar fi plăcut lui să se sborșească la ei, cu mâna lui mare și butucănoasă pe garda săbiei:
- Gata cu holbatul contemporanilor că vă cade greu și faceți zâmbre. Și imediat o încasați la lingurică.
Numai într-o zi doi tineri fără minte izbucniseră în râs și unul dintre ei spusese celuilalt destul de tare de altfel:
- Ia uită-te la paparuda aia, să mori nu alta!
Zambilica are prestanță, a trecut mai departe ca o regină dar el s-a luat după ei ca să răzbune remarca ofensatoare și când a prins-o din urmă avea hainele boțite și o buză sângerândă.
- Ce ai făcut dragul meu, hai să mergem, acasă că noi nu dăm spectacole gratuite la urangutani. Nu trebuia să te apretezi care va să zică.
- Dar știu că i-am spart mufa și i-am rupt un rozător, spusese el. Fii sigură că pe viitor nu mai face el exerciții de vorbire țuță despre damele bine. Și nici nu mai cântă fals la ocarină.
- Dar ești rănit. Nu te doare scumpy?
- Te rog să mă crezi că nici nu am avut timp să remarc detaliul de amănunt. Îmi pare numai cu regret că unul din sicofanți decolase până am ajuns eu și tare mă tem că tocmai el scosese injuria pe gură. Dar la mine onoarea stă în față. Banca-ntâia așa că m-am răcorit cu omologul lui. Dar asta este: a la gher com a la gher!
Ajunsese cu bine acasă și evenimentul odată depășit, nu l-au mai evocat cum ar fi spus Ghiță, pentru aducere aminte.
Dar gelozia rămâne tot gelozie. Să aibe Zambilica lui timp, să o lase pe ea inima să flirteze de un pamplezir cu alții sau chiar mai rău după cum auzea că fac cele stricate?
Timp ar fi avut că deh, o curieră dacă i-a făcut cafeaua șefului (și pe Nedelcu de la administrativ îl știe toată lumea de crai bătrân), pe urmă era liberă. Vrea să fie plecată? E plecată. Duce corespondența la minister sau la centrală. Vrea să fie la birou? E la birou. Și aici simțea el că poate să fie ceva, că ar putea să fie ceva, că până la urmă este cineva care învârte totul pe degete. Și chiar Zambilica era în unele zile atât de tandră și plină de căldură că îți venea să o bei într-un pahar cu apă dacă ai fi putut, sau să o agăți cadră într-un cui în perete, să leșine toți când o văd. Iar în alte zile se purta cu el de parcă ar fi fost un urs care nu face altceva decât să calce în străchini. Ea avea de lucru la birou, cu șefii. Altă viață nu ca a lui care în calitate de auxiliar îl trimiteau toți unde era și unde nu era nevoie: să măture curtea, să ajute la descărcarea vagoanelor cu materii prime, să cumpere câte ceva pentru nu știu cine de acolo de la biroruri, să ducă un pachet cu frachte la gară și câte și ai câte, incluse de el cu larghețe la capitolul etcetera și altele. Pe urmă umbla vorba că tot Zambilica înduplecase pe nu știu cine, sau poate chiar pe cine trebuia de i-a aranjat lui transferul când toată lumea știe că schema e blocată și se pregătesc în secret liste de concedieri. Oricât ar fi fost ea de zăludă vorba, atunci când oamenii tac și dau din umerei sau iau o privire parșivă plină de subînțelesuri, spun practic mai mult decât trebuie și mai ales ce nu trebuie.
Și Ghiță simțea cum îl arde din ce în ce mai tare focul care pusese de la o vreme stăpânire pe el. Își călcase odată pe inimă și o întrebase verde în față:
- Zambilico, tu nu cumva, îți face cineva ochi dulci și să mi se tragă de aici schimbarea de nume cu un renume de ocară?
- Dacă mă iei pe politică, apoi să știi că nu mai înțeleg nimic. Intră dragă direct în problemă cum îți stă în caracter.. Pe tăiete.
- Să nu îmi zică mie lumea Lopătaru în loc de Pălămidă și Cerbu în loc de Ghiță. Alba sau neagra? Ai înțeles acum?
