VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel

De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, și mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în ținutul eternelor lumini, această fată m-a obișnuit să iau masa de seara pe la ora șapte. Eu fiind la televizor, deodată mă simțeam luat din spate cu că-ruciorul și dus la bucătărie.
- Hai să-ți dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin.
- La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. Într-adevăr, cum se lăsa seara, parcă așteptam să vină cineva...
Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simțeam nevoia de a veni cineva. De obicei așteptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simțit așa singur. Aveam senzația că trăiesc un fel de menaj în doi.
- Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia șapte.
- Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul..
În general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, și stăteam până la șapte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. În seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu mașina. În acele clipe am simțit dintr-odată întregul parfum al anilor trecuți cum capătă viață în fața mea.
- Hai să te scot afară Dănuț... Împreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei?
Eu eram bucuros... Dar în acelaș timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simțit un gol în suflet, în stomac. Deși ea era mulțumită când se găsește cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuși nu știam cum va reacționa în cazul de față.
- Vreau să ies puțin cu băieții afară, la terasă... Aș putea?
Flori m-a pus în cărucior, și împreună cu băieții ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi.
- Vine și... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât și Mihai.
Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoțea. Ne-am așezat la o masă aici, la „Miandra”. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieții, m-am simțit luat din spate de după gât.
- Dănuț!... Ce faci aici?
M-am uitat imediat în spate...
- Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeași Cristină, și totuși alta. Nu știu cum să spun. – Este de-ajuns să ies și eu odată în lume, și dau numai de cunoscuți.
Acum câțiva ani, Augustin mi-a făcut cunoștință cu Cristina, prietena lui din copilărie, și vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa.
- Ce mai faci Dănuț?... Am auzit de mama ta... Îmi pare rău. Tu ce faci, cum ești?
Flori se uita la noi să vadă cum ne înțelegem, cum mă descurc în asemenea situații.
- Ce să fac... Mă descurc și eu cum pot... Acum mi-am mai revenit. Flori m-a ajutat foarte mult. – am spus eu. – Astă iarnă a fost foarte greu...
- Ei, mai are el câțiva colțișori, dar... am grijă să i le tai eu. – a râs ea, și din pieptul ei se desprindea o căldură inefabilă.
Mihai și Ady, care au asistat și ei la această discuție, s-au uitat l ceas.
- Dacă plecați, vă rog să m-ajutați să-l urcăm pe Dănuț pe scară. – a spus Flori care se pregătea să se ridice de pe scaun...
- Nu plecați nicăieri deocamdată - am auzit în spatele meu vocea lui Augustin.
Am văzut-o pe Flori cum zâmbea, râdea. Se lăsase deja seara, întunericul.
- Este de-ajuns să te scot afară, că te întâlnești cu toți cunoscuții tăi. – mi-a spus Flori, după care a început să vorbească cu Mihaela. – Nu știam de ce Dany îmi tot spune să-l aduc aici, la terasa aceasta... Este adevărat că este și aproape.
M-am uitat la Augustin care stătea în picioare în spatele meu, m-am uitat la Cristina care reprezenta o parte din viața mea, m-am uitat la Mihaela care era aranjată, îmbrăcată cochet. De altfel, întotdeauna ea are o ținută distinsă. M-am uitat apoi la Flori, care în ciuda faptului că s-a îmbrăcat în fugă într-un tricou și pantaloni gri, în ținuta ei se vedea o anumită distincție, o noblețe conferită de universul mănăstiresc din care a venit. De altfel, în acele momente îmi puneam problema dacă Flori nu se întreabă ce caută ea între noi. Ea care era obișnuită să se învârtească într-o societate înaltă și prin restaurante de lux, se vedea acum într-o terasă amărâtă de cartier, împreună cu un invalit ca mine, a cărui îngrijire îi închidea orice orizont.
- De ce nu stați puțin la masă?
- Ne grăbim... – a spus Augustin privind la ceas. –Dane, ești dispus să facem o plimbare prin oraș?...
