I.
I Put a Spell on You

Până la urmă, dragii moșului, ce este BLUES-ul? Ce îl face special? De ce mă întorc de fiecare dată la aceste acorduri cu "ritmul cald al unei bătăi de inima" (-după cum se exprima cândva un bun prieten...)? Este cumva o otravă sau un mod de a fi?
Probabil că la o privire la microscop lucrurile ar arăta cam așa:

Să ni-l imaginăm pe Ulysse (- fiul rătăcitor al Homer? Sau al lui Joyce?) bine ancorat pe plută, undeva în mijlocul Oceanului (-daca mă acuza cineva de anacronism pentru că am folosit "Okeanos" îl strâng de gât. Cu mâna mea! Stângă!), pradă celor mai cumplite chinuri imaginabile: setea, frica, foamea și furtuna (spune Homer), cheful de femei (spune Topârceanu în versuri parodice nemuritoare, nu-i așa? Parcă...). Whatever. Ceea ce știe el cu precizie e că împotriva sa și-a definit poziția un zeu, și nu orice zeu. Ditamai Poseidon-ul... iar tipul ăsta e mereu prezent la întâlnire, atât de punctual încât știi că ai avut întâlnire cu el numai pentru că îl vezi așteptându-te de vreo câteva eternități. De fapt, amicul nostru știe că "prietenul său" nu scapă nici o ocazie de a-i pune bețe în roate, apă in amfore și nisip (marin) pe plută. O dovadă imediată ar fi chiar furtuna amintită de bunul și bătrânul Homer într-un moment de trezie... Ei bine, taman când îl apucară toți dracii și începe să se plângă (chestie tipică pentru unii bărbați cu aptitudini neuronale deosebite. Simptom al căutării acerbe de soluții, probabil...), apare pristavul zeilor, ștergându-și cu un gest cochet aripile de la sandalele „Hephaistos", ultimul model, netezind o cută de hlamidă (e bine așa?) „Athena", model vechi dar solid, încă apreciat la licitații, însă retras din circuitul civil, aranjându-și coafura de proveniență personală (executată la ceașca de ambrozie de dimineață cu tridentul lui Poseidon în timp ce posesorul tridentului își curăța dantura cu un caduceu), exhibându-și dinții albi de zeu tânăr din a doua generație și întrebând "tu ești muritorul care se legitimează cu numele de Ulysse?" "Mhmmm" "Plutonier Hermes din serviciul de circulație a zvonurilor. Aveți acte asupra plutei pe care o conduceați regulamentar?" "Păi, mi-a dat-o Calypso... pe cuvânt..." "Nu, eu vorbeam de licența de plutire... pentru că acum trei secunde ați accidentat mortal un delfin și patru nimfe marine care traversau oceanul pe valul marcat... Vedeți?! La dreapta" . Odysseu al nostru face ochii mari și vede trei tritoni și patru nereide încărcând pe spinarea unei foci mediteraneene (pe care scrie mare - accentele ușor căzute- "Amphitrita. serviciul de salvare") trupurile inerte ale personajelor menționate supra. Trei parasanje mai încolo, câțiva gură cască (printre care putea fi recunoscut, deși incognito, Eros, zâmbindu-i lui Zeus care se zgâriase din greșeala într-o săgeată. Buzele puștiului șopteau tandru "Lasă, moșule, că trece. De data asta te-ai scos: nu te mai fac lebădoi, ci taur. Go East!", în vreme ce buzele părintelui zeilor transmiteau ceva care, citit in Braille, ar fi putut fi începutul unei muget - sau al unui cuget?) schimbau zâmbete a căror semnificație nu putea fi decât una: "barosane, ai pus-o. Acu' sa te vedem". "Dom Lotenent, trăiți... știți... am vorbit cu Athena de la Serviciul informații.. poate știți..." "Da, știm", face plictisit Hermes, încruntându-se la detecția unei pete pe aripa de la sandaua stângă... "Cunoaștem" "Permiteți?", întreabă Odysseu, îndepărtând obiectul neliniștii zeului cu un gest servil, învățat de la bătrânul Nestor atunci când Agamemnon depășea cota permisa de alcool, undeva la Troia (Troia VIIa, parcă? Nu?...) și începea să îl întrebe cum stau aheii cu planul cincinal la producția de blonde cu brațe aurii. "Era o scamă. Pe cuvânt" "Bine", urmează zeul, care începuse deja să își piardă răbdarea ... "Despre ce este vorba" "Păi, știți, Athena mi-a spus azi dimineața că totul e în regulă... dacă..." Hermes știa prea bine aceste amănunte: chiar el fusese de față la găsirea și identificarea lui Odysseu pe malul marii, epuizat de acrobațiile nocturne ale vrăjitoreștii nimfe ( - just for the record, trebuie spus că