Vreau să scurg câmpurile cultivate cu grâu sau floarea soarelui într-un castron și să le beau.

Monotonia culorilor lor mă face să împietresc și să rămân și eu o parte din peisaj. În fond, de ce nu? Lâncezeala să vină pe furiș și să mă îmbrățișeze cu un chicotit înăbușit, o nouă piatră în peisaj. Care e restul noii pietre? Să stea acolo, să fie sprijin pentru cei care trec sau protuberanță de care să se spargă picăturile de ploaie prea mari.

Înăbușeală, multă, soare arzător și nici nu mai simți dacă e pădure, oraș, palma ta sau capota unei mașini, e prea cald, nu mai poți gândi și poate că ar fi bine să te scurgi la rădăcina ierburilor și să te bucuri de umbra lor. Ar fi mai simplu.

Toată sensibilitatea cu care poeții priveau natura și o slăveau s-a redus la o înțelegere a fenomenelor și o ură reactivă față de căldura care îneacă, canicula care omoară orice zvâcnire și de care fugi. Ce mai poate fi poetic în câmpurile arate și plantele îngălbenite, arse deja, din mijlocul verii? Ce viață? Ce prospețime? Ce lipezime? Același peisaj care se apropie de oraș, cu mucuri de țigară aruncate de sătenii din seara precedentă și cu sticlele de plastic plantate peste tot în jur. Numai cerul e senin, prea senin chiar, orbește dacă privești prea mult în sus.

Toate acestea se pot însă ajusta cu puțină culoare.

Primul meu gest a fost să mototolesc hârtia prezentului înfățișat așa și să văd ce e în spatele ei. Nimic concret format, doar o parte din imaginile pe care le-aș fi vrut și nu le-am găsit. Am strâns bine pumnul și eram tentată să rup, să fac bucățele mici și să le las să curgă ca o ploaie albicioasă, poate se reflectă din ele o nouă culoare pentru o nouă lume. În schimb am răsuflat greu și am desfăcut imaginea, am netezit-o și am atins toate cutele, le-am nivelat ca să văd ce a mai rămas din inițial. Monotonie, atât.

S-a împrăștiat albastrul spre câmp și s-au format câteva vârtejuri în iarba uscată, dar în esență e același desen care te face să-ți ții respirația pentru că seamănă cu presiunea unui bolovan lăsat pe umeri, ca și cum lumea s-ar prăbuși în momentul acesta și atmosfera, aerul, va cădea în valuri, amestecându-se cu restul materiei și rezultând un nou mediu propice pentru creaturile viitorului, aberațiile umane care vor reuși să supraviețuiască.

Eu vreau să se prăbușească și să se facă o selecție riguroasă a existenței și să rămână numai ce are densitate palpabilă mică și consistență esențială, internă și abstractă, cât mai mare.

Agăț de un pliu cerul și îi arunc o pată roșie pe o parte și o pată de negru pe partea cealaltă. Ar putea fi cele două stele care controlează gravitația și forțele de pe sfera curentă și culorile sunt numai proiecțiile lor în funcție de rotații și apropiere și multe alte variabile. Metalul să fie suprafața și să nu se încălzească sau răcească, dar să fie destul de subțire astfel încât dacă îl zgârii mai insistent să iasă de acolo nisip amestecat cu apă, miezul să fie din gaz fosforescent și să emane liniște. Scutur puternic planșa ca să se usuce și atârnă cam jalnic așa, în mâinile mele. Tocmai noua lume să fie atât de ușor manipulată și transformată de o umilele mele degete cu musculatură subțire și nervi cu piele palidă.

Nu contează, va fi o operă desăvârșită, e formată numai din jumătăți care se unesc.

Împrăștii stropi de apă și suflu aer, suflu gazul și îl fac fosforescent cu iarba pe care o mestec apăsat, va fi o lumină mai puternică decât cea pe care o cunoști, te asigur, această lumină are masă și nu se reflectă, pătrunde prin tot și poate dezintegra sau crea, depinde de unghi și de necesitatea locală. Îndoi hârtia și o desfac repede, au început să se întrepătrundă roșul cu negrul și s-a iscat o tornadă sub ele, o arunc și o prind, o arunc încă o dată și o las să plutească, apoi o apăs brusc și o aduc la nivelul meu și mai arunc un pahar de apă peste, să fluidizez la loc materia, să nu înghețe încă.

Din greșeală mi se imprimă amprenta pe mijloc, acolo unde fuzionează culorile, și las linii distincte. O lume marcată de existență mea. Asta nu trebuia să se întâmple, trebuia să rămână un creator anonim care va fi în imaginația tututror existențelor puterea supremă și care va deține puterea, va fi umbra care se apleacă asupra a tot. Trebuie acoperită, dar nu merge, e prea adânc întipărită, aș vrea să rup, dar nu pot, degetele nu mă ascultă și doar flutur planșa și o apăs mai tare spre pământ. Am dat peste ceva mai moale și ceva îmi apasă arătătorul așezat pe amprentă.

Din partea cealaltă se completează perfect.

E degetul altcuiva, amprenta complementară care mântuiește de la distrugere ceea ce am început, se reface cuplul adamic și ridicăm hârtia pentru a o așeza pe retina din față. S-a terminat. A deschis ochii și am simțit primul impuls electric ce a străbătut neuronii și a format prima imagine pe cortex. Îți zâmbesc, am făcut o treabă bună împreună. Nimeni nu va ști că noi am fost.

Un moment de respiro apoi îmi aduci o nouă foaie, albă. Mai sunt multe retine de creat. De data asta nu mai încep eu. Îți întind pensula cu tuș.