Toate articolele scrise de Camelia Radu

În orașul de piatră, totul era cenușiu: copacii, casele de piatră, străzile, cerul și chiar oamenii. Ei treceau zi de zi spre căminele lor cenușii, venind de la fabricile bătrîne, pline de fum, cu fețele nici triste, nici vesele. În oraș nu creșteau flori, nu erau păsări, doar cîteva ciori croncăneau pe ramurile uscate ale pomilor morți.

Erau și copii în oraș. Ei se jucau pe maidanul plin de praf, murdari și obosiți, dar nu le păsa, pentru că nu știau că ar putea fi și altfel, iar părinții încercau să nu îi amăgească, spunîndu-le povești despre lumi imaginare. Se temeau ca mai tîrziu, cînd copiii vor crește, să nu devină visători, nereușind să se descurce în viață. Așa credeau ei că le va fi mai bine.

Într-o zi, pe maidan a apărut un băiețel cu părul ciufulit, cu ochii mari, negri. El purta mereu un creion după ureche și obișnuia să facă pe grozavul, desenînd fel de fel de scheme de neînțeles, cu care îi înspăimînta pe toți. Le spunea copiilor că el știe tot orașul pe dinafară și pentru ca impresia să fie de-a dreptul înspăimîntătoare, le mai spunea că îl cheamă Piază Rea, pentru că, dacă voia, putea aduce ghinion oricui.

Cînd îl vedeau, copiii fugeau speriați și Piază Rea, încet, încet, a rămas singur. Nu îi plăcea, dar nu ar fi recunoscut niciodată aceasta, așa că inventa jocuri spectaculoase, la care ceilalți priveau de departe cu admirație, dar și cu frică. Piază Rea ajunsese celebru printre cei mici prin țipetele sale cumplite, felul său zgomotos de a alerga pe străzile cenușii și mai ales prin faptul că nu asculta pe nimeni, creîndu-și repede un renume. Doar o fetiță obraznică, cocoțată între crengile unui copac uscat, nici nu-l băga în seamă, văzîndu-și mai departe de joaca ei îndrăzneață. Piază Rea se duse la ea și încercă să o sperie. Își desfășură schemele lui înfricoșătoare, îi vorbi de marele ghinion care va da peste ea dacă nu îl ascultă și făcu totul pentru a o îngrozi. Fetița coborî din copac și se prezentă impasibilă:

„Pe mine mă cheamă Pistruiata, am un ochi verde și unul albastru, de aceea văd mai multe lucruri decît vezi tu și în moduri diferite. Înțeleg foarte bine tot ceea ce faci, așa că nu ai cu ce să mă sperii. După cum vezi, am pe rochiță un trifoi cu patru foi, care îmi aduce noroc, așa că nu poți să-mi porți nici un ghinion. Sînt mai puternică decît tine pentru că eu văd tot ceea ce faci tu, pe cînd tu habar nu ai ce este în mintea mea. În orașul acesta, eu pot să fac ce vreau, nu ai nici o putere asupra mea. Dacă vrei, te pot ajuta să nu mai ai ghinion, asta firește în cazul am un motiv serios”.

Piază Rea rămase fascinat și se trezi deodată zicînd:

„Îți dai seama, cu puterile mele și cu norocul tău ce am putea face? Eu am un gînd secret, dar pînă azi nimeni nu a meritat să îl știe. Cu tine însă... aș putea să îl pun în aplicare. Ce zici, mă ajuți să nu mai am ghinion?”

Pistruiata pufni în rîs, dar se prefăcu interesată, pentru că era tare curioasă din fire. Piază Rea începu să facă pe grozavul și îi povesti cum el de mult visează să părăsească orașul de piatră și să pornească pe drumul neștiut, ce urcă pe munte și pe care nimeni nu a mers vreodată. De data asta, Pistruiata trebui să recunoască: era foarte interesant și cu totul nou ce spunea băiatul acesta fără astîmpăr și așa au pornit la drum.

Cînd au văzut că Orașul de Piatră a rămas în urmă, au înțeles că nimeni nu îi oprise vreodată să facă asta și s-au mirat pentru prima oară; cum de nu plecase pînă atunci nimeni pe munte? Felul în care oamenii acceptau ceva, mulțumindu-se cu atît de puțin, li se păru deodată caraghios.