Athena nu privise cu ochi buni aceste escapade, dar ceilalți zei aveau și ei nevoie de un stimulent erotic când se retrăgeau în iatacuri, așa că instalaseră un coif a la Hades, ultimul model, făcut de Hephaistos cu senzori și sunet 3D, Dolby surround. Nu o dată, la partea de sfârșit, Artemis se ridica isterizată și exclama: "Da' mai terminați cu porcăriile? Ce, voi n-aveți nimic de făcut? dați măcar sonorul la mic, că unii au și treabă a doua zi...". Apolo comenta atunci cu maliție: "a dreacu' frigidă! da' știu că au ținut-o nervii până la partea asta...". Efectul constatat după astfel de vizionari era că Hera era ceva mai blândă cu Zeus, care pășea apoi fluierând cu un surâs cam tâmp pe drumul de dimineață către băcănia de unde lua mereu pe credit ambrozie proaspătă iar seara, în secret, îi făcea un semn discret lui Dionysos care se executa repede și tăcut cu o amphoră de Thasos, ultima recoltă înainte de răzmerița lui Typhon. De când apăruse Calypso, așadar, Hera tolera -dar numai uneori- chiar și această tărășenie. Prietenii știau de ce, mai ales Aphrodita, care scăpase de o corvoadă, însă dăduse peste alte două. Prima, în persoana lui Ares, nu o deranja prea tare -decât in momentele în care Ares schimba poziția și atunci se zgâria în armura lui arămie. După cum se știe, Zeița cu coapse dulci detesta sângele, mai ales al ei. Dar nu și pe al lui Ares, căci îl mai mușca, uneori, tandru, de ureche, evident, atunci când Hephaistos era plecat să supravegheze o livrare de statui in Creta-. A doua corvoadă era Hephaistos însuși, ceea ce o cam supăra din două motive: primo, Hephaistos era un pic cam voaieur, și gelos pe de-asupra. În plus, îi plăcea mult partea cu "bondage", pentru că citise într-o carte că va obține garantat satisfacție pe această cale, ușor neortodoxă. Secundo, Hephaistos era totuși Hephaistos. Se măritase cu el pentru zestre, situație și calm, că altfel... În Olimp, toată lumea știa și numai de asta vorbea... Cu toate acestea, Aphrodita putea spune despre ea că era o nevastă fidelă... deși cam plictisită... Așa că să nu ne mire că într-o dimineață, Aurora a văzut-o șoptindu-i ceva lui Hermes, după care s-au retras împreună după un nor. Aphrodita a reapărut prima aranjându-și coafura, Hermes a ieșit al doilea privind circumspect în jur, apoi s-a dus după Athena care a plecat grăbită să îl caute pe Zeus. Aranjamentul acesta -care stătea la baza plecării lui Odysseu de pe insula lui Calypso-, a nemulțumit-o pe Hera, dar parcă și mai mult pe Artemis, care însă nu a arătat-o. Dar să ne întoarcem la oile noastre), însă atunci șeful era de față, pe când în situația prezentă, era sub ordinele adjunctului. Plutonier Hermes și-a înăbușit un căscat (situația îl cam plictisea), pe care l-a amestecat discret cu o înjurătură (Dracu' l-a pus sa fure vitele lui Apolo când era mic? Acu' uite unde ajunsese și ce trebuia să facă pentru o îmbucătură cinstită de ambrozie... Bine că nu se însurase, că atunci vedea el pe dracu' ghem... dar mai bine să nu se gândească la ultima experiență... Avea doar o vizită de făcut la Athena, en catimini... Mă rog, situația prezenta și avantaje, mai ales atunci când era vorba de mărire de salariu) și a adăugat morocănos: "Persoana pe care ați descris-o ca fiind Athena figurează într-adevăr în registrele de stare civilă din Olymp, dar pentru moment lipsește vreo trei zile. Este ocupată cu livada ei de măslini. Aveți ceva de declarat? Dacă nu, mă văd nevoit să vă ridic permisul și să vă rog să mă însoțiți până la secție unde vi se va lua o probă de sânge. Sincer, vă cam miroase gura a vin... A propos, Dionysos e prin preajma?" și își scoase cu un gest blazat tăblița de ceară de culoare roș' bonbon pe care scria mare în elina arhaică " Amenzi și Contravenții" (-am pus accentul corect? Dar caracterele sunt elegant trasate?)...
Rămas singur pe pluta sa, odată acest incident încheiat, Odysseu își înghiți cu greu saliva amestecată cu o înjurătură („Hades m-a pus să plec de pe ostrovu’ lu’ nesătula aia? Plută mi-a trebuit? Nevastă? Copii?"…), și își aduse aminte de cântecul ditir(i)ambic al aedului care spusese cam așa…:

„Ain’t got a change for a nickel,
Ain’t got no bounce in my shoes,
Ain’t got no fancy to tickle-
I ain’t got nothing but the blues.
When trumpets flare up,
I keep my head up
-I just can’t make it come down-
Believe me, pappy,
I can’t get happy
Since my ever lovin’ baby left town…"

Sau:

„Taking me downtown,
Taking everything I had
she stripped me naked
she took my house,
took my Cadillac, too,
and money in the bank-
she took’em, too… "

Sau, de ce nu, pe acesta:

„Born under a bad sign,
I’ve been down since
I’ve begun to crawl-
If it wasn’t for bad luck,
I wouldn’t have no luck at all.
I can’t read, I don’t know how to write
My whole life has been one hell of a fight
Wine and women - is all I crave,
A big, bad woman is gonna carry me to my grave"

Ori:

„Your doctor put you on
Milk, cream and alcohol
You’re nerve is so bad ( - God knows!)…
- You just can’t sleep at night […]
There’s no wonder
You don’t wanna be alone
You should go and see a doctor
Instead of your favorite nurse"

Ei bine, da, dragii mei… cam despre asta este vorba, și la atât se reduce blues-ul. În fapt, e tot ceea ce îți rămâne atunci când nu mai ai nimic, sau aproape nimic, e fumul puturos al ultimei țigări, nimic mai mult decât o privire aruncată peste umăr către o întoarcere niciodată executată, este ultima picătură de vin turnată în pahar cu acel gest simbolic al împărțirii apei in ultimele zile ale Sarmizegetusei, este ultima pagină a unui excelent roman pe care tocmai ai întors-o pentru a descoperi că ai uitat întreaga acțiune (sau narațiune!), o criză de tuse în mijlocul unei partide nervoase de amor… dar în egală măsură e o limbă scoasă spre nicăieri cu exhibarea obscenă a amigdalelor, un deget mijlociu care țâșnește spre nori, oprindu-se undeva la altitudinea maximal permisă de propria-i lungime, este tot ceea ce mai poți face atunci când nimic nu mai e de făcut, un zâmbet fără sens atunci când ar trebui sa plângi (-dar de ce? Se va reîntoarce oare ultima țigară din scrumiera ei?)…
Să fi fost Homer negru? Sa fi fost Villon un bluesman? Nimic mai probabil, din moment ce știau „all that is all about", și dacă ar fi să o studiem împreună la miscroscop, probabil că toată povestea ar începe cam așa:

„The sky is cryin’
Look at the tears rollin’ down the street
I’ve been lookin’ for my baby-
I wonder: „Where can she be?"

… Dom’le, o fi plecat in țările calde? E soră medicală în Camerun? … dar de ce?… E cumva minge medicinală în Australia?… dar oare cum?… S-o fi dus pân’la Paris să cumpere pâine?… dar cu ce?… E cumva în bucătărie și-mi pregătește micul dejun?… dar până când?… Și uite așa îți pui tot felu’ de întrebări referitoare la integritatea ei corporală (ai fi extrem de dezamăgit dacă s-ar pierde ceva… Părțile respective ar mai putea fi, totuși, folosite…), la sănătatea ei mentală (adică cum, să plece ea de acasă fără să își ia colecția de lenjerie? Păi și cu ce o să se mai îmbrace la chefurile la care făcea senzație ieșind din tort?.. Cu ce o să mai câștige ea o pâine cinstită?…), la împrejurările ingrate când ai văzut-o ultima oară (adică o să facă dragoste numai cu barbat’su de-aici înainte? C’mon, man!) etc etc etc..
Așa că îți pui halatul, papucii și pornești agale pe stradă, poate, poate dai peste ceva:

“I saw my baby one morning
(And she was walkin’ right down the street).
You know it hurt me that bad…
It made my poor heart skip her beat!”

… Din fericire chestia asta nu mi se poate întâmpla mie: eu nu umblu pe străzi dimineața. Mi-e frică de hoți. Așa că dorm liniștit în patu’ meu. Mă înșeală femela? Treaba ei: daca e fraieră, eu ce dreacu’ sa îi fac? Adică, ce fel de femeie e aia care nu doarme dimineața de dragul unei partide cu amantu’? Asta nu e nici măcar perversiune: e prostie curată, aș spune chiar: „sinucidere!". Și, proba ca am dreptate decurge cam așa:

“I’ve got a bad, bad feelin’:
- My baby don’t love me no more!
The sky is cryin’…
Look at the tears rollin’ down my nose!…”

… și e normal ca o zi ca asta să te traumatizeze. Să rămână înfiptă în calendare, să te bântuie o viață întreagă , să încerci, adică, să te dezbari de ea (de „ea"? Sau de ziua în cauză?) ca de o șleahtă infectă de purici, dar, orice ai face, să dai și cu detartrant, frații mei, și tot nu iese, mai rămâne câte unul și de aici renasc cu toții, fir’ar mama lor a dreacu’ de opresori capitaliști, da’ tu tot nu poți să uiți ziua aia, nu poți și pace, cam așa:

„They call it the stormy monday,
But tuesday is all that bad,
Wednesday is worse,
And thursday ?…”
Nu incape nici o indoială:
„Thursday is, oh, so sad!”

Până și natura concordă în suferințele tale, pentru că, nu-i așa, tu ai fost pus de strajă în centrul universului și nu pe marginea păduchioasă a unui Rhein teutonic străjuit de o viță care dă un vin care îți face gura pungă și mai multe nu:

„The eagle flies on friday…”

… că restu’ e libere, că așa a lăsat Dumnezeu, că dacă ar zbura în fiecare zi i s-ar termina turele și ar ajunge să zacă intr-o crâșmă, ca vulturul de mare cu peștele în gheare, dar așa:

„Saturday I go out to play”

… că doar n-oi fi nebun să ies când zboară vulturul. Și dacă mă corupe?… Nu, mai bine,

„… and sunday I go down to pray.
Sunday (…poate nu m-ați ințeles bine?!) I go to church
To get down on my knees and pray, cam așa:
Lord, have mercy, mercy on me,
Pencă,
I’m crazy about my baby,
Please, send her home to me!”

