TIMPUL UNEI CAMERE

"Ce sunt eu, ce-am devenit?” Mă întrebam în clipa când am înțeles că timpul meu, timpul camerei în care stau, începuse să cadă în gol. Chiar dacă din versurile scrise până atunci îmi venea un sentiment de împlinire, totuși, simțeam că trebuie să mai existe încă ceva, o motivație a poemelor mele. Până nu de mult, tata cu un inepuizabil optimism, m-a încurajat, mi-a dat mereu imbolduri, ca la concursurile de bob. Dar nu era de-ajuns. Dac-ar fi să scriu ce-a însemnat tatăl meu pentru mine, cel puțin în această ultimă viață materială pe care o duc, nu mi-ar ajunge cuvintele.
Pe tot parcursul acestei vieți, atât de grele, așa cum este ea, în mod aproape inconștient simțeam uneori că pe lângă mine trec anumite semne pe care în vremea aceea nu le-am înțeles. Terminarea primilor ani de școală, a fost primul moment în care Timpul și-a început primele lui efecte necruțătoare asupra mea. Eram la vârsta unei debusolări profunde, atât din punct de vedere al sufletului, cât și al vieții materiale, când pentru prima dată m-am lovit de anumite obstacole de netrecut. Norocul meu a fost că sora mea, care pe atunci mergea la liceu, de câte ori venea acasă, mai ales pe la orele de seară, după ce lua masa cu ochii mereu pe același timp, își lua manualul de fizică, după care încerca să dezlege câteva fformule alături de mine, pe aceeași canapea devenită legendară.
- Of, fir-ar să fie de formule! Algebra îmi place, dar cu fizica nu mă împac nici în ruptul capului! Este adevărat că avem și un profesor ca vai de capul lui... Nu știe să explice deloc.
După ce s-a dus să pună o muzică la casetofon, a aruncat o privire spre mine.
- Trebuie să te mai tunzi puțin, ai părul cam mare. Dacă nu te tunde tata, te tund eu. – mi-a spus ea cu o tonalitate în care mi s-a părut că percep un vag ecou venit de undeva, din necunoscut. Dar nu, a fost doar o pală de iluzie, ieșită din neuronii mei care au început s-o ia razna.
- Ca să mă ciopărcești puțin, nu-i așa? - am întrebat-o eu mai mult în glumă, în timp ce încercam să mă desprind din halucinațiile mele de moment.
- Ce, data trecută te-am ciopârțit? – m-a apostrofat sora mea. - Am găsit pentru tine o carte de filo-zofie care s-ar putea să te intereseze.
- Excelent ai făcut!... Kant vede în voință un act conștient al unei ființe inteligente, pe când la Scho-penhauer voința este prin esență inconștientă.
Degeaba mă întrebam de ce tocmai eu sunt nevoit să îndur greutățile insurmontabile pe care nimeni de vârsta mea nu le avea. După nopțile lungi, când de obicei sufletul îmi pribegea prin alte timpuri, mama se chinuia cu mine să mă spele pe față, în condițiile în care lipsit de echilibru, mă lăsam cu toată greutatea asupra trupului ei, care pe măsură ce m-am maturizat, a înaintat în vârstă fără să-mi dau seama.
- Of, greu mai ești! Stai cum trebuie să te spăl! Dacă nu m-am săturat! Cine m-a blestemat așa, nu știu!
Din vremea aceea am început să simt timpul ca pe un obiect în sine, din adâncul căruia mi se părea că percep niște vagi semnale venite de nu știu unde. Trăiam într-un trecut pe care-l vedeam aproape bad-jocorit de aspectele prezentului. Revenea mereu la suprafață, de undeva, din adâncul timpului, vâltoarea unei vieți turbulente, prin care sunt convins că am trecut cândva. Poate de-aceea simțeam că cel ce sunt acolo, înlănțuit pe scaun, nu sunt eu.
- De ce m-ați făcut așa, fără nici un orizont în această viață? - țipam eu, fără să înțeleg că sărmanii mei părinți n-au nici o vină.
Un om mai îndurător, cu un font atât de blând cum era tata, nu cred că sufletul meu blestemat, cel pribegitor prin alte timpuri, ar mai fi găsit pe undeva. Atunci când nu mai puteam să rabd situația neputinței mele, parcă-l văd cum se apleca cu toată dragostea asupra sufletului meu, de cele mai multe ori, recalcitrant.
- Lasă tată că o să fie bine. Noi doi o să ne descurcăm. Chiar săptămâna viitoare am să mai trec pe la editură, să vedem cum o să rezolvăm cu publicarea volumului tău de poezii.- îmi spunea tata care cre-dea în poezia mea mai mult chiar decât mine.
Pe tot parcursul acestei perioade, am fost conștient pe deplin că viața mea depinde în totalitate de alții. Atunci am început să am sentimentul unei independețe venite de undeva, din interior. O vedeam pe mama cum se chinuie cu mine când măducea la baie, sau când îmi dădea să mănânc din cenușiul acestui timp căruia, simțeam vag, că nu-i aparțin.dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd
- Toată viața m-am ocupat numai de tine fără să știu ce înseamnă tinerețe sau măcar să am niște clipe libere cu tatăl tău. - îmi spunea sărmana mamă fără să-și imagineze că sufletul meu se canonește într-un trup străin. De fapt nici eu n-aveam de unde să știu că ceea ce îndur în această viață este doar o consecință nefastă a ceea ce am trăit cândva, într-un alt timp, și poate într-un alt loc. Deocamdată însă, îmi este greu să înțeleg cum este posibil ca doar eu să nu mă bucur de acele libertăți la o vârstă în care fire-scul te împinge să cunoști lumea. Eram doar la vârsta când natura, prin toate forțele ei, își cere dreptul. La acea vârsta în care sângele cald, învolburat, te împinge să alergi după dumnezeiescul farmec femenin. Și tocmai acestă vârstă cu tot mirajul ei, o vedeam cum îmi este refuzată. Mai mult decât atât. Tot timpul aveam senzația, că de câte ori în cale îmi iese o fată sensibilă, cu trupul de fructe coapte, Cineva nevăzut, un destin imbecil, sau poate o karmă necruțătoare, îmi lasă în față un paravan opac, de care toate sen-timentele, toate senzațiile mele se loveau și se stingeau în acelși timp. Alături de sora mea nu simțeam cum timpul curge în dauna mea. Acesta a fost momentul când .veșnicele capricii ale aceluiași timp mi-au adus în camera mea o fată șatenă cu aura unei muze din poezia franceză. Cu un nume care evoca parnasianismul târziu, Roxana, pentru că astfel o chema, mi-a adus tot ce-am învățat, tot ce mi-am închipuit despre rafinamentul francez din perioada comediei dell’arte. Farmecul ei, în care răsuna clinchetul saloanelor boeme, mi-a însuflețit camera în care aveam un univers al meu izolat, făcut de mine. Vechile discuri de patefon prelungite de ecourile unor tangouri, mi-au deschis pentru prima oară ferestrele unei vieți reale, care în același timp îmi aduceau trăiri pe care le-aș fi putut avea. Cum stăteam pe canapeaua devenită legendară, ea mă învăluia în parfumul ei în care îmi lăsam ființa să cutreiere în neștire.
- Tu știi c-am început să țin la tine de când ne-am întâlnit prima oară la Alina?
- Mi-aduc aminte, era parcă într-o iarnă, cu o zi înainte de Anul Nou. – a spus ea c-un aer întrucâtva nostalgic. De altfel, fondul ei sentimental era alcătuit din acel rafinament neoclasicist care o făcea, ca în timp ce vorbea c-un băiat, să-l cântărească de sus până jos, cu anumite împunsăuri care răneau orice orgoliu masculin. Mai ales când acesta este în formare și cei mai mulți dintre ei vor să facă pe cocoșul în fața fetelor. Bineînțeles că nu este vorba de mine. Eu formam și aici același ''caz special'' din totdeauna. – De altfel, Alina povestise mult despre tine. – a mai continuat ea.
- N-ai avut așa, un șoc când m-ai văzut? – nu m-am putut abține să n-o întreb.
- Nu vorbi absurdități... Pentru mine ești perfect normal. Știu că-ți par destul de crudă, dar nu uita că tu așa cum ești ți-ai construit un univers propriu, pe care alții nu-l au. Dacă tu îți faci complexe din nimic, asta este altceva, dar în situația ta, ți-ai făcut o lume proprie, de care, în ziua de azi, nu toată lumea profită. Ar trebui să fii oarecum mândru de tine. - și cum, în aceeași clipă a realizat ce spunea, a tras din țigară și m-a privit lung.
Fără să-mi vină să cred ce-aud tocmai de la ea, îmi căutam un răspuns, pe care nici eu nu-l știam.
- Mă întreb, oare-ți dai seama ce spui acum? Eu, de când mă știu, n-am avut o viață cât de cât nor-mală, ca voi ceilalți. Nu m-am bucurat nici de învățătură ca lumea, și nici acum, ca adolescent și nici mai târziu, nu voi cunoaște viața sexuală care este atât de firească la vârsta noastră. Ce vină am eu, că niște măcelari, pretinși doctori, cu sângele altora pe mâini, m-au schilodit, cu fiarele lor, pe-o viață-ntreagă? Si-acum, când iubesc și eu pentru prima oară, mi se ia tot!
- Nu vorbi așa, însâși faptul că tu trăiești pe dinăuntru, face să te înalțe de-asupra multora dintre noi.
- Cum să nu vorbesc așa, când într-o clipă de beție rutinală, în care și-au bătut joc de sărmana ma-mă, acei escroci în halate albe, după ce și-au îndeplinit meseria, s-au spălat pe mâini fără să le pese că-n urma lor, au lăsat o ființă stigmatizată pe viață. Tu vii acum să-mi spui că alții-n situația mea n-au ce am eu. Dar ce am eu?! Niște hârțoage care-mi țin loc și de facultăți și de femei și de tot... Asta numești tu lumea mea?!
- De bine, de rău, tu ești un om rațional. Sau cel puțin, așa cred eu. Ce Dumnezeu, mai stăpănește-te și tu.
- Sigur ca da! Când este vorba de ceva mai serios în viața mea, toată lumea mă îndeamnă să fac apel la rațiune. Rațiune care nu sunt sigur că această lume mi-o consideră cu adevărat. Toți îi
compătimesc pe ai mei, în timp ce pe mine mă privesc ca pe un balast nefolositor la nimic. Eștii, Ianii, coloneii, toată această dăscălime ca pe vremea lui Caragiale.
Atunci, pentru prima dată am văzut că alături de mine stă o tânâră fată care-mi trezea toate simțurile crude pe care la vârsta aceasta începi să le descoperi. Probabil că și-a dat seama de cele ce simțeam în acel moment, pentru că mângâindu-mă pe păr, mi-a șoptit:
- Ai și tu dreptate. Știu ce simți... Dar mai bine hai să ascultăm o muzică, și dup-aceia o să mai dis-cutăm câte ceva. Bine? -mi-a spus ea cu o tandrețe deosebită în glas.
Așa cum o simțeam alături de mine, cu fiecare clipă canapeaua pe care ședeam amândoi, mă scufunda într-un univers moale plin de lumini odihnitoare în care toate sentimentele erau înghițite de ființa ei. Pentru prima oară, mai mult am simțit decât am înțeles acest fior cald care a început să mă învăluie pe măsură ce ascultam cuvintele ei. Atunci a fost momentul când am conștientizat ce ar putea să însemne noțiunea de fată. Deși situația mea era cu totul aparte, totuși nu puteam rezista unei naturi care mă îmbia cu tot farmecul ei. Cu toate că în acel moment Roxana constituia, aș putea spune, primul hop mai serios din viața mea, totuși ea n-a fost decât un simplu semn a ceea ce s-a dovedit mai tărziu a fi esența timpului din care provin. Dar pe atunci n-aveam de unde să știu toate acestea. Când o priveam așa blondă-șatenă cum stătea în fața mea, încercam cumva să-i simt adevărata ființă ce-i palpită pe dinăuntru. Așa cum mă aflam pe primul prag al vieții, întâlnirea cu ea m-a făcut să cunosc, sau cel puțin să am o idee, de ceea ce înseamnă natura unei fete. Natură care avea să-mi producă foarte multe schimbări în felul meu de a gândi. Primul semn mai profund din partea ei a fost acea sensibilitate cristalină însoțită de un aer crazy-fool specific acelui flower-power care, în ciuda unor dogme destul de încorsetate, făcea o punte peste un timp care-și revărsa valorile dantelate peste sufletul nostru deja obosit. Cuprins de farmecul momentului, m-a apucat o adevărată disperare la gândul că odată și odată nu o voi mai vedea. Disperarea este cu atât mai mare cu cât acest “odată” îl vedeam cum se apropie tot mai mult. Șansa cea mare a fost că Aida, alături de colegele ei, care veneau pe la ea, m-au ajutat să trec mai ușor peste aceste momente în care căpătam convingerea că viața mea se despărțea de cea a prietenei mele, pe care începusem s-o văd tot mai rar. Dar nu știu de ce, în toată această disperare, în tot acest sentiment de zădărnicie, aveam uneori impresia că prin fața ochilor îmi trec, niște fulgere de lumini. De fiecare dată aceste fulgere de lumini îmi aduceau prin fața ochilori anumite imagini ciudate, amestecate, o muză creolă pe care aș fi întâlnit-o nu șiu unde. Apoi aceste imagini se intersectau cu altele, care reprezentau niște lupte civile, sau mai degrabă revoluționare, la care aș fi participat în nu știu care perioadă. În acele clipe halucinațiile mă cuprindeau în asemenea măsură, încât dacă m-ar fi auzit cineva, ar fi zis că, pe lângă handicapul fizic pe care-l am, a început și mintea să mi-o ia la vale. Toate aceste închipuiri ale mele, sau cel puțin ceea ce consideram pe vremea aceea drept închipuiri, nu interesează pe nimeni. Fapt este că anul în care Roxana termina facultatea se apropia tot mai mult, și n-o voi mai putea vedea așa cum o făceam până atunci.
Acel an, în care ea și-a pregătit examenul de diplomă, a fost, după câte mi-aduc aminte, un an crucial, mai mult în sens negativ. Cel puțin pentru dulcele spațiu unde am nimerit în această viață.
Pe la început de primăvară, în condiția în care, cu tot regimul comunist ce-l aveam, încă ne mai bucuram de diversitatea emisiunilor de la televizor, serile ne adunam în fața micului ecran, cu sora mea așezată la stânga, și mama la dreapta mea, care îmi dădea să mănânc.
- Iar ne dă un film bulgăresc? - a exclamat plictisită Aida, care în “celebrul” capot matlasat, sorbea din cana cu ceai și citea plictisită din programul tv.
- Ce vrei tată? Trebuie și din astea. - I s-a adresat tata. Pentru el, întotdeauna sora mea a fost lumina ochilor.
- Noroc că după aceea începe Gala Lunilor,o emisiune de varietăți destul de reușită. – a mai spus sora mea pe când se ghemuia în spatele meu pe canapea ca o pisică dulce, gata să toarcă.
