Umbra se lungea și se chircea pe zidul văruit, urmându-și întocmai stăpâna în mișcări: se opintea puțin, lucru absolut inutil și caraghios pentru o umbră, ce nu are nevoie de puncte de sprijin, apoi se întindea brusc, ajungând aproape de acoperiș printr-un joc al soarelui de toamnă târzie, rămânea așa câteva clipe, mândră, puternică, dominând albul zidului, dar se ghemuia deodată, de parcă ceva sau cineva ar fi lovit-o. Și poate că dacă ar fi avut glas și-ar fi exprimat indignarea față de nerecunoștința bătrânei pe care o însoțise 84 de ani, care, de ceva vreme, o umilea, oprindu-i înălțarea prin gesturi neînțelese.

Statutul umbrei sale este însă ultimul lucru la care s-ar gândi țața Maria, în zilele ei nesfârșite și identice, petrecute pe prispa casei cu ziduri văruite. Așezată pe-un taburet, cu mâinile în poală, reproducând, fără să știe, poziția clasică a modelelor pictorilor de portrete, scrutează zarea, cu privirea aproape în întuneric, handicap pe care nu-l compensează nici un alt simț, obosite fiind toate de ani, și uneori, când i se pare că a văzut poarta deschizându-se, se opintește puțin și se ridică de pe taburet, nerăbdătoare și cu speranță. Însă lumea privită de sus e la fel cu cea de jos, era doar o părere, sau vântul, și țața Maria își reia locul, adâncită în puținele gânduri pe care le mai are, ignorând furia umbrei sale de pe perete, prizonieră, ore întregi, pe albul casei.

Ele două însă au avut parte și de vremuri mai bune. Cu 64 de ani în urmă au jucat împreună la nuntă, și râdeau amândouă de fericire, dându-și capul pe spate în timp ce se roteau în mijlocul horei, prinse de talie de brațele puternice ale lui Sandu. Cu aceleași brațe el a ridicat casa asta, cea mai mândră din sat, doar era cel mai bun zidar. A pus singur toate cărămizile, nelăsând vreo mână de calfă sau de tovarăș să se atingă de ele, și-ntr-o vară a terminat-o. Acolo s-au născut cei patru copii ai lor, și de fiecare dată el bătuse prispa lungă, ascultând neliniștit țipetele dinăuntru, de unde moașa și cumnatele izgoniseră orice picior de bărbat. Trei băieți și-o fată avuseseră împreună, și s-au gândit că era bine, băieții duceau numele mai departe, iar fata avea să-i îngrijească atunci când vor fi bătrâni. Numai că planurile sunt date peste cap, întotdeauna, de viață. Sandu n-apucă să construiască o casă nici unuia dintre copii: se prăbuși într-o zi de sus, de pe-o schelă, și-și frânse gâtul. Cum s-a putut întâmpla ca el, meșter cu experiență, să alunece de pe schela din lemn, n-a putut explica nimeni. Iar pentru Maria important era faptul, deznodământul: rămânea văduvă, fără bărbatul pe care-l iubise, cu patru copii dintre care cel mai mare avea 16 ani iar mezinul, 7. Ca zidar, Sandu câștiga bine, dar acum, fără el, îi pândea sărăcia.

Ajutorul veni din partea primarului, un om cumsecade în ciuda convingerilor lui, cam prea supuse regimului: o angajă femeie de serviciu la primărie. Salariul nu era mare, dar își putu ține copiii la școală, apoi îi trimise la profesională, limita de sus pe care și-o putea permite. Dacă vreunul dintre ei voia să învețe mai mult, trebuia s-o facă pe cont propriu, la seral sau fără frecvență, ea n-avea posibilitatea să-i țină la liceu. Numai că nici unul nu vroi – poate că nu-i ducea mintea, poate erau leneși - și se aleseră toți cu câte o meserie. Așa se risipiră care-ncotro: cel mare și fata, la București, la fabrică, un băiat, la Ploiești și numai cel mic rămase cu ea în casă, angajându-se mecanic la CAP. Când s-au căsătorit, mare lucru n-a putut să le dea ca zestre, doar o plapumă și câteva lenjerii de pat, brodate de mâna ei.

O vreme a crezut că de-asta nu mai vin copiii ei de la oraș s-o vadă, că i-au asmuțit împotriva-i nurorile și ginerele, dar încet, încet, a început să înțeleagă că fiecare avea viața, greutățile lui. Ar fi vrut să-i vadă în casă și la sfârșit de săptămână, nu numai câteva zile în concediu sau la botezuri, când se strângeau cu toții. Pricepu însă că viața, la oraș, se mișca mai repede decât la sat. Îl avea totuși aproape pe Mircea, băiatul cel mic, și când acesta se însură, ea se mută în camera din spate, unde ajungea printr-o intrare separată. Fiindcă voia să le fie ajutor nu soacră. Și așa a și fost. Pe cei doi copii ai lui Mircea ea i-a crescut, cu drag, căci era la pensie și nu s-a gândit o clipă să-i interzică nurorii sale să facă naveta la Ploiești, la serviciu. Ea gătea, spăla pentru toată lumea, ea dădea nepoților bani de înghețată. Porumbul pe care-l săpa și culegea singură îl vindea iar banii li-i dădea lor, să-și ia bicicletă sau pantofi. N-a așteptat vreodată vreo mulțumire căci i s-a părut normal să fie așa. Peste câțiva ani puterea avea s-o mai lase, deja vederea îi mai slăbise, de câteva ori Andrei, nepotul cel mic, râsese de ea, înapoindu-i suta de mii pe care ea o luase drept hârtie de cinci. Dar îl avea aproape pe Mircea și știa că n-avea s-o lase la greu.

În câțiva ani, într-adevăr, bătrânețea cea adevărată, urâtă, cuceri trupul țaței Maria. Puterea o părăsise, văzul îi juca feste, și câteodată amețeala o cuprindea dimineața, când voia să se dea jos din pat. Venise vremea ca rolurile să se inversese în familie, chiar dacă nimeni nu o spunea. Numai că vremea fusese deja schimbată între pereții bătrâni. Într-o dimineață, Mircea o anunță că ei și-au cumpărat o casă într-un alt sat, că după amiază se vor muta, deja vorbise cu un șofer de camion să le mute mobila. Era timpul să aibă și ei o casă a lor, o găsise la preț bun. Degeaba îi spuse ea că asta era oricum casa lor, le rămânea lor, Mircea era hotărât să se mute.

Când își reveni, era întinsă pe patul din camera din spate, și Andrei o privea, puțin mirat de neputința bunicii lui, puțin rușinat de gestul pe care-l făcea tatăl său. Peste o oră, o lăsau pe prispă, luându-și rămas bun de la ea cu o răceală și nerușinare de străini, și ea rămase acolo, buimacă, până când o învălui întunericul. Zilele care au urmat au început să se asemene între ele, petrecându-le pe prispă, așezată pe-un taburet, cu puținele ei gânduri și cu umbra pe care-o ignora și care i se lungea la picioare și trecea mai târziu pe perete, unde se răzvrătea, lungindu-se și chircindu-se, când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecați la oraș.

Și-atunci umbra se lungește și mai mult și se agită în jurul bătrânei, încolăcindu-se în jurul copiilor nepăsători, încercând să-i agațe, să-i oprească acolo, lângă stăpâna ei, neputincioasă și singură. Dar umbra n-are glas, iar copiii țaței Maria n-au ochi și suflet să vadă suferința și bătrânețea mamei lor. De aceea sătenii văd pe prispa casei doar două umbre unite în singurătate.