Adică chiar așa! Da, știu, era o femeie ciudată, ieșea dimineața să se plimbe și îi plăceau bărbații (asta-i bună! Da’ dacă îi plăceau femeile?… Ai?! Pe unde mai scoteam cămașa, dacă o mai scoteam?!), avea hachițele ei (gurile rele mai spun încă și azi că nu mă iubște! Adică cum, dom’le?! Pe mine?!!!), mai punea ceapă în omletă (-mamă, dar ce pizza făcea!!!), nu zic nu, dar încaltea era damă bună, să mor eu, cam friguroasă, cam politicoasă (dar ce pofticioasă, uneori sperioasă, alteori sastisitor-enervantă (dar nicicând plicticoasă, după știința mea!), cu toane și umori asasine de nervi și neuroni, cu talente cosmetice și artistice (îți punea mintea pe moațe cât ai zice „din oceanul pacific a ieșit un ’pește’ mic" sau în intervalul de timp în care un miel apucă să dea de două ori din coadă pană ce îl papă lupul cel mare și rău, las’ că știe conu’ Nae), da’ ce era al ei era al ei și pus deoparte, dom’le, că te scula după boală, ce să mai, te trezea din beție cu zamă de varză și ardei iute și propriu-i glăscior susurând alene și provocator dezmierdări ce n-a văzut Parisu’ de genu’: „scoală-te porcule că ai de scris trei referate și ai depășit termenu’, plus că ai examen, aoleu, luate-ar dracu’ cu cine te-o făcut că eu am zis întotdeauna că ești bun în doze mici, da’ ce să mai fac acum, ca te-am luat cu ambalaj cu tot, și nu te mai primesc ăia înapoi, scoală-te, n-auzi, că acum îți crăp capu’ ca să nu te mai scoli, porc nenorocit, că numa’ beat iți place să umbli, că nu mai ești în stare de nimic…", la care tu răspunzi vesel: „ei, că de obligațiile conjugale mă achit conștiincios, n-ai ce să spui", da’ nu apuci să te întorci pe partea ailaltă, că ea își pleacă ochii în jos (cum știe ea!) și șoptește: „că asta ți-ar mai lipsi, că atunci chiar ți-aș crăpa capu’, că până și vecinii comentează", chestie care te face să caști până iți troznesc fălcile și spui: „ei, că aici e vina ta, că numai gura ta se-aude", și ce curbe ale lui Gauss mai făcea ea cu șoldurile la puterea a opta (na! Că devii nostalgic!), da’ ce să mai zic, era o femeie bună, și uite că s-o dus, cu hachițe cu tot, cu toane cu tot, cu umori cu tot, și uite așa te ia cu aroma de ardei iute și castraveciori murați pe șira spinării, pencă realizezi că nu o să te mai trezească nimeni dimineața cum știa ea (da’ pe de altă parte nu știi dacă sa te bucuri sau să plângi, că nici prin buzunare nu va mai scormoni nimeni, da’ mai degrabă e de plâns pencă in buzunarele tale suflă vântu’ ceea ce deranja păianjenii care au tot încercat să își facă cuibu’ acolo, da’ degeaba… în schimb ea avea mereu câteva fise pentru tine să ieși la o bere cu amicii… „hai mamă, ziceai tu, că iar o să râdă ăștia de mine și o să zică că îmi consumi chenzina" „care chenzină", zice ea, băgând mâna în poșetă… Da’, e mai degrabă de plâns…), și te repezi până la dulapu’ cu cosmeticale, da’ pe-astea nu le-a uitat, fir-ar mama ei a dracu’ de viață, că mai beai și tu o bere să mai uiți de necaz dacă reușeai să le vinzi, și-atunci, clătinându-te sub lovitura aplicată de destin te duci la bucătărie unde dai peste un bilet care spune, într-un stil foarte diferit de al tău (ea a fost mereu atentă la greșelile de ortografie): „ în caz că mai trăiești la ora când citești acest excerpt din mine însumi, află că asta e tot ce ți-a mai rămas de-acum, pentru că eu m-am săturat, mi s-a acrit și mi s-a urcat la cap, pentru că am deschis dulapul cu detergenți și