Toate acestea se petreceau într-o seară de început de martie. Pe micul ecran începuse chiar atunci un film bulgăresc. Unul din acele filme neorealiste rupte din așa zisa “viață proletară”. Mama îmi dădea să mănânc… Deodată, mi-a venit o vagă amețeală (un fel de vertige) însoțită de senzația că-mi fuge podeaua de sub scaunul pe care stau. N-am apucat bine să mă dezmeticesc, că am simțit atunci cum totul se mișcă în jurul meu. Lângă mine, sora mea era deja în picioare. În clipa aceea s-a stins lumina, și cu toții am rămas într-o beznă pe care o tăiai cu cuțitul.
- Cutremur, cutremur - țipa mama dezorientată, pe întuneric. În acelaș timp, într-un zgomot infernal, pereții parcă se dezmembrau… Așteptam din clipă în clipă ca ei să se prăbușească peste noi.
- Tată, mamă, unde sunteți?… Unde ești tu? - țipa Aida la mine îngrozitor de speriată. În timpul acesta eu, după o clipă de panică, am privit cu un calm nefiresc prin cameră, aproape nervos, fără să scot nici o vorbă, de parcă nu eram eu acela `n mijlocul acestor lucruri. Nu vedeam nimic. Deși auzeam tot, simțeam. Dar am rămas calm... Mai calm ca niciodată... Cu tot golul pe care în momentul acela l-am simțit în stomac, am fost perfect conștient că și dacă mă agit, țip, urlu, din moment ce nu intervine cineva, ceea ce ar fi să fie, se va întâmpla oricum. Totodată ceva ascuns în mine îmi spunea că nu poate să mi se întâmple mie un lucru atât de îngrozitor. Nu pot să mor în aceste condiții stupide. Cel puțin nu acum! Deci cazul oarecum “priveligiat” în care mă aflam, m-a făcut să rămân atât de calm, oarecum detașat. Pentru câteva momente am avut impresia că eul meu a mai fost tot într-o stuație limită, dar parcă într-o altă lume, într-un alt segment de timp. Mișcarea infernală a zidurilor, însoțită cu zgomotul acela surd ce venea parcă din toate părțile, m-a făcut să simt vâltoarea unor lupte, cu ostași, civili, claie peste grămadă, într-un loc unde simțeam că am mai trecut. Fulgere de întâmplări parcă-mi conduceau adevărata persoană undeva, prin alte meleaguri. În acele teribile momente, de-a dreptul îngrozitoare, în dansul lor infernal, zidurile îmi aduceau, nu știu de unde, imaginea delirantă a unei bătrâne cu rânjetul îndreptat spre mine. În tot acest timp, prin tumultul acesta infernal, eu alergam după Cineva... Cineva c-un aer dulce ca de soră. Nu-mi dau însă seama cine... Seamănă foarte mult cu Aida... sora mea... Dar în acelaș timp, aveam senzația că nu este chiar ea. De acest Cineva mă leagă același sentiment profund al dorului, cu aceeași dulce aură care o emană sufletul sorei mele... Pereții se zguduiau cu toată forța și eu eram conștient că sunt dus cu sorcova. Ce-i cu mine, ce se întâmplă?dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd
- Ochelarii mei! Unde-mi sunt ochelarii? - vocea disperată a tatălui meu m-a adus la realitate... Zidurile începuseră un dans infernal, al groazei aș putea spune.
- Ia-l pe Dany și să ieșim afară! - striga mama către tata, în timp ce o căuta pe sora mea, care se lipise de scaunul meu.- tu ieși afară, nu ne aștepta pe noi!
- Nu plec fără voi!- striga Aida speriată, și m-a cuprins pe după umeri să nu cad cu scaun cu tot.
De-abia înt-un târziu, când cutremurul a încetat, și vecinii băteau pe la ușă, pe la geamuri, fără să aștepte reacția părinților noștrii, Aida a deschis ușa și am ieșit afară.
Când am ieșit afară, cerul era de un roșu artificial, aproape apocaliptic. Parcă întreținea un mister profund care-ți dădea senzația unui sfârșit de lume. Frigul împreună cu luna plină de-o culoare roșiatică, așa cum atârna pe cerul sticlos, aducea parcă printre noi un mesianism, într-o atmosferă tenebroasă, în care orice mit prindea viață. Din căruciorul pe care tremuram de frig, de teamă, de psihoza aceea prezentă printre noi, am văzut, sau mi s-a părut că văd, o pată roșiatică care se mărea, luând diferite forme pe un cer încărcat cu surplusul de energie degajată din pământ. Dacă acele momente mi-ar fi permis să fiu puțin mai meditativ, aș fi observat cum pata aceea de pe cerul nopții, capătă încet, încet, aspectul unui balaur din străvechile legende. Oricum întreaga atmosferă din jurul nostru, căpăta forma un imens burlan, prin care, dacă erai puțin mai sensibil, ai fi putut să percepi unele semne venite de pe diferite trepte ale timpului. Toate aceste sentimente sau, mă rog, aceste gânduri pe care le-am avut în acele clipe, să nu se creadă c-au fost din plăcerea de a medita. Mai ales în acele momente când numai de așa ceva nu putea fi vorba. Toată acestă împrejurare, tot acest… ''eveniment'' să-i zicem, m-au făcut să înțeleg că esența noastră, esența umană ar fi, în ultima instanță, veșnică. Doar forma materială, cea din carne și sânge, este trecătoare. De-abia acuma îi înțeleg pe-acei budiști care nu dau prea multă importanță vieții noastre materiale, pentru care ea reprezintă însăși esența suferinței. Toate aceste drame reale sau închipuite pe care le trăim, constuie în realitate iluzia unui unic Adevăr de care ne-am desprins, fără să-l mai putem percepe. De fapt ceea ce în lumea noastră, aici, putem dobăndi sub forma unor reprezentări imediate, are legătură nemijlocită cu o viața anterioară. Cine mi-ar fi auzit în acele momente gândurile, ar fi zis că nu-mi dau seama pe ce lume mă aflu, sau nu realizez ce greutăți mari ne așteaptă. Dar dacă pentru o clipă, aceste îngrozitoare circumstanțe m-au făcut să mă detașez de realitate, firigul, panica, acea tensiune existentă, mi-au readus totuși spiritul în momentele cele mai cutremurătoare ale prezentului.
N-am stat desigur prea mult pe frigul acela, dar cel puțin o oră, două, cât am zăbovit, mai mult presați de acel sentiment de groază, de panică, împreună cu lumea ieșită din bloc, primeam fel de fel de vești alarmante, venite din centru orașului.
- Cofeteria Casata a căzut! Blocul de la Scala s-a prăbu[it! Se-aude că Toma Caragiu împreună cu regizorul Bocăneț au dispărut... Blocul de la Continental unde a stat el, este numai ruine!
A[a auzeam în acele clipe, de parcă printre noi a coborât Anticristul. Era un asemenea dute-vino de mașini pe străzi, prin cartierele alăturate, încât presați de stresul care ne însoțea clipă de clipă, nu îndrăzneam să intrăm în casă, unde cine știe ce ne aștepta.
- Mi-e frig! Eu nu sunt decât în capot. - se plângea Aida, ale cărei cuvinte erau dioar ecouri din cele ce simțeam eu în acest cărucior, unde timpul devenise un burlan în care trecutul și prezentul se amalgamau, fără să-nțeleg nimic.
De-abia a doua zi, când o atmosferă de tenebre se lăsase peste tot orașul, televizorul ne-a arătat adevărata față teribilă ce ieșea de sub ruine. Când am văzut cum lumea umbla printre mormane de moloz căutând câte-un membru de familie sau un vecin, de-abia atunci am cunoscut adevărata față a prăpădului ce s-a lăsat asupra noastră. După ce, cu ruinele făcute prin tot orașul, imaginile venite de la televizor ne menținea o adevărată psihoză, mama mai venea pe de-asupra și cu niște zvonuri alarmante din vecini, în urma carora din oră-n oră, ne-am fi putut aștepta la câteva replici de-ale cutremurului, mai mult sau mai puțin serioase.
Cum în acele zile eram într-un stress continuu, fiecare dintre noi așteptam cu ochii lipiți pe micul ecran, să vedem ultimile știri, ultimele noutăți, sau dacă s-a mai găsit cineva viu printre dărâmături. De-asupra noastră, în acele zile, parcă se menținea o masă de sorginte magnetică, ce ne dădea impresia unor entiăți nevăzute, care ne conduc destinul fiecăruia, fără să le simțim prezența.
Prin una dintre serile de după cutremur, când acea specifică psihoză încă mai domina, m-am trezit cu Roxana, prietena mea, care a trecut pe la noi, să ne vadă în ce stare ne aflăm.
- Am trecut să văd în ce stare sunteți. Cum ai suportat cutremurul?... Te văd destul de calm.- m-a întrebat oarecum mirată de starea liniștită pe care o aveam.
- Parcă tu nu ști că în situațiile de maximă tensiune intru întotdeauna în panică..- eram să spun că în acele teribile clipe am alunecat undeva, în trecut. Dar nu era momentul pentru așa ceva.
- Da, știu... Te-nchizi în tine, te inhibi. Cine te cunoaște mai bine ca mine? – mi-a spus ea c-un suspin, în timp ce-mi mângâia părul. Nu știu de ce toate fetele care-mi devin mai apropiate îmi trec mâna prin păr. Adevărul este că și mie-mi face plăcere. Parcă-mi dă senzația unei protecții femenine, ceea ce, în afară de cea a mamei, n-am avut niciodată.
- Văd că aici, la tine în cameră, peretele ăsta de la fereastră s-a cam dărămat rău.- mai spuse ea, rotindu-și privirea prin jur
- Da, și am mereu impresia că este un canal prin care comunic c-un tmp îndepărtat…
- …și prin care-ți vin imagini. Nu este așa? - a zâmbit ea, făcând gropițe-n obraji. - Of, Dany, Dany, ce mă fac eu cu imaginația asta bogată a ta care dă pe din afară?
- Tu râzi, dar să știi că fluctuațiile acestea ale timpului au început să nu-mi dea pace.
- Poate ai și tu dreptate... Adevărul este că și eu cred în această metempsihoză. Este un fapt aproape real, însă nu s-a dovedit încă. - a spus ea, în timp ce am observat cum o roade un gând pe care nu îndrăznea mi-l spună. - După examenul de stat ne dă repartiția... Așa că s-ar putea să nu pot să trec mult timp pe-aici.
- Și nu te voi mai putea vedea deloc?! - am strigat eu, simțind cum mi se usucă ființa ca o coajă de copac.
- Acum nu fi și tu așa de prăpăstios... Sigur că voi mai veni să te văd, când am să pot. Doar n-au intrat zilele în sac. -mi-a replicat Roxana, în timp ce eu am început deja s-aud cum troznesc bucățile de timp pe lemnul ușii.
Acest timp pe care-l simțeam mereu ca pe o umbră neiertătoare deasupra mea, a avut grijă să-mi mai aducă, din când în când, prezența ei fugară în această cameră. Totuși în ciuda acestui fapt, un ultim revelion făcut împreună, mi-a arătat că la mine, momentele de fericire nu durează prea mult. Fantoma unui timp peren, și-a făcut și de astă dată simțită prezența. Golul rămas în urma ei forma un halou în care pendula timpului bătea fără nici o finalitate. Unde mă găsesc, pe ce segment de timp mă aflu acum când mă simt legat de părinții mei, fără de care nu pot să fac nici un pas? Chiar și în aceste clipe oarecum debusolate, simțeam de undeva, că mai trebuie să fie ceva, un anumit lucru din care îmi veneau ecouri vagi, suspendate în spațiu. De multe ori, prin fața ochiilor îmi treceau mereu aceleași imagini, însoțite de niște fulgere de lumini, ce creionau parcă un chip creol, sau cam așa ceva, pe care îl vedeam ca într-o perdea de fum, asemător cu o iluzie, dar în același timp mi se părea de o realitate izbitoare.
Cu toate greutățile rămase în urma cutremurului, vechile mele obsesii, vechile mele trăiri, îmi invadau ființa în ocupațiile mele din totdeauna. Acele poezii pe care le făceam cu destulă greutate, căutam să le fructific întrucâtva. De aceea mă țineam de capul tatălui meu să le public dacă s-ar putea în revistele literare din acea vreme.
Într-una din zile, tata venise de la cenaclul Bacovia cu o idee:
- Am discutat cu Valeria Deleanu, care mi-a promis că mă va duce la Luceafărul să stau de vorbă cu Cezar Ivănescu.
- Am auzit de acest poet, cu toate că n-am citit nimic de el. Dar oare este un om amabil, mai ales cu o situație cum este a mea?
- Nu știu, vedem noi. Valeria Deleanu mi-a spus că este cumsecade, și mai mult decât atât, este foarte răzbătător, mai ales pentru aceste timpuri când o poezie ca a ta nu este luată în seamă.
Cu câtă plăcere mi-aduc aminte, ce impresionat am fost, când pentru prima oară m-am văzut în fața unui autentic poet. Parcă ieri a fost seara aceea când mi-a intrat în cameră un personaj destul de ciudat cu un aspect boem și cu o frizură ciceroniană și cu o privire care te izbea cu aerul ei venită din epoci medievale. Când l-am privit așa de-aproape, am simțit tot fiorul acelor balade cu muzicalități cristaline în ritmuri preclasice. Nu puteam să-mi cred ochilor, că eu cu încercările mele destul de modeste, am ajuns în prezența unui adevărat simbol a ceea ce se cheamă Poezie.
La început stresat de figurile din lumea literară care mi-au intrat în casă și cu acel gol în stomac pe care-l simțeam în momentele de cumpănă, nu știam cum să mă comport, mai cu seamă că felul meu de a vorbi este foarte greoi.
- Trebuie să știți că el se exprimă foarte greu. De-abia îl înțelege cineva străin.
- Și cum se face comunicarea cu el?- a venit previzibila întrebare care, de fiecare dată mă bloca și mai mult.
A fost un moment de-a dreptul solemn, când Cezar Ivănescu a luat fiecare poezie de-a mea, conferindu-le astfel o adevărată valoare literară.
- Vom ncerca să-i publicăm acest ''Exilat `ntr-o fereastră'', poezie care văd că-l reprezintă cel mai mult.
Așa se face că prin ajutorul neprețuit al lui Cezar Ivănescu am putut reuși să ies oarecum în lume cu poezia mera care, drept vorbind, are o valoare mediocră. De fapt, ea formează pentru mine un fel de culoar spre o lume abia bănuită. Din când în când aveam impresia că percep anumite semne preschimbate în niște unde tactilo-vizuale care în clipele mele de relaxare, îmi treceau în chip de fulgere prin fața ochilor.
Pe tot parcursul acestei perioade, fantoma timpului nu înceta să-mi atragă atenția asupra Karmei deosebit de grele pe care o purtam. Așa se face că sub diferite aspecte, același timp îmi punea în față o mulțime de semne de care mă loveam fără să știu ce reprezintă ele. Și iată cum în cursul vieții mele, aceeași Karmă care veghează deasupra mea ca un tăiși de sabie, își îndeplinește proictele fără ca eu să-mi dau seama.
Era o iarnă de sfârșit de secol, una din acele ierni care anunțau mari schimbări în spiritul agitat al vremii. Aici, în partea de răsărit a Europei, marile frământări abia începeau. După o jumătate de veac în care spiritul nostru devenise încorsetat, din toate părțile ne veneau zvonuri, care purtau în ele semințele unor speranțe aruncate pe un timp fertil. Peste tot parcă se așternuse o atmosferă de mit, care făcea orice credință să devină de o materialitate rar întânită. Așa cum eram, imobilizat în timpul camerei mele, în acea teribilă iarnă, am văzut cum dintr-o dată la televizor a apărut toată conducerea de pe atunci a țării. Știam că locutorii Timișoarei ieșiseră în stradă.
A doua zi s-a organizat o adunare populară care ar fi trebuit să arate că locuitorii întregii țări condamnă mișcarea “antisocială” de la Timișoara. Dar n-a fost să fie așa.
În timp ce eu citeam, cu radioul care mergea fără încetare, vecina noastră a venit foarte agitată așa cum se întâmpla în momentele de mare tensiune:
- Voi nu vă uitați la televizor?… Ce este în oraș!…- spunea ea, în timp ce mama contaminată de tensiunea ei, a alergat să deschidă micul ecran.
Așa cum eram eu, care nu-mi plăcea deloc să asist la toate aceste discursuri aride și plictisitoare, de-abia m-am dezlipit din cărțile mele, mai mult cu un sentiment de blazare, amestecat cu un fel de curiozitate trezită de tensiunea pe care mi-a dat-o mama și vecina noastră. În clipa aceea micul ecran mi-a oferit un spectacol pe care nu-l văzusem niciodată până acum. În mijlocul discursului oficial s-a auzit o rumoare care s-a transformat în adevărate strigăte de revoltîă. În tot acest timp ce Ceaușescu a rămas cu măna în aer fără să știe ce se petrece. Acest lucru, dacă a rezistat câteva momente pe ecran.Imediat după aceea emisiunea s-a întrerupt.
Profitând de faptul că în zilele acelea de decembrie, afară era puțin mai cald, obișnuiam ca pe la orele serii să stau la fereastră. Era o atmosferă atât de încărcată, încât fără să știu ce se întâmplă în oraș, mi-am făcut un tablou destul de clar în mijlocul acelor vești de la vecinii care veneau agitați și tulburați din centru. Totodată însă, nu știu ce conexiuni ciudate se petreceau în mintea mea, că toată agitația lumii care venea de la fața locului sau de prin împrejurimi, îmi dădea sensația că mai trecusem odată prin ceva. Însă simțeam că de-atunci trebuie să fi trecut atât de mult timp, încât toate fragmentele de imagini îmi treceau prin minte, în fulgere învălmășite de lumini, de nu mai înțelegeam nimic. Nu știu cum se face că prin zăpăceala veștilor primite, înaintea ochilor vedeam, învăluite într-o ceață deasă, confuză, cum îmi trec niște aspecte ciudate, destul de stranii, dintr-o epocă îndepărtată, parc-ar fi într-un romantism din evul de mijloc, printr-o învălmășeală de lume ciudată, îmbrăcată în costume bizare, amestecate, aidoma unei societăți în care aristocrația își lăsa ultimele ei urme.
Eu care mai citisem despre revoluții pe de-o parte, iar pe de altă parte am auzit de la tata cum a fost în cel de-al doilea război mondial, știam ce înseamnă asemenea mișcări, dar cum să spun, până acuma nu aveam o adevărată percepție a realității unui război civil. Pentru că, de fapt asta a și fost. Tot acești prieteni mi-au povestit în câteva cuvinte, ambuscadele care s-au iscat între populația revoltată și forțele de represiune, care pe atunci încă mai sperau că este o revoltă de moment. Fără să putem crede că Ceaușescu va putea fi dărâmat, cu sufletul la gură făceam numeroase speculații împreună cu tata.Toate aceste lucruri reprezentau pentru mine o asemenea noutate, încât nu puteam să realizez că sunt eu acela care le trăiește în mod direct. Chiar dacă mă aflam izolat undeva într-o fereastră la marginea orașului, efervescența m-a cuprins așa de tare, încât mă și vedeam cum particip în mod direct în cele mai fierbinți puncte ale momentului. Dacă mă gândesc bine, va avea dreptate unul dintre prietenii mei de mai târziu, care avea să spună că mă las prea mult prins de tensiunea prezentului. Pe măsură ce primeam aceste vești, aveam însă impresia că percep fragmente de imagini amestecate cu felurite senzații venite din aer pe unde electromagnetice. Pe lângă mine, în jurul meu, sub forma unor pale de vânt, presimțeam uneori cum se deschide o ferastră inpalpabilă care lăsa un spațiu gol spre nu știu unde. În tot acest timp din când în când, prin fața ochilori îmi treceau anumite lumini amalgamate cu voci ciudate într-o vâltoare nedefinită. Parcă toate aceste voci mă împingeau spre un nu știu ce, spre care vroiam să ajung fiind convins că acolo îmi este locul. Toate aceste lucruri durau numai câteva clipe sub forma unor fulgere de lumini, dar de ajuns să-mi răscolească toată ființa.
Sigur că în acea noapte am dormit mai mult pe apucate, cu gândurile împărțite între ceea ce se petrecea în oraș, și acele imagini sub forma fulgerelor pe care le primeam din nu știu ce locuri. Atunci a fost primul moment în care am înțeles că aveam un anumit simț al timpului, care mă făcea să-l consider ca o simplă fereastră deschisă spre diferite perioade ale lui. Cel puțin așa am avut eu impresia în acea celebră iarnă cu aspectul ei de mit. Pe undeva am simțit în suflet o tensiune specifică unui veac turbulent pe care îl mai tăisem parcă undeva. Cu mine se întâmplă categoric ceva... Nu știu însă ce anume.
A doua zi, primul lucru a fost să deschidem radioul de la care așteptam cele mai proaspete vești despre cele întâmplate cu o seară înainte. Mi-aduc aminte că eu, care niciodată nu ascultam știrile la radio l-am deschis și l-am lăsat să meargă fără oprire. Cum citeam dintr-o carte, am dat radioul mai încet. În ziua aceea se transmitea încontinuu muzică patriotică, fără oprire. Dintr-o dată muzica s-a oprit și brusc a intrat direct crainicul, care a anunțat că s-a instituit starea de urgență, iar câteva minute mai târziu să revină cu știrea sinuciderii generalului Milea.
Foarte emoționat, agitat, m-am lăsat dus de mama în fața televizorului care era deschis. Atunci am văzut tabloul unei lumi care se îmbulzea claie peste grămadă în fața microfonului. Fiecare dorea să spună ceva, învăluiți de beția momentului, care era într-adevâr istoric.
L-am văzut atunci pe Caramitru cu două degete în aer, luminat la față de un spirit, care în acel moment ne-a cuprins pe toți. Lângă el se afla poetul Mircea Dinescu, venit direct din domiciliul lui forțat în care era aproape de un an. Îmbulzeala acelui studiou, devenit celebru, al televiziunii, și-a făcut apariția o persoană destul de jovială, între două-trei vârste, c-un zâmbet care-i cuprindea întreg spațiu dintre cele două urechi. După cum se purta, c-o dezinvoltură puțin studiată, se vedea că nu era așa de străin de renumitele studiouri ale televiziunii, și că această clipă o aștepta de mult timp. În acele teribile clipe se părea că o lume întreagă se dărâmă și o altă lume cu totul nouă, plină de libertăți individuale, se ridică înaintea noastră. Aceea a fost, după câte mi-aduc aminte, prima perioadă în care o parte din forța ezoterică a lumii, a pătruns în camera mea. Anumite cărticele de filozofie așa zisă ‘’ocultă’’, mi-au deschis ochii asupra unor senzații pe care le percepeam de mult, dar nu le cunoșteam sensul. De câte ori scriam câte-o poezie, mi se întâmpla să-mi treacă prin fața ochilor unele imagini difuze, venite de undeva, dintr-un timp nedefinit. De obicei aceste imagini comunicau pe deplin cu unele elemente rămase adânc în subconștientul meu. Uneori mi se întâmpla ca din zidurile camerei să văd cum se desprinde imaginea unei muze creole, așteptate de multă vreme. Atunci din Eul meu parcă se revărsa anumite lumini spirituale aduse din timpuri necunoscute. De fiecare dată însă, când îmi apărea asemenea imagini, mă forțam să revin la realitate. „Ce Dumnezeu, îmi spuneam, de unde îmi vin aceste amintiri cu o fată tânâră, creolă, când eu nu cunosc nici una de acest gen”. Însă oricât de realist aș fi fost, această imagine cu acea fată brunetă nu-mi dădea pace. Era ca și cum un punct nedefinit mă așteaptă undeva în spațiu. Fără să le pot înțelege, am presimțit cum apar deasupra capului meu niște semne în forma unei mase rarefiate de nori care devenea tot mai densă. Un fel de energie malefică adunată într-o masă compactă care, pe zi ce trecea, își arăta forța. La început nu i-am dat importanță. Și totuși… Pe vreme ce trecea, cu durere îl vedeam pe tata cum slăbea tot mai mult, devenind străveziu precum o foaie de țigară. Pe atunci el a început să sufere de o boală de care nici unul dintre noi n-a știut. Există totuși o justiție iminentă, care dacă ai de purtat o karmă destul de rea, are grijă s-o duci până la capăt. Prin aceasta sunt nevoit să deduc că această karmă care mi-a rămas din nu știu care vremuri, acum își îndeplinește pe deplin efectul. Ca urmare, cuprins de-o tensiune ieșită din comun, tata își căuta ultimele lui puteri pe patul lui din dormitor. Eu însă, pe masa din camera mea, tot încercam să lungesc timpul pe care să-mi înșir trecutele clipe. Mă chinuiam să le opresc în loc și nu reușeam. Mai mult de groaza care mi-a făcut un gol în stomac, oricât m-aș fi forțat să rezist, nu-mi găseam locul. Simțeam cum în fața mea se deschide un labirint care mă va înghiți într-un timp fără orizont.
După moartea tatii, conștiința îmi aluneca într-un fel de gaură neagră. Efectiv nu știam ce se va întâmpla cu mine. Nu auzeam decât pendula timpului cum bate sistematic, în gol. Atunci, în acele clipe golite de conținut, lumina zilei, sau mai de grabă lumina unui amurg, mi-a adus prin legea recompensei, un mănunchi de prieteni. Există ceva în cameră, parcă o forță magică, prelungită de undeva, care intervine mereu cu un amănunt, exact atunci când mi se părea că orice fac e în zadar. În cele mai grele momente apărea totuși ceva care-mi dădea un nou sens, o nouă motivație vieții mele sfărămițate în bucăți. Aveam clipe când pur și simplu am simțit că ceva din lăuntrul meu, se prăbușește, se duce undeva în gol. Partea proastă era că nu înțelegeam ce anume mă face să simt așa. Mai târziu am înțeles că aceste crize erau declanșate de către un timp care începuse să bată fără nici o finalitate. În cele din urmă, prezența unor prieteni mi-au modificat acest univers care se micșorat în jurul meu. Așa se face că la o oră de seară, când mă pregăteam să ies la fereastră, Augustin, unul din acești prieteni mi-a intrat în cameră însoțit de o creolă mică. Din primul moment când am văzut-o, în toată prezența ei am simțit ceva familiar, ceva care îmi spunea că trebuia s-o întâlnesc. Era îmbrăcată c-o bluză albastră de vară, strânsă pe corp, din care răzbătea o piele fină de un dulce-caramel, așa de cochetă încât dacă te uitai la ea, îți dădea impresia că odată cu prezența ei, peste tine coboară un aer exotic, liniștitor. Era exact ca una din acele păpuși, care aducea împreună cu ea o atmosferă plină de mister.
- Am trecut pe le tine să te vedem.– spuse el cu tonul lui caracteristic.
Așa cum am văzut-o, farmecul ei ieșit din bluza aceea albastră de vară, mă ducea cu gândul la pictura exotică din pânzele lui Gauguin. Din întreaga ei ființă răzbătea un mister, un amănunt care mi se părea foarte familiar.
- Mereu am impresia că noi doi ne-am mai văzut. Ai mai venit cumva pe-aici pe la bloc, sau prin zonă?
- De-obicei nu prea vin pe-aici, dar ciudat, și mie mi se pare că te-am mai văzut.
- Păi, pe mine cine nu mă cunoaște pe-aici, prin împrejurimi?
Pe când din căruciorul meu o priveam cum vorbește, din cele mai mici gesturi ale ei răzbătea un aer mediteranean care îmi dădea senzația cum întregul mister din versurile lui Baudelaire se revarsă aici, în cameră. Cu cât o ascultam, mi se părea cum o acoladă făcută peste timp îmi pătrunde printr-un ochi catifelat în acest lăcaș al singurătății. Ceva ne-nțeles, într-un fel bizar, mă împingea să vorbesc natural, cât mai relaxat, din moment ce o vedeam pe Cristina cum mă înțelege așa de ușor. Acele prime clipe când am venit în contact cu această muză a timpului regăsit, au fost pentru mine ca un vânt proaspăt de vară care mi-a readus niște sensuri ale vieții pe care le credeam îngropate. Totodată ele formau un halou, nu lipsit de un anume mister, care învăluia cu delicatețe persoana din fața mea. În acele fracțiuni de timp, nu puteam să scap de senzația ciudată că trebuia s-o întâlnesc. De câte ori Cristina se afla prin preajma mea, ceva necunoscut, parcă o taină venită din profuzimea timpului, îmi scotea la suprafață niște fărâme de amintiri, adormite undeva prin străfundurile subconștientului. Asemeni unor sclipiri de lumini, aceste frânturi de sentimente îmi cuprindeau ființa într-o căldură tandră din care nu m-aș mai fi desprins.
Era într-o vară, pe cât mi-aduc aminte destul de călduroasă, când mama a venit foarte entuziasmată de la vecina noastră, cu ideea să mergem pentru o zi la munte cu mașina lor. Chiar atunci însă am vorbit cu Augstin care se afla cu mine la fereastră, să facem a doua zi, dacă se poate, o plimbare în parc.
- Hai dacă vrei, să facem o plimbare prin parc. Poate vine și Cristina, dacă n-are altceva mai bun de făcut.- mi-a spus el, și cu un ochi pătrunzător îmi analiza toate reacțiile de pe față.
A doua zi, pe o amiază toridă, țin minte cum Augustin împreună cu Cristina m-au luat într-o adevărată excursie tropicală prin binecunoscutul parc, care acum, pentru mine căpăta cu totul alte valențe, unele noi, de-a dreptul necunoscut. Când am ajuns, pe pod în jos pe marginea lacului, prietenul neu împreună cu fetele s-au așezat pe iarbă, iar eu înțepenit pe scaunul meu cu rotile, tare aș fi vrut să fiu în mijlocul lor. De pe fiarele mele cu roți nu mă puteam opri să n-o admir pe Cristina cum stătea pe iarbă. Îmi amintea de acei teribili poeți pierduți în căutarea visatelor muze prin nu știu ce exotice ținuturi. Nu, eu n-aveam nevoie de așa ceva. Această veritabilă muză a vremurilor exotice se află ca printr-un mircol în fața mea. Nu știu însă ce se-ntâmplă cu mine. Cu cât o privesc mai mult, cu atât prin fața ochilor îmi trec niște imagini ciudate, în fulgere de lumini. O cameră c-un décor, greoi, bogat, parcă mă introduce într-un univers intim, cu înflorituriî în stil baroc, unde o creolă cu o dulce căldură care seamănă cu acea a Cristinei, îmi îngrijește parcă niște răni pe care nu știu de unde le am. Seamănă cu ea ,are personalitatea ei, fără să fie totuși ea.
- Haide Dănuț în mijlocul nostru. – m-a trezit Cristina din visurile mele cu vocea ei dulce și îmbietoare. – hai să stăm puțin aici, după care mergem la o terasă să bem ceva rece.
Adevărul este că mi-ar fi plăcut să stau pe iarbă în mijlcul lor, alături de Cristina atât de aproape cum n-am mai fost cu nici o fată până la această vreme. Da, tentația era mare. Atât de mare încât deja îi simțeam parfumul ei specific, care mă transporta în magia unui timp nebănuit. Însă aveam dreptul eu la așa ceva? Eu, un simplu invalid care nu puteam nici să mă mișc, nici să vorbesc normal, aveam dreptul să mă bucur de apropierea unei naturi femenine? Cel puțin așa, platonic, cum sunt obișnuit? Nu mai pun la socoteală diferența de vârstă dintre noi, la care se adaugă handicapul insurmontabil pe care-l am. Nu vreau altceva decât să simt, fie și pentr-o clipă, acea profundă tandrețe pe care toate gesturile ei mi le relevă dintr-un poem enigmatic. Cum pot avea asemenea iluzii, când toate nemișcările mele, sunt de natură de a îndepărta orice fată? Ce spectacol pot oferi cu neputințele mele, unei ființe cu mediteraneene vibrații?
- Mai bine să mergem la o terasă, și apoi, mai târziu, să facem o partidă de biliard.
La o terasă de mâna a treia, cum se obișnuește pe-aici prin cartier, cu scaunul meu pe roți am luat loc în fața unei mese înghesuite. Pentru prima oară începeam să gust aceste mici plăceri, în compania unor fete atât de delicioase. În acele momente mi sa părut că primesc un mesaj tainic din adâncul unui timp necunoscut. După plimbarea prin parc, când ne-am înapoiat în camera mea legendară, am văzut că mama nu venise încă.
-Te rog Cristina, mai stați puțin și cu mine, nu vreau să rămân singur. –mi-am îndreptat ochii spre Cristina.
- Ce nu facem noi pentru tine. – se copilărea Cistina, trecându-mi visătoare degetele prin păr.
De câte ori această prietenă se află în preajma mea, am impresia, și poate pe bună dreptate, că își revarsă asupra mea anumite sentimente maternale, sau mai bine zis, o tandrețe caldă, pe care numai o soră ți le poate da. Ceea ce aș vrea, și sper în același timp, este ca această prietenie, oarecum inedită pentru mine, să dureze cât mai mult posibil. Cu atât mai mult cu cât, în situația mea de invalid predestinat, persoana ei tandră, înțelegătoare, îmi deschide din când în când, o mică fereastră spre lumea de-afară. Deocamdată însă, tot ce mi s-a întâmplat în ziua aceea, a avut un carcter așa de natural prin firescul lui, încât mi s-a părut cum o forță magică, aproape metafizică, mă transformă, îmi dă puterea să ies, chiar și pentru o clipă, din starea inertă în mă aflu. Atunci am simțit cum încep să țin la ea cu un sentiment curat, venit parcă din amintirea unui timp difuz, despre care nici eu nu sunt sigur de unde îl am. Aș fi vrut atunci să-i spun că orice s-ar întâmpla cu noi, să păstrăm această dulce pritenie, aproape unică, dincolo de orice diferență care ne desparte.
- Împreună cu tine trăiesc ceva absolut nou. Pentru mine ești Noutatea, Ineditul. – i-am spus, de-a dreptul fascinat de tot ce reprezintă ea.
- Așa-mi place mie, să te fac să te simți bine. Ai ceva împotrivă? – se alinta ea, pe când mă privea cu oarecare protecție. Gest care îmi amintea întrucâtva de sora mea.
După cum am putut observa, avea o fire aproape melancolică, destul de sensibilă la orice factor venit din afară. De aceea, se pare că orice moment cu o anumită tensiune, o afecta în mod deosebit, ceea ce mergea până la interiorizarea sa.
- De ce nu ne-am întâlnit noi mai devreme? – am întrebat-o eu învăluit de vraja ei.
În acele scurte momente, mă gândeam că în pofida diferitelor timpuri interpuse între noi, totuși ceva necunoscut ne leagă într-un dulce mister. Acum, când aveam ocazia s-o privesc mai îndeaproape, am putut observa melancolismul senzual care, parcă, te chema s-o înțelegi în toată intimitatea ei. Fără să mi le pot opri la timp, gândurile parcă îmi spuneau ce fericit ar fi acela care poate să-i mângâie pielea de finețea nopților de vară. Dacă stăteai puțin mai mult prin preajma ei, începeai să simți cum te capta un sentiment dulce, de o intimitate de adâncă, din care te desprindeai cu greutate.
De teamă să nu rămân singur, mai ales fără compania Cristinei, m-am uitat îngrijorat la ea, care începuse deja să mă înțeleagă dintr-o singură privire.
- N-avea tu grijă, că nu te lăsăm noi pe tine până nu vine mama ta.. – s-a grăbit ea să-mi răspundă la întrebarea mea mută.
„În nici un caz timpul nu funcționează așa cum doresc eu”. - îmi spuneam în acel moment, fermecat de felul în care o vedeam pe această dulce creolă cum se poartă cu mine.
- Chiar dacă diferența de vârstă dintre noi este destul de mare, vreau să mă bucur de prietenia ta. Te rog încearcă să rupi o fărâmă de timp, în care să am loc și eu. Cel pu]in o dată pe săptămână, sau chiar la două. – I-am spus eu atunci cuprins de fluidul care se formase între noi.
- Lasă că o să mai vin, pentru că și mie-mi face plăcere aici la tine. Cu tine pot discuta multe lucruri. Uneori am impresia că discut c-o prietenă și vorbesc despre problemele mele fără să mă gândesc că stau de vorbă cu tine.
- Nici nu ști cât de mult îmi place să te ascult. Poți să-mi vorbești despre problemele tale, despre ce te frământă. Nu știu, dar îmi place universul tău, acest univers pe care-l văd atât de calm, de liniștitor. – i-am spus eu, în timp ce privirea ei mă învelea într-o liniște plăcută pe care n-am mai simțit-o de mult
- Dar văd că tu știi s-asculți. Asta-mi place la tine. – a observat Cristina.
- Chiar așa te vreau! Să-mi împărtășești din universul tău, sau mă rog, o parte din acest univers pe care mi-l închipui atât de bogat, și oarecum inedit. Nu uita că prin festa dură pe care mi-a jucat-o soarta, sau karma dacă vrei, sunt nevoit să-mi duc viața pironit pe scaun. Uneori când te văd cât de dulce ești, mă mulțumesc doar cu prezența ta.Tu mă faci să cunosc cu-adevărat plăcerea unei vieți, chiar așa cum mi-este ea dată, cu jumătățile ei de măsură. Dacă hazardul, sau jocul necunoscut al unui timp care mă urmărește întruna, m-a făcut să te cunosc, aș vrea ca, indiferent ce ți-am spus, să nu influențeze prietenia noastră, la care țin atât de mult.
- Stai liniștit, nu-ți face griji, că am să vin de câte ori voi putea. Mie-mi face plăcere să mai facem câte-o plimbare prin parc, sau să citesc din versurile tale. Mie-mi place cum scri, deși ar trebui și tu să mai variezi, să ieși puțin din situația ta. Mă știi doar, ce nu-mi place, o spun în mod direct.
-Eu cel puțin, am avut o atracție din prima clipă spre tine. – i-am spus eu privind-o îndelung - A fost ca și cum te-ași fi re-ntâlnit după foarte multă vreme. Nu știu, este ceva în tine foarte familiar, care mă face să te asemăn cu sora mea, cu felul în care se purta ea. Bineînțeles, tu ai o căldură cu totul particulară care, mi se pare că mă scufiundă într-un univers de o infinită dulceață.
Datorită farmecului ei, în accentul nopților exotice, sufletul mi-a căpătat o revigorare. Dar chiar dacă aș fi vrut să mă învălui cu prezența ei, totuși îmi dădeam seama că cele două timpuri cărora le aparținem, pun între noi un zid de nepătruns. Dar am dreptul la prietenia ei? La aceste discuții intime care îmi bandajează. pentru un timp, sufletul? Oricât m-aș feri eu, aceste întrebări îmi vin obsedante în minte.
- De când te cunosc, am impresia că timpul îmi toarnă lumini din fiecare coțișor al lui. Într-un fel, prezența ta, mi-a schimbat viața. Niciodată n-am gustat plăcerea de a mă plimba cu o fată. Acum trebuie să recunosc că meandrele timpului mi-a dat cu tine acest prilej. Cu tine simt cum comunic perfect, foarte natural. Am impresia că prietenia noastră TREBUIA să se întâmple. Parcă plutea, undeva, în spațiu.
Prin felul în care vorbeam noi în seara aceea neuitată de vară, am înțeles că ceva ascuns, dincolo de noi, m-a îndemnat să rămân singur acasă. Atunci, în acele clipe, mi se părea că orele, secundele, îmi fugeau de sub mâini, fără să le pot măcar pipăi. Dar totodată aveam senzația cum timpul se comprimă tot mai mult, până când farmecul ei creol, devine o poartă prin care alunec, undeva în altă perioadă, în altă epocă.
De multe ori, înaintea acestor clipe, așa cum am mai spus, mi-au trecut prin fața ochilor o mulțime de imagini de o realitate izbitoare. Această viață este doar o porțiune de timp în care sufletul poposește, mai mult sau mai puțin, aleatoriu. În anumite momente, mai cu seamă când ajungi la hotarul dintre somn și veghe, spiritul alunecă undeva, într-un timp care ți se pare foarte cunoscut. Atunci ai impresia că aparții unei epoci demult apuse. Evenimentele din ziua aceea m-au făcut să simt un somn greoi care m-au scufundat într-un adânc necunoscut. Am avut deodată senzația unui vârtej care se mărește din în ce mai mult. Pe măsură ce se mărea, acest vârtej mă arunca într-un spațiu necunoscut la prima vedere. Lucru ciudat însă. Deși știam bine că spațiul în care am nimerit îmi este străin, totuși ceva din el mi se părea foarte familiar. Partea interesantă este că mă mișcam cu destulă dezinvoltură, de parcă aș fi zis că sunt aici de când mă știu. Eu care toată viața n-am putut umbla singur, acuma vedeam cu stupoare cum merg liber, cu toate membrele relaxate. Era de parcă m-aș fi trezit dintr-un somn lung, într-un spațiu unde toate simțurile mele îmi spuneau că de fapt aparțin în mod real. În fața mea se deschidea o piață mare, rotundă, cu o lume pestriță, în acele costume care, așa cum știam din lecturi, trebuia să facă parte din vremuri picarești, cu infante și cavaleri.‘’Mi s-au urcat visele la cap’’,- îmi spuneam eu, fiind conștient că ceea ce văd, este imposibil. Dar în același timp, vedeam foarte clar că felul în care sunt îmbrăcat e total diferit de aspectul lumii din jur... Clădirile, piețele, castelele, lumea din jur, totul parc-ar fi din epoca revoluției franceze. Și am văzut niște castele, adevărate fortărețe, care aveau tipicul acela al epocii medievale. Nu m-aș fi mirat dacă în calea mea aș fi întâlnit profilul terifiant al Bastiliei. După felul cum alergau locuitorii acestui oraș, care încotro, se vedea pe fețele lor, că sunt marcați de un eveniment deosebit, chiar istoric, după câte mi-am dat seama. “Da, sunt sigur că visez”.- gândeam eu, fără să știu ce se-ntâmplă cu mine. Oricât aș fi dorit să aflu, ceva totuși mă oprea. Nu îndrăzneam să întreb pe cineva, bănuind că este ceva dincolo de normal. În fuga mea continuu, odată cu plebea amestecată printre soldații în uniformă de epocă, mă forțam să întreb unde ne aflăm. Până la urmă am ajuns la concluzia că această mulțime trebuie să fie de origine franceză sau cam așa ceva. Mai cu seama că aproape toată această lume deosebit de pestriță, aveau împărțite câte-un petec de pânză roșu-alb-albastru prinse de pălării sau în diagonală pe hainele lor. După cum am văzut, acest ținut părea un orășel în stare de asediu. Buimac, zăpăcit, alergam împreună cu toată această populație fără să știu încotro mă îndrept. În această îmbulzeală am întâlnit oameni simpli, în cămăși descheiate până la brâu, cu câte-o flintă în mâini, din acelea care de-abia luau foc, gentilomi din straturi mai de mijoc, acei celebrii ''gamin'', asemănători acelor copii ai străzii de pe la noi. Toată această populație pestriță se îndrepta într-un vacarm de nedescris, spre un loc unde am presupus că trebuie să fie palatul regal, celebru Versailles adică. Cu această ocazie m-am bucurat să văd pe ''viu'' acele pitorești personaje, pe care romanele lui Victor Hugo, le-au făcut deja celebre. În mintea mea era o întreagă zăpăceală. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine... Am înțeles atunci, printre picături, că localitatea unde am nimerit trebuie să fie într-o agitație deplină. Printre revoluționarii grăbiți, printre armata regală de-abia am găsit, aruncate pe jos, niște pagini din revistele vremii. Teribil de curios cum devenisem, mi-am găsit un loc mai retras, unde am apucat să citesc cum acest imens oraș era unanim în devotamentul său față de adunarea generală. (Cu acest prilej mi-am dat seama că mă aflu în anul de grație 1789). Numeroasele pericole de care erau amenințați reprezentanții națiunii, împreună cu greutățile subzistenței, au presupus unele ridicări în masă. Capitaliștii din interes și din teama falimentului; intelectualitatea și clasa de mijloc din patriotism; pe de-o parte, iar pe de altă parte, poporul care se vedea presat de necazurile sale, toți aceștia care aruncau suferințele lor asupra celor priveligiați și asupra Curții, mare doritoare de agitație și de forfotă, au îmbrăcișat cu căldură cauza revoluției. Toate aceste lucruri le-am citit pe fugă, apelând la bruma de franceză pe care o mai știam. Între timp, printre revoluționari s-a făcut un culoar viu, unde am văzut cu uimire, cum trece un fel de procesiune de preoți și călugări, în caftane lungi și cu glugile lor care le acopereau întreaga față. Cu o cruce imensă în mijlocul lor, și cu fețele aplecate în jos, în chip de intensă rugăciune, acești călugări parcă veneau din cele mai adânci mistere ale unui ev mediu care s-a dovedit capabil să scoată în evidență toate întunecimile din firea omenească. Cu un adânc fior, i-am văzut pe unii dintre acești mari călugări cum trec printre revoluționari, vestind venirea apocalisei, și odată cu ea, schimbarea unei lumi roasă de molii.
- „Cine are urechi, s-asculte, cine are ochi, să vadă… O lume va să cadă, altă lume se va înnălța. Dumnezeu în Buătatea Lui va coborî pe-acest pământ”. - Cum această ciudată procesiune trecea printre puhoiul de revoluționari, acel care predica în gura mare se opri, ca din întâmplare în fața mea privindu-mă adânc în ochi. – „Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe și nu-i voi șterge numele din cartea vieții…'' Forțele întunericului să nu vă cuprindă în brațele lor. În viețile voastre trecute și viitoare să vă eliberați de Foțele Răului.
Cu fiori adânci și reci, care i-am simțit cum trec de-a lungul trupului, privirea mi se afunda în persoana acestui călugăr. În mintea mea acest personaj plin de mister devenise un amestec între preot și mare inchizitor. Acesta, într-un dialect breton, care venea din vechile ceasloave, mi s-a adresat direct, de parcă vroia să-mi implanteze spiritul evanghelic în ființa mea.
- Fiul lui Dumnezeu, îngerii îmi spun că ești de izbeliște. Caută-ți perechea... Vremurile sunt aproape. Forțele Răului sunt pe urmele tale... Nu le asculta. Nu crede în Metepshihoză, în Transmigrațiunea sufletului... Acum ești sub puterea Ei. O știm aceasta. De prin ceasloave se dovedește cum „ne-a ieșit înainte o servitoare ce-avea un spirit, un demon de ghicire”. Ferește-te fiul meu de acest spirit, de această servitoare cu chip de bătrânică.
Derutat, zăpăcit, într-o confuzie totală, sau mai de grabă înfiorat că l-am văzut în fața mea pe acest călugăr care părea venit din profundele mistere, abia am îngăimat o întrebare ce-mi stătea pe buze.
- Dar ce este cu atâta lume pe străzi, prin oraș? Încotro aleargă?- l-am întrebat aproape naiv, cu acea teamă de a nu părea deplasat înaintea înaltelor fețe.
Acesta s-a uitat lung la mine, m-a măsurat din cap până-n picioare, și cu un accent din care reieșea su-perioritate și înțelgere, mi-a făcut în față semnul crucii, după care mi s-a adresat plin de mărinimie.
- Fiule, nu știu de unde vii... Supușii majestății sale Ludovic al XVI-lea s-au ridicat într-o revoluție cum nu s-a mai văzut nimeni până acum... Dumnezeu nu îngăduie acest lucru.Trebuie să ne ispășim păcatele în fața Lui. Această inchiziție pe care o hulesc cu toții, este justă și dreaptă, să ști fiule de la mine. Prin ve-chile ceasloave se mai dovedește cum în fața Scaunului de domnie stătea un Miel, și acesta era înjunghiat. Ceea ce Dumnezeu a lăsat cu mâna Lui pe pămănt, nimeni nu are dreptul să-l desfacă. – așa obosit, fără puteri cum eram, impresionat până-n măduva oaselor, m-am uitat la acest călugăr care avea o personalitate stranie, puternică. Abia l-am văzut cum mă privea atent, profund, că a și adăugat de parcă ar fi vrut să mă prevină de ceva - Feriți-vă de Forțele Răului... Privește atent în jurul tău... Urmează-ți pe-rechea fiule... Dacă vei căuta, vei găsi.
De atâta oboseală și emoție, aproape că nu mă mai puteam ține pe picioare. Cu acest cap pe care am început să-l simt cum îmi vâjâie, am rămas în urma acelei stranii procesiuini. Nu mai știam încotro să apuc. Tot speram să dau de un han, de o cămăruță, unde să-mi odihnesc oasele. Deodată, Providența, sau acea Forță Magică despre care am mai vorbit, a făcut să-mi cadă privirea peste o tânâră creolă, apă-rută ca din senin în fața mea. Cu ochii mirați că întâlnește un personaj așa de straniu ca mine, mai ales în halul în care eram, mi s-a adresat cu acea teamă de a nu deranja nici un fir din nervii obosiți pe care-i ve-dea pe fața mea.
- Nu vă simțiți bine domnule…? Ce s-a întâmplat, de unde veniți?…
Trebuie să fi arătat foarte jalnic în ochii ei, din moment ce m-a privit oarecum îngrijorată, fără să știe ce să facă. După ce mi-am mai tras puțin răsuflarea, și mi-am aruncat privirea asupra ei, am avut o tresărie destul de puternică. Probabil de teama de a nu fi dat peste cine știe cine, sărmana fată s-a retras cu doi pași înapoi. Dacă am văzut că am speriat-o, am încercat să-i pun câteva întrebări.
- Nu știți un loc, un han unde să mă mai odihnesc puțin? Vin de departe și toată această revoluție prin care trecem m-a extenuat complet.
- Dacă vreți, vă duc la un han din apropiere. Deși este plin în aceste zile, totuși am să vă găsesc un loc. De obicei în aceste zile, majoritatea hanurilor sunt ocupate cu conducătorii revoluției care își fac statul major.
Dacă aș fi fost odihnit și capabil să gândesc puțin, aș fi profitat de nebănuita ocazie de a vedea pe viu toate personalitățile celebre din această revoluție. Numai dacă mă gândesc că sunt la doi pași de legendarul Ro-bespierre, cel care pe lângă alte lucruri, în tinerețea lui a fost prin preajma lui Jean Jaque Rousseau, este suicient să cred în realitatea tuturor viselor posibile.
- Dac-ați fi drăguță să-mi arătați numai un loc de odihnă. Pentru că vin de departe și sunt foarte obosit. - Era cât pe-aci să spun că timpul, în toana lui, m-a aruncat întâmplător în această epocă, unde nici n-am visat că voi ajunge vreodată.
- Am văzut eu după felul cum arătați, că trebuie să veniți de undeva, de departe. M-a mirat că n-ați știut nimic despre revoluția noastră. În special acum, când aproape tot continentul vuiește.
Printr-o forță aproape magică, pe care o simțeam cum mă trezea puțin câte puțin, am căpătat des-tulă putere de a redeveni mai proaspăt, cu atât mai mult, cu căt începuse să bată și un vânt din acela de început de vară. Pe măsură ce-mi reveneam, am privit-o mai atent pe aceea care mă însoțea. În aceste scurte clipe, în care tăcerea dintre noi parcă pregătea dezvăluirea unui adevăr presupus, timpul mi-a dat ocazia să-mi arunc ochii asupra persoanei de alături. Cu toată extenuarea la care am ajuns, am putut observa în ea o natură aproape exotică, din care, dacă erai mai atent, reieșea un fluid profund care te atrăgea într-un exotism, învăluit în acel rafinament specific acestor locuri. La prima vedere se desprindea din ea o emotivitate caldă, care, la fiecare cuvânt rostit, îți dădea senzația unor adânci sentimente abia re]inute… În fiecare mișcare a ei, cu moliciunea sa tandră, precum și prin felul domol în care vorbea, se putea simți accentele unor nelămurite chemări. Probabil că de-a lungul drumului m-a observat că o privesc puțin mai intens, pentru că s-a grăbit să-mi atragă atenția.
- Imediat ajungem la hanul din apropiere... Ar trebui să vă odihniți, pentru că arătați foarte obosit. Nu știu de unde veniți, însă călătoria v-a extenuat. Voi vorbi eu cu hangiul care este apropiat de tatăl meu și nu va refuza să vă găzduiască.
Tot vorbind cu ea, mă întrebam unde am mai văzut-o. În mod sigur mi se pare o persoană foarte cunoscută. Pe deasupra avea acel feeling pe care-l știam foarte bine... Mai ales atunci când vorbea, aveam senzația că mă afund în căldura unui univers foarte cunoscut.
- Totuși nu scap de ciudata senzație că v-am mai întâlnit undeva.- Am spus eu, privind-o tot mai atent.
- Da…de câteva clipe și eu mă gândesc la același lucru... Este adevărat că datorită tatălui meu, care este alchimist, am mers cam peste tot. Până și la palat am ajuns de câteva ori... Nu pot însă să vă spun că v-am văzut în mod direct.
Când am auzit că are legătură cu alchimia, deci în mod indirect și cu prelucrarea metalelor, memoria afectivă mi-a fost trezită de un șoc care, pe moment, am crezut că este doar o simplă asoceație de idei. Probabil că aceste fugare gânduri m-au făcut s-o privesc mai intens, pentru că pe drum mi-a vorbit, în timp ce mergeam spre hanul despre care mi-a vorbit.
- Vă preocupă întrebarea unde ne-am mai întâlnit, nu este așa? Sinceră să fiu, nici mie nu-mi dă pace.
- Este adevărat. Felul dumneavoastră, cum vorbiți, cum vă mișcați, îmi dă senzația că ne-am des-părțit nu de mult... Apoi acel amestec de prezent și viitor, care vi se vede pe față, îmi arată că trebuie să faceți parte din ceea ce se cheamă timpul etern. De altminteri, de când am nimerit aici, am tot timpul sen-zația că sunt acel om pascalian, dacă ați auzit de acest termen, care circulă mereu în sus și-n jos pe un timp nemărginit... Desigur, glumesc, dacă mai am puterea la această oră de așa ceva.
- Trebuie să veniți căt mai repede la han, pentru că ne ajung revoluționarii din urmă... Se aud deja. Nu mi-este teamă atât de ei, căt de armata regelui... Dacă ne ajunge armata din urmă, este foarte rău.
Săraca fată, se vedea după felul în care se purta, că depune toate eforturile pentru un jerpelit ca mine. Pe de-asupra, eram și un necunoscut. De-abia apucase să mă țină fata de un braț cu mâna ei delicată, că am și văzut un mare grup de revoluționari cum venea cu tricolorul în mâini. Până să ne mișcăm mai repede, puhoiul acela de revoluționari ne-au luat aproape pe sus. Prin vacarmul făcut de această lume dezlănțuită, de-abia am auzit vocea acestei creole care mi-a aruncat aceste ultime cuvinte, în timp ce a rămas departe în urmă.
- Dacă ajngeți la hanul de lângă strada principală, întrebați de fata Alchimistului… Numele meu este Christine!.
Acest nume aruncat peste capetele mulțimii, a fost ca un ciocan care mi-a zguduit subconștientul. Oare este adevărat ceea ce am auzit, sau imaginația mi-a luat-o din nou razna? Nu știu, nu pot să relizez. Simt cum toate gândurile mi s-au împotmolit într-o mlaștină. Și armata regelui pe care o văd cum vine dintr-o parte.... Iată cum se apropie și revoluționarii în masa lor imensă... Parcă este o multicoloră lavă gata să mă înghită... Iar eu ce calc prin băltoace de sânge, pe unde dau de aceiași mici ‘’gamines’’ care-mi ies în față cerșind o bucată de păine, o monedă de argint…Nu, nu mai pot!. Simt cum îmi pocnesc venele de la tâmplă, stomacul mi s-a lipit de șira spinării… Of, aceste gropi ale timpului unde-am căzut! Transpirat, obosit, fără să știu prea bine ce se întâmplă, alunecam ca prin vis, odată cu această lume dezlănțuită, furioasă aproape, care nu știu unde se-ndrepta. Mai bine aș fi rămas cu acea Christine, care cel puțin m-ar fi dus într-un loc unde să-mi trag sufletul.
Deodată, dintr-un grup de gentilomi, din acea pătură de tineri care se trăgea din noile concepții ale lui Rousseau, un tânâr îmi iese înainte, cu un frac mai ponosit pe el. În ciuda acestui fapt, ținuta sa demnă îl arăta ca toți acei tineri pe care forța spiritului i-au modelat într-un fel sau altul.
- Nu vă supărați, pe unde găsesc și eu un han, un loc de odihnă? Nu știu ce se întâmplă, eu nu sunt de prin aceste locuri, deci nu prea știu ce este cu această lume care dă năvală. Am aflat de la un grup de călugări că este o revoluție, însă nu-mi dau seama cum am nimerit eu aici.
Acesta, după felul cum se comporta, fără să fie de bani gata, se vedea că face parte din acei tineri mai spiritualiști, pentru care înțelesul oricărui cuvânt se putea diseca la infinit. Apoi, prin felul de a vedea lucrurile, amprenta iluminismului ieșea în evidență. Zâmbetul lui fugar din colțul gurii, te făcea să ai im-presia că pune la îndoială orice lucru. O atitutine între junii corupți și ceea ce se cheamă „acei nebuni ai marelor orașe”, îi punea pe fizionomie aspectul unui om trecut prin destule încercări, la care se adăuga un aer de incurabil visător.
- Acum, când orașul este într-o agitație așa de mare, nu știu domnule dacă vă pot răspunde cât de cât mai rațional. În urma pericolelor de care națiunea noastră, cu prestanță pe acest continent, este ame-nințată, a făcut ca marea masă să se revolte într-o încercare destul de firavă. Nu pot să afirm că vom avea sorți de izbândă, dar de la marele Rousseau, societatea noastră simte nevoia de o aerisire morală.
- Scuzați-mă, dar din lumea din care vin, nu pot să percep prea bine stările de fapt. Eu cunosc, cel puțin în mare, revoluția dumnevoastră. Însă de departe nu se pot înțelege pe din lăuntru toate motivele ei.
- Nu știu de unde veniți, dar noi toți, împreună cu reprezentanța națională, am decis să schimbăm această lume care a devenit mâncată de molii. Lumea noastră s-a săturat de așa zisa aristocrație cu jam-piere și păduchi sub peruci, din care ies numai idei învechite, și uneori din acelea care oprimă mulțimea. Vedeți dumneavoastră, cu toții ne-am scandalizat puțin, atunci când a apărut iluminismul. Dar nimeni nu a avut dreptate, așa cum a făcut Jean Jaque Rousso cu întoarcerea la natură... Desigur, la prima vedere poate părea utopic, dar să nu uităm că, în ultimă instanță, aceste idei vin ca un catalizator care ne curăță puțin de toate concepțiile și sentimentele învechite. Acel Rouseau, pe care mulți dintre noi l-am hulit, avea dreptate cu întoarcerea la natură... Pentru că, dragă domnule, prin comprație cu acest simulacru de peruci fardate, tabloul idilic preconizat de el, a constituit un aer proaspăt adus în conștiințele noastre.
Cu toată oboseala și extenuarea de care dădeam dovadă, interesanta discuție pe care o aveam cu acest Revolu]ionar, m-a revigorat oarecum și m-a făcut să fiu din în ce mai atent.
- Revoluția, dragă domnule, - mi-a aruncat el aceste fraze volatile, cu aerul cuiva care știe ce în-seamnă valoarea unei noțiuni, - a început din cauza finanțelor, care n-au putut opri odată mai mult, încur-cătura generată de ele. Unul dintre membrii reprezentanței na]ionale, a propus niște mijloace provizorii care aveau să fie adoptate cu încredere și aproape fără discuții. În sfârșit, n-are rost să intru în amnunte.
- Ce reprzintă de fapt ziua de 14 iulie?- am întrebat eu, naiv.
- Această zi, dragă domnule, este pentru națiunea noastră, aniversarea eliberării sale. Pentru această zi, La Fayette, numit comandantul general peste toate gărzile naționale, a fost avansat ca premier pentru a depune jurământul civic.
- Despre asta am mai auzit și noi, în partea mai de est a continentului de unde vin. Dar totuși, care au fost motivele de bază ale acestei mișcări destul de ample?
- Noi trebuie să punem capăt modului de viață al unor priveligiați de la palat. Toți acești nobili, prinți, conți, baroni, trăiesc în dansuri și petreceri, în vreme ce problemele națiunii le rezolvă doar prin niște ordo-nanțe date-n fugă.
- Dar aici nu intervine pericolul unei dictaturi provenite din puterea maselor populare, care uneori este mai rea decât orice? - am întrebat eu, care aveam pe umerii mei experiența timpului și locului de unde provineam.
La această întrebare la care nu se aștepta, Revoluționarul s-a uitat la mine cu ochii făcuți mici. Încerca să pătrundă sensul.
- Mărturisesc că nu prea înțeleg sensul acestei întrebări... Dar în orice caz, revoluția noastră trebuie, într-un fel sau altul, să schimbe fața continentului. Ea trebuie să pună capăt luptelor între regi, și să încea-pă acele lupte, așa zis de emancipare a popoarelor.
Aș fi dorit să prelungesc această interesantă discuție, dar pe de-o parte focurile revoluției care se apropiau, iar pe de altă parte terbila mea oboseală, nu mi-au dat răgaz să-i mai pun nici o întrebare. Totuși l-am auzit cum mi-a adresat ceva, ca un fel de invitație într-un anumit loc.
- Dacă vreți, veniți cu mine în clădirea Adunării Generale, că nu este departe... Apoi vă găsim un loc unde să vă odihniți.
- Cu cea mai mare plăcere, dacă se poate. - am spus eu, fără să mai simt profunda oboseală pe care timpul a depus-o pe mine.
În cele din urmă, am ajuns într-o clădire c-un aspect profund baroc. Diferitele înflorituri de pe zidurile ei dădeau o atmosferă profundă, destul de apsătoare, dintr-aceea care lasă o patină grea în amintirea spi-ritului. Când mi-am aruncat privirea ostenită, în fața mea, la o masă prelungă, se vedeau toate persona-litățile faimoase ale revolției. Într-un cerc, în jurul unei mese ovale, acoperită cu postav verde, Robespierre domina această adunare, cu aerul ei de conspirație. După expresia fețelor lor, am înțeles că sunt în fața unui moment deosebit de important, istoric aș putea spune.
Partea stângă a adunării generale, era formată de un partid extremist, a cărui membrii erau iacobini, printre care pe Robespierre, alături de Saint Just și Danton. Pe liderul revoluției l-am putut vedea cum stă-tea în capul mesei, având niște documente în mână, gata să ia cuvântul. După cum mi-a spus mai târziu Revoluționarul, în societatea lor celebrul iacobin a stabilit imperiul său după ieșirea sa din adunarea gene-rală. Tot de la el am aflat că în organizația Iacobinilor, Robespierre și-a făcut propriu său imperiu, pentru ca Danton, alături de alții, să formeze, la rândul lor, un club de novatori mai exaltați decât Iacobinii, care era compus încă din oameni proveniți din burghezie. După câteva clipe de când am intrat, l-am văzut pe Robespierre, cum s-a ridicat solemn din prezidiu, și cu un papirus în mână, a luat cuvântul.
- Dragi cetățeni, revoluția noastră trebuie s-aducă la lumină adevărul democratic. Pentru acest fapt nu trebuie să ne abatem de la principiul fundamental de la care a plecat maestrul Rouseau. După cum știm, domnia sa a început prin a trasa un tablou, zicem noi idilic, a omului în stare naturală. În acea stare în care omul era simplu, și se bucura de forța sa interioară, pe care i-o dădea acel sentiment de pietate. Deci pentru a atinge această stare, noi toți trebuie să fim egali pretutindeni. Inegalitatea odată creată, este folo-sită mai mult din inerție, și din dorința de a ne păstra rangul, la care ne-nchipuim noi, c-am ajuns. Chiar dacă pentru aceasta sacrificăm pe cei mai oropsiți din jurul nostru.
Atât oboseala, cât și foamea, care începuse să mă doboare, m-au făcut să ies afară la aer, să-mi mai revin puțin. Cu toate că am prilejul să mă bucur de niște momente unice, transcedentale aș putea spune, totuși gradul de hiperoboseală la care am ajuns, mă împiedică pur și simplu, să mai percep în mod rațional, orice mesaj venit din exterior. Așadar, în halul în care mă aflam, odată ce am ajuns afară, cu capul simțind cum îmi pocnește, m-am uitat în stânga și-n dreapta, cu gândul să-l aștept pe Revoluționar, să-mi arate o cămăruță cel puțin, într-un han unde să mă mai odihnesc puțin. Pur și simplu, aveam impresia cum de oboseală, mi se fărâmițează toate oasele. Când m-am îndreptat buimac, obosit, într-un capăt al străzii, fără să știu nici eu ce caut, fatalitea mi-a pus în față un detașament din armata regelui, care pesemne, căuta cuibul iacobinilor pe care-l știau că trebuie să fie undeva pe-aproape. Grupul detașamentului mi s-a părut așa de impozant, că așa obosit cum eram, n-am mai știut ce fac. Astfel, în loc să mă feresc din calea lui, îndemnat de un nevăzut imbold, m-am apropiat de cel care am crezut că este comandantul acestuia. Când m-a văzut oarecum derutat, ofițerul m-a luat la sigur.
- Nu vrei să ne spui, stimate cetățian, unde este clubul iacobinilor? Știm că este undeva prin aceste locuri, și te vedem un bun supus al regelui.
Din cauza nendurătoarei oboseli, în acea clipă o perdea groasă parcă mi-a acoperit creierul, și fără să mă gândesc prea bine ce fac, le-am arătat clădirea în stil baroc, din care ieșisem puin mai devreme.
- Acolo, în clădirea aceea în stil baroc, cu înflorituri pe ziduri... Vedeți că sunt domnii Robespierre, Danton, și alții.
- Mulțumim cetățene, ești un bun supus al regelui. Majestatea Sa te va recompensa! – Mi-a aruncat el aceste cuvinte, pe când se întrepta în fugă spre detașamentul lui, pentru ca apoi, din urmă să-l aud cum zbiară - pe loc comanda, avant marches! Pătrunde-ți în clădire!
De-abia când am rămas singur pe drum, în urma lor, am realizat toată nenorocirea pe care am putut s-o fac. În sfârșit!... Greșeala era făcută. Nu o mai puteam repara. Trebuia să mă grăbesc, să merg la ha-nul despre care mi-a spus acea Cristine. Ce nume fatidic!... Am continuat deci să merg năuc cu gândul la ce-am făcut. Nu știam precis unde să mă îndrept... Când, deodată, mi-a ieșit în cale o babă, care părea de o sută de ani... Apărută ca de nicăieri, cu o figură zbârcită, de parcă timpul i s-a împotmolit între riduri, s-a năpustit asupra mea cu invective și blesteme.
- Ce-ai făcut nefericitule? Ai trădat revoluția!... Blestem să cadă asupra ta. Acum și în viețile ce vor urma!... Prin orice viață vei poposi, să n-ai parte de odihna sufletului. Dragostea să te macine pe din-năuntru, fără să te poți atinge de vre-o creatură femenină! Instinctul masulin să se veștejească-n tine, și orice vei face cu ajutorul spiritului să fie fără nici un rezultat.! - Și apoi, ca și cum blestemul aruncat peste mine n-ar fi de-ajuns, fără s-apuc să a ceva, mi-a luat repede mâna privind adânc în palma mea. După câteva secunde de privit în palmă, timp care mi s-a părut o veșnicie, s-a dat îngrozită înapoi - Cum văd eu, ai o karmă așa de rea, că într-o viață viitoare nu te vei putea mișca din loc... O vei căuta tot timpul pe fata Alchimistului, pe care ai întâlnit-o astăzi... însă atunci când o vei gădi, nu te vei bucura nici de ea, nici de o altă creatură cu chip de femeie...
Rostind aceste groaznice cuvinte, m-a tras de mână, cu gândul probabil să mă ducă într-un loc tainic, știut doar de ea, să-mi arate posibilul viitor, acela pe care-l știam deja.
- Vino cu mine, să-ți arăt groaznicul Viitor în care trăiești deja. Hai drăguțule, vino să vezi Misterul Marei Piramide.
Îngrozit de cele auzite, derutat de intuiția perfectă de care dădea dovadă această babă, am plecat de lângă ea, împingând automat aerul din față.Când am ajuns la întretăierea a două drumuri, am văzut armata venind dintr-o parte, pentru ca din cealaltă parte a drumului, într-o ambuscadă dezordonată, revoluționarii să năvălească asupra lor. La un colț de stradă, prrintre baricade, am văzut-o pe Chrstine care se apropia de mine. Acum nu știu dacă mă căuta chiar pe mine, sau întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale. Dar atunci când m-a văzut, s-a îndreptat spre mine c-o anumită îngrijorare.
- Te-am căutat peste tot... N-ai ajuns încă la hanul pe care ți l-am arătat? Te văd așa de obosit, că nu mai știu cum stai în picioare.
- Of, nu mă mai întreba! Am făcut o prostie foarte mare... Nici nu știu cum o să ies din această belea.
- Dar ce-ai făcut? Am auzit eu anumite zvonuri pe la han, dar nici prin minte nu mi-a trecut c-ar fi vor-ba despre tine.
- Am să-ți povestesc tot. Deocamdată însă ajută-mă te rog să ajung la un han, că simt cum îmi plez-nesc toate mădularele din mine.
Pe drumul spre la hanul despre care îmi vorbea Christine, deodată ne pomenim că ne iese în față acea babă care mi-a aruncat blestemul acela atât de necruțător. Spre marea mea spaimă, de îndată ce ne-a văzut, s-a îndreptat spre noi, vorbind cu glasul ei profetic.
- Iată că ne-ntâlnim din nou. Te-am prevenit eu c-o să ne mai întâlnim și în această viață și-n viețile viitoare.-vorbi ea cu glasul dogit și totodată c-un zâmbet prefăcut, prevestitor de rău. – Precum văd, ai găsit-o pe cea pe care o căutai. Să nu-ți faci însă speranțe. Nu o vei păstra prea mult. O vei pierde iar, dar de această dată pentru foarte mult timp.
- Lasă-ne-n pace! Pleacă din calea noastră! – S-a răstit Christine, cu o paloare apărută pe chipul ei creol.
Fără s-o asculte cel puțin, această babă, venită din întunecimile cele mai adânci ale timpului, m-a luat de-o mână, și m-a tras în mod forțat după ea. Sărmana Christine a fost nevoită să se agațe de brațul meu, pentru ca împreună să înaintăm spre un „nu știu unde”, arătat de un necruțător destin. Amețiți, zăpăciți, călcând pe drumul ce duce spre nicăieri, amândoi ne-am trezit într-o cămăruță obscură, cu pereții tapetați în fel de fel de semne izoterice, și cu o masă rotundă, în centrul căreia trona un imens glob de cristal. Fără să mai apucăm să rostim măcar un cuvânt, această babă ne-a înfipt privirea în adâncul subconștientului, pentru a scoate la suprafață toate faptele pe care eu le-am trăit deja.
- Pe la sfârșitul veacurilor, la Răsritul Soarelui unde te vei afla, sânge va curge din acest trup greoi, o viață și înc-o viață, până când sufletul înlănțuit, în dorința lui de libertate, va izbucni într-o puzderie de stele. Lăsați-mă să termin, - a spus baba când ne-a văzut cum ne uităm unul la altul din ce în ce mai speriați. Apoi, după ce m-a privit pe mine drept în ochi, mi-a spus - Mereu vei fi înfometat de veșnicul Eros. Voința ta va fi o masă de oțel, care însă nu-ți va folosi la nimic. La întâlnirea voastră în acea viață, toate senti-mentele ce le veți avea, vor forma un cerc al perfecțiunii, pe care tu cel puțin, - a accentuat baba aruncându-mi prvirile ei săgetătoare - nu-l vei mai atinge multe vieți de-acum încolo.
Literalmente zdrobit de aceste atât de adevărate profeții, când mi-am aruncat privirea spre Cristine, am văzut-o cum se clatină, cuprinsă de-o profundă paloare.
- Ai să fi grav rănit, acum, după ce treci pragul casei mele... Domnișoara te va îngriji cum va putea până când vei cădea în groapa viitorului... Acolo vei ispăși o ne-ndurătoare karmă înțepenit o viață întreagă într-un cărucior metalic. – După ce mi-a aruncat aceste cumplite cuvinte, a privit mai atentă în acel glob magic, cu privirile pierdute. În aceste clipe eu am simțit tăișul unor săbii cum mi se înfinge în suflet. Abia am auzit glasul dogit al acestei babe care continua să vorbească fără să țină seama de furtunile declanșate în suflele noastre – Când o vei reîntâlni în viața aceea din care ai venit, domnișoara, va fi mult mai tânâră decât tine... Dar aceasta nu te va fi o piedică pentru tine să ai sentimente profunde pentru ea.
Cât a durat această stranie întrevedere, m-am uitat la Christine. Avea o față care o arăta ca venită de pe altă lume. Nu știa ce se întâmplă cu ea. Paloarea așternută pe chipul ei, devenit de o maximă încor-dare, la care se adăuga niște niște mici și impercetibile gesturi, scoteau la iveală o fire extrem de sensibilă, pentru care orice perturbație venită din afară, făcea ființa să vibreze la orice cuvânt.
Între timp, vrăjitoarea aceasta care părea cu totul în afara timpului, ne-a umplut sufletele cu prorocirile ei, care, trebuie să recunosc, erau destul de adevărate. Însă eu nu eram întru totul atent la cele ne spunea. Gândurile îmi circulau c-o viteză enormă. Îmi punea-mi întrebarea cum să fac s-o scot pe Christine de-aici. Astfel cuvintele aproape ezoterice ale acestei babe, îmi veneau în surdină, ca din depărtare.
- După cum văd Adevărul universal v-a cam speriat mult. Nu fugiți de Marele Adevăr! Corpurile voastre astrale, oriunde se vor afla, se vor căuta reciproc. Omul spirit, care este în fiecare dintre voi, se va combina cu Glasul pământului cel ce dă rod doar în ea. La urmă însă, Sinea spirituală de de-asupra voastră, va călăuzi Spiritul vieții, elementul principal care de fapt vă va despărți.