- Mai fă odată cărțile că tot n-am priceput. De ce să schimb eu asul de caro cu cel de pică?
- De treflă. Din cauza coarnelor...
- Oh,nu puișor. La vârsta asta cerbilor le cad cornele, nu le mai cresc altele. Și îl mângîiase drăgăstos dasupra frunții.
- Nu văd scumpy cornițe, nici cât la un vițeluș. De ce să ne stricăm noi dispoziția sentimentală, că ne cade greu la masa de seară?
El nu mai insistase, fusese chiar mulțumit dar după câtva timp, nesiguranța pusese din nou stăpânire pe el. Până la urmă și-a zis că nu poate să fie sigur decât de ce vede cu ochii lui iar de văzut nu poate să vadă ce îl interesează decât dacă stă la pândă. Numai să prindă momentul când și unde trebuie să o facă.
Odată hotărârea luată, gândurile negre și-au luat zborul ca un balon sub presiune și care se eliberează brusc din captivitate. Îți trebuie puțin noroc că de șmecherie nu duce lispă. Așa că fără multă vorbă s-a învoit două zile de la serviciu. Două zile în care presimțea el că are să se întâmple ceva și seara o anunță grav:
- Zambilico dragă fă-mi și mie geamantanul pentru o deplasare în delegație la Arad pentru fire.
- Stai dragă să îmi vin în fire că nu pricep nimic. Despre ce fire vorbești?
- De penea (PNA), două camioane de mare tonaj. Ajută băiatul producția că e om de încredere.
I-a pregătit cele trebuincioase pentru drum, l-a condus la gară și l-a urcat în tren.
- Scumpișor să nu mă lași să te aștept mai mult de o săptămână că mă ofilesc și prăpădesc de dor, când e vorba
de lipsă.
- Aici ai vorbit important și chiar pe lungimea mea de undă.
A îmbrățișat-o tandru și drăgăstos, locomotiva tocmai începuse să fluiere, el se ridică pe scări și închide ușa, ea plânge cu sentiment în batista roz trimițîndu-i bezele deși acum nu îl mai vedea, iar el a avut tocmai timpul să deschidă ușa de pe partea cealaltă a vagonului, să arunce geamantanul și apoi să sară și el, că trenul prinsese o viteză accelerată cu care nu te joci la un caz ca ăsta.
S-a asigurat că nu l-a văzut, a dus repede valiza la bagaje de mână, a ajuns înaintea ei la colțul străzii, ora nouă, întuneric, ascuns bine după un chioșc de răcoritoare și în cele din urmă a zărit-o și pe ea întorcându-se tristă acasă.
A urmărit-o din priviri până la ușa blocului și îi venea să chiuie de bucurie. Era sigur că Zambilica nu îl înșela. În jurul orei zece a văzut că se stinge lumina, ei locuiau la etajul șase, în fața blocului nici o mișcare suspectă și de bucurie nici nu știe când a trecut noaptea. În mai multe rânduri voise chiar să renunțe la patrulatul ăsta fără rost pe străzi, să sune la ușă, să îi spună orice, să îi ceară scuze, sigur acum că toate bănuielile sale erau neîntemeiate. Dar, pe muche de cuțit, s-a oprit. Dimineața a petrecut-o nevăzut la serviciu, după care și-a scos valiza și s-a dus să se culce.
La ieșirea de la serviciu, s-ar fi dus el să o aștepte la poarta intreprinderii dar dacă ea ar fi venit acasă după o cursă cu documente, el i-ar fi pierdut urma. Așa că a rămas acasă să o aștepte șerloholmând strada din spatele perdelei. Numai că la ora șase ea încă nu sosise.
Mă înșeală sigur!
Dar cum să mă conving? S-a hotărât să îi scrie o misivă de adio, să îi spună că știe tot. Ce știe? Nu știe nimic. Că o bănuia el de mult, drept pentru care el se va omorî din cauza ei:

Dragă Zambilica,
Inima mea rănită își ia adio de la viață, la picioarele patului nostru conjugal. Nu mi-ai fost nici credincioasă, nici fidelă și ai să mă porți pe conștiință care nu se mai poate spăla cum am auzit că se mai procedează cu memoria, până la adânci bătrâneți, dacă nu te-o călca vreo mașină mai devreme.