am dat acolo peste sticla ta de votcă peste care ai scris mare ’DETARTRANT’, și asta pentru că ești atât de prost încât nu te-ai gândit că o să îmi dau seama, dar nu ești numai prost ci și inconștient pe deasupra, pentru că nu te-ai gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă dădea câinele peste ea, porcule. În plus mi-a spus mie cineva că te-au dat afară, dar nu de asta am plecat, dar am aflat că te-ai dus la detracata aia de Tanța, și atunci mi s-a urcat sângele la cap și mi-am pierdut coerența, așa că acum să nu mă cauți la mama, că nu sunt acolo, întrucât la atâta lucru m-am gândit și eu. Sunt la sora mea, dar nu am să iți răspund la telefon, și nici nu am de gând să vin înapoi". Umilit de atâta stilistică în exces la ore atât de matinale, începi să cauți sticla pe care scrie mare și gros „DETARTRANT", ca să te sinucizi, numai că aici e clenciu, ai uitat că ai pus in ea votca, și nu iți reușește figura, așa că, dacă tot te-ai întremat după mahmureală, ieși și tu pe stradă, iei un taxi să ajungi mai repede la sor-sa, și taximetristu’ nu numai că te jupoaie la aparat, dar mai greșește și drumu’, ocolind prin pampas, și te apucă disperarea când ajungi și vezi că nici ea nici sor’sa nu sunt acasă, și mai iei o dușcă din sticla de detartrant și parcă începe să plouă, da’ ție ți se pare că plânge ceru’, și îți amintești că whisky-ul și femeile ți-au dus viața de râpă, că doctoru’ ți-a prescris lapte, frișcă și alcool, că la prognoza meteo s-au anunțat zile friguroase în iad, se recomandă să ai un pardesiu la tine, cel puțin, și îți dai seama că așa îți trebuie, că ți se servește la tavă dreptul tău de a suferi, din moment ce te-ai născut sub semn rău, și tocmai atunci, la intrarea într-un magazin le vezi pe amândouă și le faci cu mâna, dar îți răspund la salut numai soții lor, ceea ce te deprimă un pic, dar numai un pic, și tocmai atunci (dar numai atunci!) te sună nevasta șefului să te invite pe la ea, deseară, să discutați despre cum să îți recapeți slujba, că acum e momentu’, că mangafaua nu-i acasă, ceea ce te deprimă la maxim, fiindcă tu știi cum arată ea, dar nu protestezi, și mai mergi înainte fără țintă pe stradă, și dai peste un amic, dar nu apuci să îi ceri bani, că el îți cere cu împrumut o sumă modică și numai când auzi cifra te ia cu amețeli de vezi stele verzi scrise în alfabetu’ arab, și te-ai hotărât, te vei duce înainte pe la Ela (diminutiv de la Salmonella Melanogaster), să te mai calmezi, dar nici aia nu-i acasă, și atunci îți amintești că ai plecat mahmur și ai lăsat cafeaua pe foc (ce bună ar fi o cafea acum!), și te întorci grăbit acasă, numai că ești depășit de mașina pompierilor care se duc să o salveze pe una, Tula, o negresă care-a adormit cu lumânarea aprinsă, și atunci realizezi că nu mai ai casă, dar… Parcă tot răul e spre bine, îți spui, când dai mana cu administratoru’ blocului, care venise sa îți ceară cu respect și pasiune întreținerea, da’ acu’, ce să mai zică altceva decât că îi pare rău, și mai respiri și tu, pană ce se întoarce și îți spune, negru de fum la față, că „cine plătește reparațiile?", și îți pui mâinile în cap, și chiar vrei să bei odată din „DETARTRANTU" ăla, dar iar uiți că ai pus votca acolo, și uite așa, viața asta mizerabilă merge înainte… și până la urmă, this is what the blues is all about… dragii mei…

Dar noi să continuăm și să ne vedem de ale noastre, adică de…



[Bucuresti
candva intre 2005 si 2006]