poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
Notice: Undefined index: site in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/abdcb8a155629fc6ca4885d5c08e4684cd796f60_0.file.show_article_3cols.tpl.php on line 36 Notice: Trying to get property 'value' of non-object in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/abdcb8a155629fc6ca4885d5c08e4684cd796f60_0.file.show_article_3cols.tpl.php on line 36
Comentariile membrilor
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-30 | |
- Două lucruri sunt sigure în lumea asta, zise Profesorul. Moartea și vacanța. Numai că a vacanța vine întotdeauna la termen, prin urmare ai timp să te pregătești pentru ea. De cîteva zile începuse vacanța de vară, iar Profesorul revenise în cîrciumă după sesiunea de examene care tocmai se terminase.
- Și dacă le asociezi, iese un nume de film, „Moartea în vacanță”. Sau asta era carte? Că am un lapsus, zise Săndel, umezindu-și buzele în spuma berii din halbă. Bicuță, cam mare spuma asta, sper că n-ai pus Dero în bere, completă el. Cu ani în urmă, când mergeam la Mamaia, pe litoral, i-a prins pe unii că puseseră nu știu ce detergent în bere, că era expirată și nu mai făcea clăbuci. - Să crezi matale că mai face cinevașilea așa ceva, răspunse Bicuță, din spatele barului. Că s-a scumpit și Dero, nu mai rentează afacerea. - Cum a fost cu Bacalaureatul, domnu’ Profesor? întrebă Dan a lu’ Nașu, schimbînd subiectul. Au trecut copiii noștri? - Păi au cam trecut. Încă o generație de prostovani vor deveni studenți, apoi, medici, profesori, ingineri, contabili. Și mai ales parlamentari. Cam ăștia ne vor conduce peste cîțiva ani, norocul meu că ies la pensie pînă atunci. Dar n-aș vrea să generalizez, o parte dintre ei chiar sunt isteți. Doar că prea puțini. Mi-aduc aminte că acum câțiva ani, să fie vreo șase, vine o verișoară la mine să-i ajut copilul să intre la liceu, adică să ia capacitatea, cum ar veni. Eu n-aveam cum să-l ajut, doar să-l prezint unei profesoare din comisie, care corecta lucrările. Și îl pune profesoara să scrie ceva, orice, doar ca să-i vadă scrisul și să-l recunoască în lucrare. Ei, bine, gîndiți-vă că n-a fost în stare copilul să scrie un singur rînd. Abia au scos de la el cîteva cuvinte. Cred că nu mai e nevoie să vă spun că a luat examenul, a terminat și liceul, și acum e student la Relații Internaționale? De unde rezultă că fiecare are un loc în lumea asta, doar că trebuie să-l caute. - Dracu are de lucru și pentru puturoși, zise Poetul. Aici ai dreptate, trăim într-o țară liberă cu posibilități multiple, chiar nenumărate. Pe unde plecați în vacanță? V-ați făcut planuri? - Eu plec două săptămîni la Poplaca, zise Profesorul. Aia de lîngă Sibiu, stăm la casa unor prieteni. E liniște și pace, doar că dimineața, pe la șase ne trezesc vacile care pleacă la pășune și biciul văcarilor. E aproape de oraș, și pot să citesc mult, nu doar presa. - Eu trebuie să-mi repar mașină, că după ce am venit din Moldova, m-au cam lăsat telescoapele. Și pe urmă, dacă-mi mai rămîn bani, plec cîteva zile la munte, probabil în Apuseni, la soră-mea, care e măritată acolo. - Păi de ce te-au lăsat telescoapele în Moldova? întrebă Dan a lu’ Nașu. Eu știam că pe acolo sînt drumuri bune, ca-n palmă. - E poveste mai lungă, dar, cum nu ne-am văzut de ceva timp, am să v-o povestesc, pe undeva e interesantă și plină de învățăminte. Cum s-a dat vacanța, nevastă-mea, zor-nevoie, că să mergem la o mătușă de-a ei, în Moldova. Adică, mai precis, pe lîngă Botoșani, la țară. „Are curte și livadă, Săndele, mănîncă și copiii sănătos. Și mai ieșim din praful acesta, că nu mai suport”. Așa că ne punem la mașină și plecăm la sora soacră-mii, în Moldova. Am plecat dimineața și pe seară am ajuns. Și ce să vezi? Tocmai începuseră inundațiile, așa că toți din sat erau agitați, își încărcau calabalîcul în căruțe, și fugeau care-ncotro, cu cățel, cu purcel. Cînd m-a văzut