Dormeam adânc pentru că, altfel, nu aș fi auzit bătăile în ușă ca niște artificii de Crăciun. Andrei cred că plecase deoarece cu veacuri în urmă o poartă era trântită de parcă nu visa nimeni. Artificiile continuau așa că pașii mei au început să se miște alene pe covorul bătătorit de vreme dar în care ochii strecuraseră atâta lichid că ar fi trebuit să crească buruieni. După îndelungi performanțe de noctambul, am ajuns la sursa de zgomot, o mașinărie care oferea până și unor perechi de urechi surde un spectacol de decibeli peste limita admisă de materia cenușie. În timp ce mâinile mele moi se chinuiau cumplit în mișcări circulare pe broască și mă pregăteam să spun: “Iar ți-ai uitat cheile? A mia oară?”, mă mai gândeam cu ce notă de pe portativ să încep mustrarea mea. Când începusem să cred că nu am nici o șansă, ușa a renunțat să se împotrivească și am văzut o siluetă mai mică de 1.58 pentru că mă uitam de sus la ea. Nu putea fi Andrei. El are 1.90 înălțime iar gâtul meu îndură mari suferințe până se termină. Primul vers fusese rostit ca “Tatăl nostru”, intonația îmi reușise dar mimica feței se deformase considerabil după vizualizarea vagă a elfului iar vocea era acum în stand by. Cred că s-a strecurat pe lângă mine deși nu știu cum pentru că holul este atât de strâmt că nu pot sta două persoane, darămite cu ușa pe jumătate închisă, că în secunda următoare nu mai era în fața mea, ci pe băncuța construită de bunicul din cameră care acum mai folosește drept suport pentru prea puțin înaltul ventilator. Mă îmbia la o discuție. Cu întrebări nepotrivite în minte pentru o așa ora matinală: “cine o fi? Ce vrea? Să fug? Ce să vorbim?”, urmate, desigur, de nici un răspuns, cu pași mici pe linoleumul uzat din hol, împinsă parcă de un vânt neprielnic, m-am apropiat dar la o distanță rezonabilă. Ușa o lăsasem deschisă pentru a fugi dacă era cazul deși nu aveam nici un chef: “Uite ce înseamnă să deschizi fără să întrebi! Parcă îți spusese mami de când ai rămas singură pentru prima oară și aveai trei ani!”
-Hai odată! mi-a spus. Ia un scaun!
-Ba nu iau nimic! În primul rând că singurul scaun e cel pe care stai tu și nu te-a invitat nimeni măcar să intri. Cine ești? Și de ce e musai să vorbești cu mine? a fost reacția mea înverșunată la tonul lui poruncitor care nu își avea locul în garsoniera mea.
-Stai pe canapea atunci că nu suport să fiu privit de sus!
Supusă, m-am așezat. Nici mie nu-mi plăcea să fiu privită de sus!
-Cine sunt?! Slabă memorie mai ai! Sunt Dumnezeul tău!
Brusc am început să mă trezesc de-a binelea, mintea a încetat să mai amplifice orice zgomot sau efort minim și am bâiguit dar convinsă: ”Ai FOST. Te-am aruncat acum mult timp...”
Părând neafectat de ceea ce tocmai îi amintisem și aplecându-se spre mine cu o expresie complice pe față și cu arătătorul mișcându-se în aer către două direcții opuse menționă:
-E clar că nu mai știi clauzele contractului pe care l-ai semnat! Sau poate nici nu le-ai citit! Un prim sfat doar pentru vechea noastră prietenie: întotdeauna să citești ce semnezi pentru că îți poți da acordul pentru condamnarea la moarte și habar nu ai!
M-a întrebat apoi dacă vreau să-mi facă un rezumat și fără să aștepte un răspuns pozitiv, a continuat:
-Deci, toți dumnezeii lepădați, trădați de Iuuuda (adăugase ca un om căruia tocmai îi omorâsem părinții dar nu avea încotro căci nu îi era dat voie decât să reproșeze), sunt condamnați să stea în cuști până când cineva îi va cumpăra la mâna a doua! Dacă în zece ani, nimeni nu îi vede, sunt obligați să revină la adepții inițiali iar aceștia, după lungi cugetări, să îi accepte din nou!
-Dumnezeule! Ce reguli neortodoxe! mi-a scăpat.
-Vezi? Deja mă recunoști! surâse.
I-am spus că e o expresie uzitată asta și că nu pot fi discipol al unui zeu în care nu mai cred. Se creează antonimie!
-Să nu crezi în gramatică! Nu este zeu! În viață trebuie să faci și ce trebuie chiar dacă este imposibil, nu numai ce îți place sau este admis! Biserica catolică nu are voie să fie! Dar este. Oamenii au acceptat-o! Vezi?! Așa și tu poți fi oximoron.
