O femeie care a traversat istoria prin fragmente de papirus, cioburi de amfore și a intrat în eternitate cu versurile ei de o sinceritate inimitabile. La 300 de ani după moartea ei, erudiții din Alexandria deshumau din colbul uitării o poetă de geniu. Și se scandalizau. Nu din cauza poeziei, ci din pricina femeii care a scris-o. Aveau toate motivele. O femeie care iubește o altă femeie, se întâmplă. Dar o femeie care iubește alte zece, douăzeci sau chiar o sută de femei, e ceva inadmisibil. E indecent. E imoral. E condamnabil...
Incendiara Sapho, ca orice geniu, avea temperament. În plus, se născuse pe o insulă care a tulburat întotdeauna imaginația grecilor, inclusiv pe a bătrânului Homer: Lesbos. Cu 2500 de ani în urmă, femeile acestei insule din vecinătatea Asiei Mici, erau vestite pentru frumusețea lor, ușor exotică. Mai mult decât frumoase, erau talentate în muzică și poezie, la fel ca în dragoste. Adevărate hetaire. Pe aceste preotese ale Afroditei le va smulge Sapho – care era micuță și nu tocmai frumoasă – din brațele seducătorilor bărbați. Motiv de îngrijorare în Agora! Lui Sapho însă, puțin îi pasă. Sapho e bogată. În drahme, talent și îndrăzneală. O rebelă.
Născută într-o familie de nobili mytileni, la 15 ani e măritată cu un negustor bogat care are bunul simț să moară repede, lăsându-i văduvei de numai 20 de ani o fiică, o avere consistentă și libertatea de care avea nevoie. Ușa coliviei odată deschisă, pasărea își poate lua zborul cântând și iubind după placul ei. Căci Sapho are norocul să-și trăiască tinerețea într-o „paranteză liberală”. Familia ei tocmai câștigase bătălia politică pentru instalarea la Mytilene a unui tiran binevoitor. Convinsă deci că nu are motive de îngrijorare, Sapho își acordează lira și se dedică trup și suflet muzicii și poeziei. Compune cântece și scrie epitalamuri, elegii și imnuri, pe cât de frumoase, pe atât de îndrăznețe, pe care le dedică nenumăratelor ei iubite. Caz fără precedent, Sapho cântă la fel de bine și în fața publicului masculin, literalmente amețit de senzualitatea poemelor și farmecul inteligent al poetei. Faima ei și a școlii ei de poezie ajunge și la Atena. „A zecea muză”, cum era numită, face ravagii în rândul intelighenției de pe continent cu inovațiile sale prozodice (strofa safică și versul safic). O curte de poeți și de admiratori se înghesuie în jurul ei, dar Sapho îi respinge rând pe rând pe cei care aspiră la mâna și inima ei. Pentru ea, bărbații, „ape învolburate” rămân un potențial pericol, capabili să-i răpească sufletul odată cu trupul. La fel și pe al iubitelor sale. Perfect amorală, pătimașă, neliniștită, maniaco-depresivă, Sapho iubește și tremură mereu de gelozie. Visează, tânjește după Marea Iubire, unica, adevărata, desăvârșita, care nu mai vine...
La 30 de ani, în culmea celebrității și gloriei literare, Sapho este condamnată la exil. Un nou tiran – tiran de-adevăratele – „normalizează” Lesbosul. Alungată pentru imoralitate, poeta se retrage la Siracuza, în Sicilia. Îi este teamă. O teamă care sălășluise în ea dintotdeauna pentru că, în idilicul Lesbos, ca de altfel în întreaga Elada, a te naște femeie echivala cu infernul. În lumea greacă a epocii clasice, situația femeii nu era deloc demnă de prestigiul unei democrații poleite cu aur. Într-o familie în care se nășteau mai mult de două fete, mezinele erau sortite morții, părăsite într-un loc pustiu, abandonate frigului și inaniției. Un „control al nașterilor” cu nimic mai moral decât moralitatea poetei. Sapho a fost norocoasă. A fost prima născută în familie și după ea au urmat doi băieți. Știa că își datorează viața hazardului.
Traumatizată de oribilul destin împlinit de nenumăratele ei surori anonime, cu siguranță că Sapho și-a iubit semenele revoltându-se. Și a plătit pentru nesupunerea ei. Până și moartea i-a fost deturnată, mistificată. Trei secole după dispariția ei, un autor atenian îi consacra o piesă de teatru. O Sapho devenită legendă se sinucidea din cauza unei iubiri neîmpărtășite pentru un tânăr și frumos barcagiu, Phaon. Răbufnire sulfuroasă a inconștientului colectiv masculin, mândru că a reușit, în fine să inventeze o Sapho femelă, supusă, îmblânzită, învinsă...
Oricum, în Lesbos ordinea fusese deja, cu mult timp înainte restaurată. Insula iubirii se prăbușise sub sabia implacabilei Atena. Într-un discurs plin de mușchi, democraticul Pericle le reamintea tuturor grecoaicelor limitele libertăților femeiești: „ să trăiască și să moară îndeplinindu-și îndatoririle familiale, fără a fi văzute sau cunoscute în afara căminului lor”. În mod paradoxal, spațiul deschis al Agorei era „închis” pentru femei. Adio revoltă, adio Sapho!