mătușa, parcă l-a văzut pe Dumnezeu, așa s-a bucurat. „Săndiele, mamă, bine c-ai vinit cu mașina, că n-am cu șe duce porcul șela de-acasă”. Așa că am pus purceaua în portagaj, cîinele și cîteva găini, și ne-am dus pe deal, în cimitir, că acolo nu ajungea apa. Mai erau cîțiva prăpădiți în cimitir, își făcuseră colibe și așteptau viitura. Pe urmă, după ce i-am lăsat pe ai mei acolo, am mai făcut cîteva drumuri, să luăm și caprele, pirostriile, lemne pentru foc și o căpiță de fîn. În final, am tot făcut cîteva drumuri bune. Nu vă spun ce bucurie pe copii, parcă erau într-un film de aventuri. Dar nici eu nu m-am plictisit, de fapt nici n-am avut timp. Pe seară, vin băieții de la ISU și ne întreabă care vrem să fim voluntari, că mai sînt în satul vecin niște oameni, refugiați prin poduri, să mergem să-i scoatem de-acolo. M-am dus cu ei, nu puteam să nu-i ajut, mai ales că eram singurul bărbat în putere de-acolo, în rest, femei, copii și bătrîni. M-am asigurat că erau toți bine, caprele legate de cruci, găinile împiedicate, și am coborît cu băieții ăia, să facem pe salvatorii. Apa crescuse cam la un metru, la poarta cimitirului ne aștepta o barcă și în ea era un singur militar. „Ceilalți s-au dus la diguri”, ne-a explicat el, scuzîndu-se. Se lăsase noaptea, dar aveam două lanterne, așa că ne descurcam. Era o barcă veche și cîrpită, cea nouă, cumpărată după inundațiile de anul trecut, se pare că o luase băiatul prefectului și plecase cu ea la pescuit, prin Deltă, că nu puteau da de el, nici semnal la telefon nu avea. După ce am plutit noi așa, vreo juma de oră, strigînd la case, să iasă lumea, am văzut o luminiță la o casă, de fapt, în podul unei case, și ne-am îndreptat într-acolo. Din casă se auzeau voci, ba chiar mi s-a părut că aud și muzică. „Nea Pietrică! strigă unul din barcă, haidi bre, că te ia apa la chișeri”. În ușa podului, apăru și nea Pietrică, roșu în obraji și cu o cană în mînă.. „Nu vin d’aici pînă nu terminăm damijana”, zise el. Așa că ne-am dus noi în pod, să-l ajutăm s-o termine. Avea o damigeană de o vadră, în care mai erau vreo trei litri de țuică, și două bidoane de vin. Pietrică nu era singur, îl mai ajutau doi cumnați și băiatul cel mare, care candidase la Primărie, restul familiei era la adăpost, în cimitir. O parte în pămînt, adică părinții lui, alta deasupra, mai precis nevasta și alți trei „prunci”. Mîncau pîine cu brînză și ceapă și ne-au servit și pe noi. Așa că am stat pînă spre dimineață și am băut tot ce se găsea. Mie chiar mi-era foame, așa că n-am așteptat să-mi spună de două ori. „Da’ stați bre jos și mîncați din cur”, ne-a îndemnat gazda, văzîndu-ne că stăm în picioare, așa că ne-am așezat pe niște navete de bere, salvate de la înec încă din prima zi de inundații, pentru siguranță, desigur. La un moment dat, gazda s-a înfierbîntat și și-a adus aminte că mai avea în casă un butoiaș de rachiu, dar nu-l putuse urca singur în pod. S-a legat cu o sfoară, care se găsea în barcă, a luat și un soldat și a rezolvat problema, ba a mai venit și cu o funie de ceapă și niște slană, care scăpaseră de apă, fiind puse pe sobă. Tăiau cubulețe de slană și le înghițeau pe nemestecate. Pe mine m-a mirat chestia asta, așa că i-am întrebat de ce nu mănâncă normal. M-a lămurit băiatul lui Pietrică „Se face digestia mai greu așa, stă mîncarea mai mult în stomac, adică ține de foame mai mult”. „Deștept băiatul ăsta mi-am zis eu, d’aia a și candidat la primărie”. Oricum, era cel mai treaz, se vedea că e om cu carte, terminase chiar și liceul. „Data viitoare să schimbi lozincile”, l-am învățat eu. „Le spui oamenilor că la primele inundații, tu ai să fii cel mai bun organizator, le cumperi corturi și le instalezi pe deal, cum se dă alarma”. „Domnu’ Săndel, săru’ mîna, la așa ceva chiar nu m-am gîndit, da’ să știi că e o idee bună. Și o să le iau și calculatoare d’lea cu baterii, să se joace prunșii cînd se duc cu vaca”. „Matale, domnu’ Săndel, care ești de la oraș și telectual, interveni la un moment dat Pietrică, poți să spui repede „Piliponc cu pila lungă nu pili pila pe dungă”? „Lasă bre omu’ în pace, că așa faci mereu”, îl repezi candidatul de primar, adică fi-su. Mai bine, hai sî ne mai hranim”. Și după ce-am mai mîncat niște slană, ne-am apucat să spunem bancuri. Ei spuneau bancuri cu olteni, că aflaseră de pe unde sînt de pămînt. L-am întrebat și eu pe băiatul lui Pietrică dacă știe de ce îi mai spune Moldovei, „Computerland”. Mi-a zis că nu știe, dar e curios să afle. „Pentru că, atunci cînd se întîlnesc doi moldoveni, prima vorbă este IBM șeva? Dar se pare că știau bancul, că n-a rîs nimeni. Una peste alta, dimineață, am plecat înapoi cu barca în care am încărcat toată lumea, mai puțin pe Pietrică, mai avea un rest de țuică pe fundul damigenei și nu se îndura să o lase acolo, dar nici nu putea s-o ia cu el. Cînd ne apropiam de cimitir, unul dintre soldați s-a întors spre noi și ne-a zis, pe un ton foarte serios. Ia dați cu apă pe haine, să se vază că nu venim de la plimbare, că a vinit și televiziunile, să facem impresie bună. Și am făcut impresie bună, că au cășunat toți reporterii pe noi cînd am ajuns. Și așa am stat vreo trei zile acolo, pe deal, pînă s-au retras apele. Cam plictisitor, mîncam conserve de la ajutoare și beam apă plată. Nu puteam să beau nimic, că mă miroseau femeile, nu mai pupam eu echipa de salvare. - Adică ai stat trei zile în cimitir? întrebă Dan a lu’ Nașu. - Numai ziua, că seara veneau cu barca și mergeau iar să căutăm vreun pod cu sinistrați. În fiecare noapte am avut parte de cîte un chef, că moldovenii erau oameni prevăzători, își salvau în primul rînd băutura, care o damigeană, care un butoiaș… Dimineața ne întorceam pe deal, că veneau televiziunile și autoritățile locale, adică primarul, prefectul și alții. Și ăia tot obosiți și cu ochii roșii, probabil aveau și ei podurile lor, în alte sate, că miroseau a rachiu, cu tot parfumul pe care și-l aruncau pe ei. Sîmbătă au adus și barca cea nouă, cică îi făcuseră rodajul în Deltă, adică au și decontat cheltuiala. La țanc, pentru că a doua zi au cărat cu ambele bărci lumea la biserică. Știți, în Moldova oamenii sînt foarte bisericoși, cu frica lui Dumnezeu. L-am cunoscut și pe popă. Un om, pîinea lui Dumnezeu. Ne-a invitat la el acasă să-i degustăm vinul. - Că veni vorba de biserică, interveni Profesorul. Să vedeți ce-a pățit maică-mea acum o lună și mai bine. Se trezește ea dimineața, într-o duminică, se îmbracă frumos și pleacă la biserică. Cum iese din casă începe ploaia, așa că se întoarce după umbrelă. Umbrela defectă, cînd o deschide îi sar toate spițele alea, sau cum s-or fi numind. Nu face o sută de pași, că se împiedică și cade. Femeie în vîrstă, deh…optzeci și patru de ani. I s-au muiat picioarele. Se ridică și pînă la biserică mai cade de vreo două ori. Dar ea, încăpățînată, o ține înainte. În poarta bisericii, alunecă din nou, cade și își rupe o mînă. A dus-o preotul la spital cu mașina lui, că salvarea întîrzia. În mașină, o întreabă „Coană Georgeto, dacă nu mai țin picioarele, de ce n-ai stat acasă?” Și ea ce credeți că a răspuns? „Așa e părinte, mai bine rămîneam dracului acasă, că tot mi se zbătea ochiul drept de trei zile”. Dar zi mai departe, Săndele, cum te-ai mai petrecut în Moldova? - Păi după trei zile, am făcut drumul înapoi, adică din cimitir la casa mătușii, cu toate animalele în portbagaj, mai puțin două găini care fuseseră gătite. Mătușă-mea a scăpat cu casa întreagă, doar că-i intrase noroi înăuntru cam de o juma de metru, casa ei fiind nițel mai sus. Cred că de acolo mi s-au stricat telescoapele. Că de la ele plecarăm cu povestea, nu? - Frumos te petrecuși, Săndele, zise Profesorul. Chiar mi-ai făcut poftă de-o țuică. Dar aștept pînă seara, că acum e prea cald și văd că pe aici tot secetă, fir-ar mămițica ei… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate