„hei, ce-i gălăgia asta, aici?! tocmai aici!” strigă noemi anul ăsta.

El nu era ajuns. A citit urmele. Nu era greu, cuvintele erau bătătorite.

„cine sunteți voi! și unde e aici?!”

Se-ntorc capetele, se rostogolește mulțime, crește, tălăzuie, respiră…

„știați că aici nu e aici decât dacă sunteți cine nu sunteți?”
cântă noemi…

Revelație. Extaz. Pluricefalul întinde mii de cuvinte covor. Isterie și tropăit. „Te vrem! te vreau!”

noemi plutește arid, capul lăsat pe spate.
„când veți fi fiind veți fi uitat de ce v-ați născut aici! tocmai aici!”

Divinație. „No-e-mi!” Incantații. „no! E! miiii!”

„liniște!” tună noemi.. „liniște…” șoptește noemi. „liniștea…” întoarce spatele noemi.

Fauni și bacante. „Li-niș-te! Liiiin!…ișteeeee!” scandează scandatorii. Stadion.

„taci!”
cum de i-a arătat pe toți cu degetul dintr-o dată, nimeni nu-și mai amintește…

Busculadă. „Cine, eu? Ba tu!” Se sting. Tușește un întârziat. Domeniul e gol de țipăt.

„și acum” ridică brațele noemi, „ascultați-vă!”
pleacă noemi…

Contemplație. Murmure, un critic își drege vocea, conversații „Știam și am învățat…”, preoții își scutură primii praful de pe genunchi, o minoritate urlă „Sanctificare!”, Pontiful ridică toiagul: „Nu e cazul, dar…”
„Să ridicăm un zid! Să păzim puritatea!”
„Un zid! Un zid!” tropăie cărămizile…

acum câteva zile, noemi-nzidită vine și spune „șșșșșt…”

Toată creația se uită mirată-n jur: „De unde se-aude?!”

astfel și-a scris noemi oda.

El a povestit în virtutea dreptului de homer.

Nu se știe ce a strigat Noemi acum doi ani.