Al tău pentru eternitate,
Ghiță Scumpișor.

Pune scrisoarea într-un plic la vedere pe bufet. Dar când va citi ea ultimele lui rânduri, el ar trebui să fie prin apropeiere să o vadă cum reacționează. Nu cumva o să se bucure? Și atunci scoate frânghia pe care o pregătise pentru momentul fatal și după ce îi încearcă tăria în cârligul de la lustră, mută masa lângă șifonier, se urcă pe un scaun și începe să își petreacă fluierând legăturile pe după omoplați. Văzuse el odată într-un film american cum un șerif sperie cu trasul pe sfoară un bandit care ia totul în serios și acesta varsă toate ponturile. Legătura în jurul gâtului, numai de formă, astfel că atunci când va face vânt scaunului cu piciorul, el va atârna legat numai de subsuori.
Floare, și încă ce floare, la ureche!
Și se mai felicită o dată pentru ideea lui. Ora opt. O recunoaște după pași. Marea clipă a venit! Descuie ușa. O fi singură? De ce o fi întârziat? Aprinde lumina în hol. Încă nu bănuiește nimic. Apoi deschide sufrageria. O simte pornind spre comutator și aprinde lumina odată cu căderea scaunului în timp ce el prinde să se legene în corzi. Să fie mai convingător, dă ochii peste cap și scoate limba. Face parte din recuzită.
Þipătul pe care îl scoate îi răscolește toată ființa. Îngrozită și terorizată îl privește fără să înțeleagă nimic. S-a ghemuit lângă perete și se scurg astfel câteva secunde nesfârșite. Pornește apoi într-o goană disperată pe scări:
- Ghițăă, Ghiță al meu, s-a omorât. A murit Ghițăăă...
Se oprește, sughiță de câteva ori și continuă la fel până în curtea interioară. Încep să se dschidă uși, ferestre, alți ochi pândesc curiooși pe după perdele.
- Ce e, ce s-a întîmplat?
Pe ușa lăsată deschisă pătrunde baba Leanca vecina de palier, cântărește situația dintr-o privire și o acceptă cu interes. Ghiță încă se mai legăna ușor în ștreang și cu coada ochiului o urmărește vigilent.
După cum se uită cotoroanța în toate părțile, asta a venit după cotelit. O vede încercând să deschidă febril ușa șifonierului, o pierde un moment din vedere dar o aude trăgând sertarele de la toaletă și în cele din urmă cade cu privirea pe mâna stângă a mortului, în al cărui inelar se lăfăie provocator un ghiul de zile mari.
Lui tot nu îi mai folosește acum la nimic!
Trage disperată de inel dar nu reușete să îl scoată.
Ia uite baba ce curajoasă e! Dacă ai ști tu hoașcă bătrână câți rulmenți m-a cost ăsta la Istanbul!
Intrată în criză de timp fiindcă pe scări se aude acum glasul tânguitor al Zambilicăi apropiindu-se, vede la îndemână o igliță și niște andrele. Le smulge și încearcă pe rând ba cu iglița, ba cu andreaua să tragă inelul de pe degetul lui Ghiță dar nu reușește.
Îl zgârie o dată, de două ori, începe să curgă sânge, mortul strânge din dinți și când nu mai poate să suporte, îi pune babei un picior pe umeri și o trântește cât colo pe linoleum.
Te-n cur babo, ai venit la furat?
Baba zboară ca pe gheață până lângă perete și înainte de a-și da seama ce se întâmplă, îi scapă fără să vrea:
- Ce ziseși maică?
Să știi că am lovit-o prea tare și și-o fi rupt baba noada. Asta îmi mai trebuia acum.
Paralizată și lipsită de apărare, baba Leanca mai apucă să îl vadă pe mort cum scoate un briceag din buzunar cu care taie funia și își dă drumul în mijlocul camerei, venind spre ea.