Eu, ca un om care s-a născut să subziste, analizam dacă e ceva logic de luat în seamă pe viitor în ceea ce tocmai îmi percepuseră organele auditive. După o pauză în care tot încercam să identific compoziția fiecărui element al frazei, m-a deșteptat o alta:
-Am auzit că îmbătrânești urât!
-Cine ți-a spus ție asemenea minciună? am sărit imediat cu glasul unui om curios care vroia și alte păreri deși era convins de asta dar aștepta o confirmare știind că autosugestia îl ajută pe el și de asta o folosea ca mijloc de supraviețuire: dacă tu susții că nu ești ratat, atunci nu ești.
-Avem gardieni care ne aduc zilnic nectar și ambrozie ca să arătăm bine pentru vizitatori. dar degetele i se mișcau nervos, se chinuiau unele pe altele, de parcă se simțea nevrednic de hrana aceea din ultimii zece ani.
-Și mai râd de noi...câteodată! adăugă.
I-am spus că-mi pare rău și nu știu dacă a sunat ironic sau trist, cert e că el a râs cu poftă, nu știu în ce mod psihopatic având în vedere ce a urmat:
-Din cauza ta...nu m-a cumpărat nimeni!
-Păi dacă nu m-ai ajutat cu nimic? am răspuns eu când încă nici nu terminase cu atâta dușmănie și satisfacție că i-o pot arunca, în sfârșit, că nu mai îmi găseam cuvintele.
-Ar fi tre-trebuit să fiu mai bine după perioada Duuumnezeu! M-ai dezamăgit! Nu m-ai ajutat cu nimic! am repetat.
-Nici nu meriți să mai exiști! Ești inutil! Degeaba! întărisem.
-Oamenii ăștia! m-a întrerupt cu atâta tristețe, că părea falsă. Epopeea mea mai avea vreo nouă pagini de nemulțumiri, frustrări, reproșuri...dar l-am ascultat! Speram la o scuză sau ceva care să îmi spulbere ura aia atât de puternică și nocivă.
-Nu căutați decât să vă fie bine! Credeți încă în Dumnezeu care face minuni doar pentru că voi nu faceți nimic. Fără El nu ar fi optimism, ci numai haos! Am văzut asta la un prieten de-al meu, un dumnezeu al cărui discipol s-a sinucis pentru că nu era ajutat! Și la tine! Sunteți atât de slabi încât nu mă mai simt prost că nu m-a cumpărat nimeni! Vouă vă trebuie minuni ca să fiți? Este necesar și un dumnezeu...dar când nu aveți încredere nici măcar în voi, cine să aibă?!
I-am spus că îi dau dreptate, defect profesional, dar că îmi trebuie timp de gândire după așa un boom.
-Nu ai încotro! Dar...te las să crezi că ai opțiuni! Oamenii ăștia...și plictisit parcă și fără nici o legătură:
-Am nevoie de nectar sau ambrozie și o haină pentru că seara este răcoroasă în ”țara minunilor”!
Nevrând să mă simt vinovată pentru moartea de inaniție a cuiva, chiar dacă era un zeu bun de nimic, i-am dat nectar de la bunici, că ambrozie nu aveam! Și o haină anacronică!
-Dacă te hotărăști să nu-ți mai prelungești agonia mai devreme de zece zile, că atât pot să-ți las, cheamă-mă! Voi veni!
În pragul ușii am stat și m-am uitat lung după el. Vecinul care vede absolutul era pe hol. Nu l-a salutat... deși el vorbește cu toată lumea...este un om rămas fără familie, prieteni, speranțe... dar nu l-a zărit în fum de țigară! Presupun!
Vroiam să-l întreb dar mi-a trecut repede mai ales că nu eram sigură de starea lui mintală! A mea ar fi fost avariată repetat după asemenea experiențe!
Am rămas spate în spate cu ușa preț de câteva minute și apoi a bătut iar, la fel de puternic! Împietrisem! Chiar nu pot scăpa?!
M-am prefăcut surdă dar după cinci minute care trecuseră ca două secole de frământări și o beligeranță interioară pe care nu o mai suportam, am bâlbâit în delir:
-Ci-cine e?
-Sunt eu, Andrei! Credeam că nu mai auzi! Dă-mi și mie cheile, te rog!
- Nu. N-are rost să aștepți după chei...destinul e oricum ...semnat...
S-a enervat:
-Visezi codri! Deschide dracului odată cu închipuirile tale de alienată!
M-am supărat. Vecinul era tot pe hol! Auzise! Cine mă mai cumpăra acum?!