În așa fel ne-a aruncat teribilele cuvinte, că ne-am privit înspăimântați unul pe altul. De-abia după ce am ieșit afară la aer, tot vacarmul acela cu care deja m-am obișnuit, plus revoluționarii în tumultul lor cu eșarfele tricolore, toate acestea au fost pentru noi niște torente de valuri reci care ne-a adus la realitate.
- Off!, baba aceasta m-a tulburat foarte mult... În nebunia asta nici nu mai știu încotro să ne mai îndreptăm. Tu cum te mai simți? Ești obosit, nu-i așa?... Uite în colț peste drum, este hanul despre care ți-am vorbit.
- Ești așa drăguță cu mine, că nici nu știu cum să mă reompensez.- I-am spus eu privind-o cu admi-rație în timp ce m-am sprijinit de brațul ei.
- Nu este vorba de asta, dar când te văd așa de obosit, am senzația că eu sunt aceea care voi că-dea din clipă în clipă pe stradă.
Deși de-abia mergeam pe drum, cu gândul să ajungem cât mai repede la han, aceste cuvinte mi le-a spus cu o emotivitate caldă, din care se putea întrezări modulația unor sentimente abia reținute. Când însă traversam drumul, un grup mare de revoluționari ne-au ajuns din urmă, și până să ne dăm seama ce se întâmplă, ne-au luat în mijlocul lor, pentru ca o clipă mai târziu, s-o pierd pe Chrstine din vedere. De-abia am putut prinde un fel de ecou venit de nu știu unde, care striga după mine.
- Caută să ajungi mai repede la han, sau dacă nu, în biserica Apostolică, te voi găsi eu!
Zăpăcit, transpirat, împins din spate de revoluționarii care se îndreptau spre palatul Versailles, nu mai știam în ce parte s-o iau. Pe deasupra, în vâltoarea aceia, un grup destul de compact mă forțau să merg înainte, cu ei, urmăriți de armata regală care făcea ravagii cu flintele lor destul de primitive. De-abia am ajuns la un colț de bulevard, vestitul Champs Ellisses mi se pare, când niște focuri rătăcite de armă, mi-au lovit umărul drept, unde mi-au făcut o rană, din care începuse să-mi curgă sânge. În acelaș timp am simțit o durere cumplită cum mi se răspândește prin tot trupul. Când efectiv n-am mai putut, când aveam impresia că trecutul, prezentul și viitorul se oprește în acest punct, în fața ochilor împăienjeniți mi-a apărut intrarea impunătoare a unei biserici. Dacă durerile mi-ar fi îngăduit, aș fi văzut că mă aflam în fața unei adevărate catedrale în stil baroc, cu accente gotice. De-abia atunci ca printr-un vis tulbure, mi-am adus aminte de Christine care-mi strigase din urmă, în această debandadă, să ne întâlnim în biserica Apostolică
Când am intrat în această biserică, de fapt o adevărată catedrală în stil baroc, deși eram stors de orice vlagă, nu m-am putut opri să nu admir aspectul ei de o covărșitoare impozanță. Pereții căptușiți cu bronz greoi, se ridicau masivi deasupra tutoror celor care, parcă își căutau sufletul pierdut în ziua primului păcat. Drept în fața mea, în străluciri metalice, altarul se ridica împodobit cu icoane care păreau atât de vii încât ai fi zis că sunt căzute direct din porțile raiului. Preotul bisericii, cu o cruce mare de argint, se plimba printre puținii credincioși de la acea oră, cărora le readucea în cugetul obosit predica de pe munte a Mân-tuitorului.
- Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați... FerIce de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor săturați. Deși acum Balaurul, șarpele cel mare este printre noi, bucurațivă, veseliți-vă căci răs-plata voastră va fi mare în ceruri și pe-acest pământ.”
Pe măsură ce predica, l-am văzut cum coboară de sub aura altarului căptușit într-un bronz, cu reflecțiile sale venite parcă din porțile raiului. În starea în care mă aflam, cu toate rânile mele fizice și pshice, nu m-am putut opri să nu admir această bogăție, de-a dreptul copleșitoare, din care era făurit acest lăcaș divin. Cupola acestei biserici, de un aur masiv, era plină de scenele Noului Testament, în care cei doisprezece Apostoli făceau un cerc magic în jurul Mântuitorului. În centrul acestei cupole se putea vedea cum lua ființă lumea din trupul Cuvântului însângerat. Un senin limpede provenit din adânci profunzimi, era de un albastru nefiresc. Dacă priveai în sus, aveai impresia că toate forțele divine, coborâte în spiritul tău, te trăgeau undeva, în afara timpului real. Deasupra altarului, cu aripile lor imense, un grup de heruvimi par-că îți cobora în ființa ta o întreagă forță transcedentală. Pe cât am putut observa, de pe ziduri se puteau desprinde imaginile ‘’Madonei din Loreto’’, unde, nu lipsit de o anumită adorație, Caravaggio o face pe sfânta Fecioară să apară într-o lumină difuză, transcedentală aproape, în fața unor săraci care se roagă înaintea unui altar. Bogăția majestoasă din iconografia lui Rubens îmi dădea, la un moment dat, senzația contopirii cu Spiritul universal. Totodată, de pe ziduri se desprindea acel celebru vis al lui Iacob, unde cu o deosebită tehnică, Rubens reprezintă o scară care duce spre cer, unde îngerii urcă și coboară într-un șuvoi nesfârșit de lumină.
- „Voi sunteți lumina lumii... O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână multă vreme as-cunsă.”- îl mai auzeam, printre durerile care mi se ascuțeau, pe episcopul catedralei. După câte am observat, el era mai de grabă un fel de cardinal, care predica aceste fragmente rupte din Noul Testament. Pe măsură ce-l ascultam, cuvintele lui îmi invadau tot trupul, precum se împrăștie un sânge curat.
Din ce în ce mi se părea cum timpul se scurge tot mai greu. Rana mea care sângera tot mai tare, făcea să simt durerile cum îmi străpung toate oasele. Dacă această înaltă față bisericească mai prelungea mult profetica lui predică, prevedeam cum, prăbușit de durere, mă voi lungii în mijlocul acestui sfânt lăcaș. Cu o vagă speranță, pe care am simțit-o cum plutea pe deasupra capului, privirea mea strecurată prin această pioasă mulțime, căuta figura deja cunoscută a celei care, în fugă mi-a aruncat numele de Christine. După ce toată această lume a plecat în căutarea unui necunoscut Dumnezeu, m-am trezit într-o biserică goală, în care scurgerea timpului devenise de o asemenea materialitate, încât auzeam clipocitul veacurilor cum trece pintre cutele bătrânelor ziduri. În acele clipe nici nu mai știam ce am de făcut. Împins de durerea cumplită, provenită de la rana care încă mai sângera, m-am îndreptat spre preotul bisericii. Acesta, imediat cum m-a văzut în ce hal sunt, mi-a venit în întâmpinare împreună cu un ajutor al lui.
- Ce s-a întămplat cu tine fiule? Vino aici pe banchetă… Ușor, să nu deranjez rana de la umăr. Așa... Văd că rana este destul de adâncă. – mi-a spus el cu un glas liniștitor. Apoi, în delicioase accente bretone, s-a întors spre diaconul de lângă el - Mergi dumneata în chilia mea și adu-mi câteva feșe de prim ajutor.
- Nu este nevoie să vă deranjați atât, prea sfinția voastră.-am spus eu c-o durere care mi se am-plifica dintr-o clipă în alta.
- Bănuiesc că ai venit din mijlocul revoluției, acolo unde haosul este cel mai mare. Nu știu dacă ceea ce se petrece este drept sau nu, însă Apostolul Pavel, într-una din epistolele sale ne spune foarte de clar : „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemni]at pentru Domnul, să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o”. Ceea ce văd eu însă că se întâmplă în jurul nostru, este total opusul acestei învățături.
Cum între timp, acel diacon destul de pricăjit în felul lui, venise cu niște pansamente și unguiente, m-au pansat, după ce m-au uns cu tinctură de iod și felurite leacuri alchimice.
- Cred că pentru moment te vei simți liniștit, fiule. Ar fi mai bine dacă te-ar veda un doftor, sau măcar un savant alchimist, din aceia care sunt pe la noi… - Și ca și cum în momentul acela i-ar fi căzut fisa, în timp ce-și freca bărbia, mi-a spus dus pe gânduri -…Dar ia stai puțin... Cred că bunul Dumnezeu este cu tine. S-o chemăm pe fata Alchimistului, să te ducă la tatăl ei.
Când l-am auzit că pomenește de fata Alchimistului, care bănuiam că este aceeași persoană cu Christine, ceva din lăuntrul meu a tresărit. În acelaș timp am simțit ceva, ca o lumină caldă, aproape fierbinte aș putea zice, care-mi vindeca toate rănile. Dar lăsând la o parte, pentru moment cel puțin, toate aceste sentimente, n-am avut prilejul să examinez o față bisericească așa de-aproape. Cu toată rana care nu-mi dădea pace, am vrut să văd dacă aspectul ei corespunde timpului, cu aura lui mitică în care mă aflam.
Cu o tunsură ciceroniană depusă pe un chip rotund, acest preot m-a izbit prin privirea lui calmă și totodată pătrunzătoare, deși făcea impresia că este capabil să vindece orice rană, deopotrivă spiritualîă cât și fizică. Dacă până atunci nu credeam în puterea magică a cuvântului, fiecare silabă rostită de acest preot degaja un sentiment de calm deplin. În timp ce mă pansa cu cea mai mare atenție, cu glasul lui domol venit din neștiute tărâmuri, preotul îmi șoptea heraldice versete din cele patru evanghelii. Pe măsură ce-l ascul-tam, aveam impresia că, la rândul lui, preotul primea aceste versuri din reversul unei oglinzi.
- Să nu uiți fiule cuvintele Apostolului Matei, care spune că „Largă este poarta ce duce la pierzare, și mulți sunt acei ce intră pe ea... În schimb, poarta care duce la viață, este atât de strâmtă, încât puțini sunt acei care o găsesc”... De obicei dacă ne uităm la Adevărul suprem, acesta este de fapt exprimarea Binelui suprem. Te-ai întrebat vrodată fiule, cine a dat pentru prima oară definția creației?
- Creștinii bănuiesc.- i-am răspuns eu. Mi-am adus aminte de unele lecturi filzofice.
- Și tot ei au fost cei care au explicat Misterul, drept singura formă care-l eliberează pe om de neliniștile sale. Presupun că v-au mai trecut durerile, nu-i așa? - spuse preotul privindu-mă c-un ochi analizator.
- Este așa de interesantă această discuție, că mai uit de toate problemele pe care le am.
- Să mai știi fiule, că spiritul uman fără ajutorul lui Dumnezeu, este precum o oglindă prost aranjată. De câte ori își confundă propria natură cu cea a obiectelor din jur, le alterează, le deformează, până nu se mai înțelege nimic. Fiindcă este știut că natura noastră este supusă greșelii. De-aceea, întotdeauna am avut nevoie de un Păstor care să ne-arate Calea pe unde să călcăm
- Dar dacă uneori acest Prea înțelept Păstor greșește calea pe care trebuie s-o luăm? Și în loc să mergem drept înainte, cădem în niște gropi, din care nu putem ieși una sau mai multe vieți?
Mă uitam la acest preot adâncit în concepțiile sale medievale, cum mă măsoară lung, fără să poată să pătrundă înelesul vorbelor mele.
- Să știi fiule că prea înțeleptul Dumnezeu nu face nimic fără o Rațiune superioară.
- Deci, cu alte cuvinte, și sfinția voastră este de-acord cu principiul karmei. -am încercat eu să văd care este părerea lui asupra acestui concept care s-a dovedit atât de real.
Când mi-au scăpat aceste cuvinte, l-am văzut cum se schimbă la față. Între noi s-a lăsat atunci o pauză destul de lungă. Se vedea cum se dă în el lupta între concepția veche, iezuită, și o concepție libercugetă--toare, de care nu era prea departe.
- La prima vedere religia creștină nici nu concepe acest lucru. Dar Dumnezeu care veghează dea-supra noastră, nu-l lasă pe om să moară. - a încercat el să dea o explicație duplicitară, oarecum plauzibilă. – Deși Mântuitorul nostru a promis clar că adevărata Înviere va fi la venirea Lui a doua oară, pe pământ.
- Totuși și acest lucru a contribuit la schimbarea pe care o trăim în momentul de față.
- Lasă ce se întâmplă în momentul de față. Toată această harababură se datorează nebunului acela de Rouseau cu rentoarcerea sa la natură. De altfel tot ce trăim acum și aici, survine din Iluminismul care ne-a corupt pe toți. Acest teribilism, în esența lui pură, pretinde să fixeze rădăcina libertății în individ. Dar dacă ne uităm puțin mai atent, vedem cum dezgolită, uscată de sentimentul divinității, de aura aceea pe care ne-o dă Dumnezeu, rădăcina libertății devine fără efect, nocivă mai curând. Pentru că, să știi de la mine, eliminarea Adevărului Divin din conștiinț]a noastră, duce la barbarie.
- Mai sunt unii care pretind că numai pe cale științifică, rațională, ne putem forma. Iluminsmul de la care a plecat și Rouseau, spune că doar rațiunea este adevărata lumină. Prin această rațiune, conștiința ar trebui să aibă rolul hotărâtor.- mi-am dat drumul eu, fără să mai țin cont de rana care mă deranja.
- Ar trebui, bine zis. Dar să nu uităm, fiule, aceasta este de fapt o falsă lumină, o lumină putredă care usucă tot.
- Toată afectivitatea din om...Și care va duce la materialismul așa zis „științific”.- am scăpat din gură, cu privirea pierdută în viitorul din care, de fapt, am venit.
- Nu înțeleg prea bine domnule ce vreți să spuneți.- mi s-a adresat preotul, privindu-mă confuz.
Mă gândeam cum să-i explic această scăpare a mea. Și dacă o făceam, oare m-ar fi înțeles?
Am avut noroc că în acel moment, împreună cu diaconul, a intrat Christine, care s-a uitat prin toată biserica oarecum îngrijorată. Mă căuta pe mine.
- Ce s-a-ntâmplat? De când te caut! Am crezut că te-a luat armata regală, că te-au sechestrat revolu-ționarii, nu mai știu ce Dumnezeu am crezut.- mi s-a adresat ea, nesperat de îngrijorată.
- Nu vă speriați domnișoară. Are nevoie de un pansament cu leacuri mai puternice și i se va vindeca toată rana.- a spus acest preot de treabă, fără să știe grozăviile prin care am trecut din pura mea prostie.
- Haide vino, să mergem cu trăsura mea prin străzile lăturalnice, să nu ne prindă revoluționarii sau, Doamne ferește, armata regală.
- Fiți atentă domnișoară Christine, să-i mai pansați rana cu tinctură de iod și, dacă se poate să i se facă niște ușoare masaje.
- Să n-aveți nici o grijă, am învățat de la tatăl meu toate procedurile farmaceutice, și-n plus de asta, va face și câteva mișcări care-l vor pune repede pe picioare.- mai spuse Christine privind amuzată spre mine.