Închid ochii și se lungește pe linoleum.
Ghiță se apleacă asupra ei, o zgâlțâie și îi dă cu blândețe câteva palme:
- Hai babo trezește-te că eu nu am nici o vină. Nu te duci în casa morului cu gând de ciordeală. Uite că și acum îmi mai curge sânge din degete.
O stropește cu apă doar, doar și-o reveni. Nimic!
- Te-am prins în flagrant pe viu și acum tot dumneata faci fițe? Dacă nu te trezești, te duc la poliție și... au ăia ac pentru cojocul dumitale.
Ce ar fi la o adică să mă duc cu moarta în spate la gabori și să le-o dau în bună stare?
Între timp apare Zambilica:
- A murit Ghiță, a murit Ghi...
Se oprește și nu îi vine să își creadă ochilor: Ghiță îi făcea respirație artificială gură la gură babei Leanca bombănind supărat.
- Zambilico, stai să îți spun cum devine la o adică. Nu înțelege prea bine ce s-a întâmplat dar îi este destul ce vede și o pornește iar pe scări, de data asta urlând de-a binelea:
- Fugiți, mortul! Strigoiul,... Acolo sus...
Femeile și copiii încep să țipe, ușile se trântesc cu zgomot în urma lor în timp ce Ghiță încearcă fără succes să își ajungă consoarta din urmă.
Cine s-a aflat la ora aceea pe stradă văzând o femeie disperată alergând și strigând din răsputeri: "Fugiți,... mortul!" și un bărbat gonind nebunește în urma ei, a comentat în fel și chip straniul eveniment:
- Vine circul?
- Nu domnule, femeia asta e o vrăjitoare și o aleragă un strigoi.
- Ba nu, ea și-a otrăvit bărbatul și la groapă el s-a sculat din coșciug și acum vrea să îi spună ceva.
- Astea sunt goange domnilor, mascarada a fost pusă la cale de opoziție ca să cadă guvernul.
- Vedeți-vă de treabă că ăștia s-au privatizat și dacă au dat faliment și-au pierdut mințile. Asta e!
- Nici una, nici alta. Se face reclamă la un nou procedeu de reanimare.
După ce s-a convins că a fost pierdută din vedere Zambilica s-a întors acasă pe străzi lăturalnice și când a văzut câtă lume era adunată în fața blocului și-a spus că sigur au venit minerii sau dacă nu, maiestatea sa.
Două echipe de copii făceau de serviciu la capetele străzii, cea care avea să îl observe prima pe Ghiță Pălămidă întorcându-se, urmând a fi premiată de primărie, prezentă și ea în mod spontan la fața locului.
Iată-l! Cu pieptul umflat și fără nici o teamă cum apare ca din pământ și i se face imediat un culoar de onoare. Este încadrat pentru protecție și așa va rămâne până la ieșirea din scenă.
Ajunge la mașină unde urcă însoțit de felurite replic ca:
- Ãsta e.
- Strigoiul?
- Nu, mortul.
- Criminalule, ai omorât baba!
E vocea Zanbilicăi.
Se întoarce.
- Ai citit scrisoarea?
- Care scrisoare?
- Înainte să mă omor ți-am lăsat o scrisoare pe bufet.
Rumoare. Alții râd.
- Totuși a vrut să se omoare.
- Aiureală, recuzită ieftină. Șarlatan.
- Nătărău!
Mulțimea îmbulzită nu acceptă să i se răpească eroul cu una cu două și totuși mașina se pune încet în mișcare. Mai face un semn care declanșează o vie emoție în rândul asistenței.
- Vrea să spună ceva.
- Lăsați-l să vorbească.
- Să vorbească. Să vorbească.
Mașina se oprește din nou. Ghiță se urcă pe capotă de unde lansează un: "Ați văzut mă' sicofanților!" După care coboară la loc, intră în mașină, se duce și dus a fost.
Și de atunci, toată lumea nucontenește să își pună întrebarea, ce avrut el să spună de fapt?

9 august 1992

publicată în Impozit pe prostie, 1994.