În drumul lor, Piază Rea și Pistruiata au avut multe peripeții, dar au învățat să se cunoască mai bine și să se ajute. Piază Rea a demonstrat cît este de puternic, de curajos și de voinic, iar Pistruiata și-a pus în valoare toată puterea minții ei, reușind să prevadă pericolele și să le ocolească din vreme. Cu toate acestea, de multe ori se ciondăneau din nimic și drumul lor părea să nu se termine cu bine. Tot mergînd ei așa, cînd ajunseseră deja la capătul puterilor, au zărit coama albă a muntelui, iar acolo sus, un castel luminos ca un diamant. Era noapte, iar prin ferestrele mari, se zărea, mișcîndu-se de colo colo, o luminiță. Era atît de strălucitor castelul și atît de străveziu, încît se gîndiră pentru o clipă că e o închipuire. Nu mai văzuseră nicicînd așa ceva, de aceea erau pe cît de fermecați, pe atît de speriați de ceea ce le apăruse în față. Firește că au intrat în castel, doar erau atît de curajoși. Totuși, inima lor era mică, mică de spaimă, iar castelul părea pustiu. Pașii lor făceau ecouri lungi pe dalele reci de marmoră albă, iar vocile se risipeau în ecouri ciudate, pînă departe, departe.

Hai să căutăm luminița, propuse Pistruiata, dar să nu ne despărțim.

Într-o sală mare și imaculată, cum nu mai văzuseră nicicînd, au găsit într-un tîrziu pe cineva. Era tot o fetiță. Avea ochii căprui, ca mierea, părul lung, iar în păr purta flori albe. Era îmbrăcată într-o rochiță albă, de pînză. “Hm, cam puțin, pentru o prințesă”, gîndi Pistruiata. În mîna dreaptă fetița purta o luminiță aurie, care ardea fără încetare. Parcă ar fi fost veșnică. Dar ce i-a uimit cu desăvîrșire, era faptul că avea picioarele goale.

Cum te cheamă?

Sînt Copilul Singuratic...

Și ce faci aici?

Luminez castelul…

Și de ce ai picioarele goale? O să răcești. bombăni Piaza Rea.

Se poate, dar așa pot simți totul mai bine.

Păi îți faci rău!

O, trebuie să simt totul, altfel cum aș putea trăi? zise Copilul Singuratic, făcîndu-i pe cei doi să se prăpădească de rîs.

Atîta prostie? Să stai într-un așa castel, să fii luminos și să stai desculț? Aaaaa!! Cine a mai auzit?

Au început să o înghiontească, să o tragă de păr, să rîdă. Copilul Singuratic tăcea, zîmbindu-le blînd. Cînd s-au mai potolit cei doi prieteni, le-a arătat curcubeul și cum te poți juca cu el. Cei doi erau fascinați. Se simțeau atît de puternici, de grozavi, cine mai era ca ei? În Orașul de Piatră nu existau asemenea culori; și totuși, de la o vreme, se întîmpla ceva ciudat...

Mie mi se întîmpla ceva...

Nu-i așa? și mie...

Ce-o fi asta?

Copilul Singuratic îi privi.

Se numește iubire... e tot ce pot să vă dau. Altceva... nu am nimic.

Seamănă cu răceala? Întrebă Piază Rea uitîndu-se chiondorîși la curcubeu. Nu cumva culorile astea sînt de vină?

Ba da, răspunse fetița cu lumina în palme. Cine vede curcubeul, începe să iubească. Dar nu te supăra așa de tare, pentru că este un dar frumos, pe care culorile îl fac oamenilor.

Un dar frumos? Simt ceva ca o aripă în piept, nu este chiar așa de simplu, completă și Pistruiata și pentru prima dată a fi rupt-o la fugă din castelul ciudat .

Cu timpul, dacă iubești, ochii încep să îți strălucească, iar în suflet se audă muzică.

Nu apucă să continue explicațiile. Piază Rea și Pistruiata dansau, zîmbeau, se priveau în ochi și își vorbeau în șoaptă. Nu mai făcuseră asta niciodată pînă atunci. Apoi rîsul lor se risipi în tot castelul, făcîndu-l să răsune ca un clopoțel de argint, într-o nesfîrșită cascadă de bucurie. Cei doi au luat pe Copilul Singuratic de mînă și au alergat împreună prin castel, pînă ce totul a devenit obișnuit. Așa au devenit prieteni.

Firește, cei trei au rămas împreună. Față de ceea ce aveau, primiseră în plus. Ceva nevăzut locuia în sufletele lor, făcînd ca puterile lor să crească înzecit. Au rămas împreună, dar nu la castel. Au plecat mai departe, mult mai departe, pentru că, așa cum spunea Pistruiata, drumul contează. Calea... iar ei erau abia la început.