Cum am urcat în trăsura cu care venise Christine, nici eu nu mai știu. Fapt este că, în timp ce mer-geam, ocolind pe departe palatul Versailles, mă chinuiau durerile care erau din ce în ce mai puternice. În timp ce trăsura mergea în pas de trap, mi-am pus capul pe umărul ei, simțind parcă nevoia căldurii trupului de lângă mine. Pe lângă durerile care îmi veneau din rana încă deschisă, simțeam nevoia de acele vibrații profunde pe care, încet, încet, le vedeam cum se desprind din căldura truplui ei. Misterul pe care-l preve-deam alături, mă făcea să ating căldura provenită din două timpuri diferite. Probabil fără să-și dea seama, cu glasul stins, venit din învelișul nopților catifelate, mi-a șoptit în timp ce-mi trecea degetele prin păr.
- Dacă ai puțină răbdare, vom ajunge imediat la mine... Știu că te doare, dar mai strânge și tu din dinți.
În sfârșit, când trăsura s-a oprit în fața unei case cu grilaj de fier, în ciuda durerilor care mă împiedicau să văd, când de-abia megeam sprijinit de brațul ei, cu ochii împăienjeniți am putut observa un mic culoar cu ziduri ornamentate în stil baroc, pe care trecătorul își putea vedea conștiința prin câteva oglinzi înrămate cu flori în fier forjat. Când au văzut-o pe Cristine cum venea cu o persoană străină, care era pe de-asupra și rănită, doi valeți au sărit să o ajute.
-Nu te mișca. Lasă-i pe oamenii mei să te ajute. – apoi, vorbind cu cei doi valeți, le-a spus repede. - Tu Ausecour, și tu Bezoin, ajutați-mă să-l întind pe domnul, pe canapeaua din buduar.
După ce m-au întins pe canapeaua destul de lată, care era și întinsă, acoperită cu o cuvertură de cu-loarea vișinelor coapte, rămasă singură cu mine, nobila Christine a început să-mi picure pe rană un medi-cament, un fel de alifie care mă ustura teribil de tare.
- Nu te mișca… așa… o să te usture puțin… Lasă-mă să te pansez, iar dup-aceia stăm de vorbă.
De parcă toți avatarii timpurilor trecute și viitoare vroiau să râdă de mine, aceste răni stupide care nu-mi dădeau pace, îmi creeau posibilitatea s-o văd nesperat de-aproape. Așa se face că tenul ei arămiu lăsa să scape un profund parfum îmbietor... În momentul acela, am uitat complet de rana mea, și fără știu cum, am apropiat-o încet pe fată de mine, până când am simțit că, odată cu ea, încep să fac parte din energia universului care ne înconjoară.
- Ce faci? Stai liniștit, nu acum. Nu-i vreme pentru așa ceva.- mi-a șoptii ea cu un început de tulburare. - Nu vezi că m-ai fermecat? Acest trup ciocolatiu mă aruncă în delirul nopților de vară.
Poate pentru că niciodată până acum n-am cunoscut vre-o femeie în deplina ei natură, am cuprins-o pe după umeri, timp în care i-am simțit trupul cum îmi vorbește din adâncul celui mai profund Mister. Din fie-care clipă care se scurgea printre noi, raze de lumină mă absorbeau în imense nemărginiri. Tot ce repre-zenta ea, cuprinsă într-o aură ciocolatie, în mintea mea desăvârșea sensul unversului comun. Pentru prima oară în viețile mele, esența dumnezeiască a tot ce înseamnă „femeie”, m-a aruncat în înțelesul deplin al acestui cuvânt magic. Săraca fata, nu mai știa ce să spună de atâta deznădejdie acumulată în mine.
-Mai liniștește-te puțin. Atâta energie n-am mai văzut. Am impresia că este ultima ta zvâcnire de viață.
Nici nu știa ce adevăr îngrozitor conține aceste vorbe ale ei.În această pace sufletească, când știam că peste puțin va veni clipa care ne va despărți pentru o vreme îndelungată, cu capul pe pieptul ei, mi-a scă-pat o întrebare inconștientă
- Spune-mi te rog… ămm…dacă soarta ne-ar despărți pentr-o perioadă să zicem, destul de lungă, îți vei aduce aminte de mine?
- Dar unde pleci? De ce trebuie să ne despărțim? Acum, când amândoi avem impresia că sufletele noastre s-au regăsit după atâta amar de vreme.
- Off! Nu mă pune acum să-ți explic ceva care este dincolo de orice rațiune. Este de-ajuns să știi că sentimentele ce le am pentru tine, sunt într-adevăr foarte profunde. Dacă mă găndesc la ele, sunt sigur că vor dăinui dincolo de timp.
În acest fel vorbeam eu, pe când stăteam cu capul pe pieptul ei, într-o dulce atmosferă. Am început să-i percep întreaga emotivitate care îmi dădea la fiecare cuvânt rostit, senzația unor adânci sentimente abia reținute... Din fiecare mișcare, cu moliciunea sa tandră, și prin felul ei domol de a vorbi, se putea simți accentele unor nelămurite chemări.
- Lasă-mă te rog să-mi închid pleoapele pe sănii tăi dulci, ca să-mi închipui că rămân lângă ei pentrutot-deauna.
- Nu te voi lăsa eu. Vom pleca împreună din acest oraș, undeva la țară, să scăpăm de armata regelui. – a spus ea, și în timp ce vorbea, mi-a trecut visătoare degetele prin păr.
După felul cum cum îmi vorbea, am putut observa că avea o fire aproape melancolică, destul de sensibilîă la orice factor venit din afară. De aceea se pare că orice moment cu o anumită tensiune o afectează în mod deosebit, mergând până la interiorizarea sa.
- Nu te mai preocupa acum cu fel de fel de gânduri... Hai, odihnește-te puțin în brațele mele.
Căldura profundă provinită din ființa ei, m-a făcut să înțeleg tot melancolismul senzual care, parcă, mă chema în toată intimitatea ei. M-am simțit pătruns de un sentiment dulce care mă ținea strâns, lipit de ființa ei. Nu mă mai puteam desprinde de această adorabilă fată. În sfârșit, probabil din cauza rănilor, care mă mai împungeau cu dureri ascuțite, sau din pricina tuturor acestor întâmplări trecute, m-am lăsat cuprins de căldura brațelor ei fără să-mi mai pese de nimic... Un somn adânc mi-a îngreunat atunci pleoapele. În același timp, m-am simțit ca o bucată plumb, care începe să cadă într-un neant profund. Am simțit cum cad cu o viteză din ce în ce mai mare... Deși o auzeam ca prin vis pe Cristne, care mă chema aproape disperată, totuși în viteza prăbușirii mele, abia am mai putut distinge unele cuvinte, care se îndepărtau pe măsură ce, în jurul meu mii de lumini se transformau într-o ceață deasă. Cădeam mereu, cădeam în gol, undeva, într-un spațiu care se îngusta tot mai mult. Pe măsură ce cădeam, membrele mele căpătau o greutate de plumb. În această cădere cumplită, ochii mi se învolburau, mânile și picioarele mi se crispau, până când, în bucățele de cuburi, cuvintele mamei mi-au venit din depărtări...
- Ce faci dragă? Ce te-a apucat? Ai adormit sau mai citești?
Deși am văzut-o pe mama cum a băgat oarecum speriată capul pe ușă, totuși pe moment nu m-am putut dumiri unde mă aflu. Am văzut de-asemenea în jurul meu, binecunoscuta mea cameră, dar aveam impresia că trăiesc un al doilea vis, un vis urât de astă dată, din care nu mă puteam trezi. Nu știu, parcă timpul, în căderea lui, se comprimase din ce în ce mai mult, până când mi-a dat senzația că mă înghesuiește într-un cadru de lemn, de fier, în așa fel încât totul mi se părea rigid, redus la o silabă de cuvânt.
Cu simțurile lăsate undeva într-un spațiu nedefinit, încercam din răsputeri să-mi formez o lume din bucățele de timp tăiate pe colțuri de mese.
De multe ori, în absența tatălui meu, cu această soartă moștenită de undeva, trag din timpul devenit elastic, până când în camera mea se creează un adevărat labirint aproape material, din care nu pot să ies în nici un fel. Din ce în ce mai des, acest labirint este întrerupt de prietenii mei care mă scot la lumină. Așa cum în perioada cea din urmă acești prieteni m-au obișnuit, și în acest ultim Crăciun din secolul nostru, tot ei mi-au îmbrăcat sufletul în haloul dulce ivit din sărbătorile de iarnă. Fiind singur, aruncat în gropile timpului neîndurător, tot acești buni prieteni mi-au întins și de data aceasta mâna din care mi-au picurat câte puțin din principiul vieții. Așa se face că, lăsând la o parte toate împlinirile sfârșitului de an, Cristina, de la care a pornit totul, a vrut să-mi arate, odată mai mult, sensul nopților de iarnă, în care căldura unui foc rătăcitor duduie în cămin.
- Pentru mine, sărbătoarea Crăcinului este un lucru sfănt, pe care vreau să-l fac împreună cu cei apropiați, dragi mie, - spunea ea de pe canapea incluzându-mă și pe mine alături de prietenul ei, Claudiu.
- Adevăratul gust al Crăciunului am început să-l simt doar de doi ani încoace, de când ai apărut în viața mea. – i-am spus eu privind la ea - Totodată m-ai făcut să cunosc o părticică din Misterul vieții.
- Întotdeauna mi-a facut plăcerere să te fac să simți și tu farmecul acestor sărbători.- mi-a spus ea zâmbind, cu ochii pierduți în gol.
Pe când vorbeam, oarecum moleșiți de această atmosferă plăcută, prietenul ei, Claudiu, umplea timpul camerei cu acordurile unei ghitări, venite de undeva, dintr-o cabană de munte.
- „Dormeau adânc sicriele de plumb, / și flori de plumb și funerar veșmânt”…
Pe când orele se opriseră realmente în loc, Florin cel care îmi intersectează de multe ori timpul cu al lui, ne-a scos din această plăcută amorțeală cu sonoritățile sintetice și destul de reduse, ieșite din modestul meu calculator. De când îl cunosc, pot să spun că în relațiile lui cu fetele, el merge direct la țintă.
- La mine romantismele ieftine nu țin. Acum nu este cazul, dar înainte de a mă căsători, cum cunoșteam vreo fată, după o săptămână se găsea deja în intimitatea mea. Dacă dădeam cumva peste vre-una care căuta să lungească povestea, găseam ceva ca să termin acea relație. - ne povestea el, pe când eu îl priveam cu admirație și cu toate regretele care se zbăteau în mine de-o viață întreagă.
Cu fiecare seară pe care o petreceam cu acești unici prieteni, timpul mi se părea că-mi fuge din palmele mele, fără să-l simt. Acum, când aveam impresia că odaia mea a căpătat aspectul unui timp întrerupt, printr-o căldură magică, Cristina mi-a adus în realitatea cea mai strictă, tot ceea ce văzusem și simțisem prin filmele în care se desfășura farmecul sărbătorilor de iarnă. Din acele fragmente de timp, trecute și prezente, îmbinate într-o formă pură, în această magică noapte, de câte ori ne vorbea ea, cuvintele mi se păreau tot atâtea punți de legătură între romantismul veacurilor trecute, și aceste vremuri pe care le trăim cu sufletul la gură. Prin fulgere de imagini care îmi treceau înaintea ochilor, am început să confund persoana ei cu acea pe care, unele dintre simțurile mele îmi spuneau că o lăsasem undeva, în negura timplui. Așa cum stătea pe canapea, într-o moliciune de felină enigmatică, nu-i puteam vorbi de timpurile romantice de mult apuse... Acele timpuri în care sunt sigur că noi doi am trecut prin nenumărate peripeții. Deși soarta a făcut ca în această viață să ne întâlnim destul de târziu, acel feeling cu totul special, care există între noi, ne strânge împreună, de oriunde am fi, precum două intime esențe care se cunosc prea bine una pe alta.
Nu pot să nu mă gândesc că legenda acestui timp al camerei, s-ar putea desăvârși dacă puntea dintre cele două epoci aș fi putut să o trec alături de Cristina împreună cu prietenii mei de neînlocuit. Și ca și cum m-ar fi auzit, acel Adevăr al Timpului care mă păstorește de undeva, din profunzimea unui timp nebănuit, mi-a adus târziu în noapte, în zorii zilei aș putea spune, pașii colindători ai neprețuiților mei prieteni. După ce un prea mult-așteptat mesaj mi-a adus în fața ochilor imaginea Roxanei, prima Noapte lungă a sfârșitului de secol a făcut să-mi bată la ușă acele tandre mâini, care mi-au umplut sufletul cu o mare de lumini.
- La mulți ani!!!... - au strigat într-un cor Cristina și Claudiu.- am venit să te colindăm. Ne primești?
Întotdeauna noaptea sfârșitului de an, avea pentru mine un element magic, un mister venit parcă din adâncul unor mituri. Atunci parcă Dumnezeu cobora în nopțile albe, pentru a reînoi lumea. Însă, nu știu cum se făcea, că în fiecare an această magică noapte o petreceam doar cu părinții mei. În acest an, în absența fizică a tatălui meu, mă pregăteam să petrec noaptea de Revellion doar cu mama. De aceea poate, eram dezamăgit, plictisit, aproape descompus de speranțe. În singurătatea acestei nopți, când mama mai arunca câte-o vorbă din fața televizorului, am avut deodată senzația că mâna bunului Dumnezeu mi-a adus la mometul potrivit prezența cea mai apropiată sufletului meu.
- Nici nu mă mai așteptam la ora asta să veniți! - am exclamat fără să-mi cred ochilor. Este aprope patru dimineața.
- Ora surprizelor, nu este-așa? - mi-a spus Cristina cu sclipiri în ochi. În același timp, Claudiu mi-a șoptit la ureche. - Doar ți-am promis, sper că n-ai uitat.
În acelaș timp, m-am întrebat din ce sfânt aluat sunt făcuți acești copii, care fac asemenea bucurii
unui dezechilibrat ca mine. Cu această sfântă ocazie, Cristina mi-a dovedit odată mai mult, că există între
noi anumite legături care ne adună de-a lungul timpului de oriunde am fi. De când sora mea a întins pătura spațiului între noi, un gol așa de mare s-a căscat în sufletul meu, încăt fără această creolă și cei câțiva prieteni, dezechilibrul fizic pe care-l am, m-ar arunca odată pentru totdeauna în haosul nervilor debusolați.
Deși această karmă necruțătoare a mea, mă silește să duc o viață întreagă nemișcat pe un scaun, touși anumite entități îmi dau drept recompensă mici fragmente de timp, în care lumea de lângă mine îmi schimbă uneori culoarea tmpului, devenit cenușiu. Nu vreau să fiu morbid, dar odată cu plecarea tatălui meu în lumea nemărginită a unui veac fără sfârșit, timpul acestei camere începuse să bată în gol Însă nu pentru mult timp. Uneori, când se întâmplă totuși să rămân singur, timpul devenit elastic, se lungește tot mai mult. Și pe măsură ce trag de el, acesta începe să ia diferite forme, unde trecutul și prezentul mă răstignesc în mijlocul lor.
SFÂRȘIT