- Sigur că da!... Când? – am sărit, crezând că prietenii mei vor să mă plimbe cu mașina mâine sau poimâine.
- Acum... Facem o mică plimbare prin parc, în „Polivalentă”...
Flori a luat cana mea în mănă, și împreună am urcat în mașina lui Augustin. În cinci minute am fost în parc învăluiți de vraja acelei seri de vară. De 30 de ani, de când s-a făcut acest parc, pot să spun că am fost aici, cu tata, aproape la orice oră din zi și din noapte. Spun la orice oră din noapte, pentru că am fost cu tata aici în sala „Polivalentă” la cenaclul „Flacăra”, de unde am venit acasă la patru dimineața... Mă rog, asta a fost altă problemă... Acum seara era frumoasă, senină, luminile din parc păreau că sunt o mulțime de licurici care coboară sclipind, la vale.
- Ei, cum te simți? – m-a întrebat Augustin când am coborât din mașină să stăm puțin în față, la Polivalentă.
Flori s-a uitat la mine și a râs.
- Nu-l mai întrebați. Voi nu-l vedeți că este într-al noulea cer?
- Am zis și noi să mai ieșim la aer, - a zis Mihaiela – Astăzi am lucrat toată ziua, și am zis să ieșim afară.
Am stat atunci puțin pe bordura aceea, devenită legendară, din fața Polivalentei.
- Flori, aici am vrut să vin cu tine, pentru că aici am venit cu aproape toți prietenii mei, în afară de tata.
- De câte ori ieșim cu Dănuț afară – a spus Augustin – venim aici și stăm.
- Bine, dar nu pot să-l aduc singură aici. – se „plângea” Flori – El vrea să venim aici, în parc, însă nu pot să-l traversez singură soseaua... Mi-este frică...
- Poate în vara asta te duc undeva... – mi-a spus Augustin căzând pe gânduri.
- Unde? – am întrebat eu, tresărind de emoție.
- Poate ieșim din București într-o mică plimbare. – a spus Mihaela privind-o pe Flori.
Eu n-am mai spus nimic. Știam foarte bine că Augustin este ocupat, iar dacă va avea câteva zile libere, va pleca cu Mihaela undeva, într-un mic concediu. Cum este și normal. În vremea asta toți patru am coborât încet, încet, jos, unde ne-am plimbat pe malul lacului. „La luminație”, cum ar spune Caragiale. Relativ imobilizat pe scaunul meu cu rotile, priveam în sus, spre prietenii mei, cu un sentiment de libertate, dornic să merg în orice parte a orașului, a țării, dacă se poate. Mă uitam la Flori și mă rugam la Dum-nezeu să mi-o țină lângă mine cât se poate de mult timp. În același timp, în căruciorul meu de invalid mă bucuram de viață, de Augustin pe care-l cunoșteam că-mi face din cănd în când surprize. Și încă surprize din acestea mari, pe care este imposibil să le mai uit. Totodată, în acea seară am avut cu adevărat impresia că mă aflu într-o poveste, unde Flori este o zână înaltă, aurie, pe care am găsit-o după multe căutări. Iar lângă noi Augustin și Mihaela sunt doi vrăjitori fermecați, care îmi fac visele să devină realitate. Atunci, pe acele alei luminate de pe marginea lacului, am simțit ceva magic. O magie provenită atât din atmosfera nopților de vară, cât și din plăcerea cu care bunii noștrii prieteni ne-au scos afară. Pentru mine cel puțin, care tot timpul stau imobilizat în căru-cior, această plimbare a însemnat o evadare în lume. Totodată a fost o ocazie binevenită în care am gustat o părticică foarte mică din viață. Viitorul apropiat avea însă să-mi arate că acesta a fost doar începutul.
- Niciodată n-am mai fost la o oră ca asta pe-aici, jos, pe la lac...
Lacul era liniștit, calm, ca o oglindă. Aproape nici o adiere de vânt nu deranja suprafața lui. Admosfera acea nocturnă, parcul luminat de sus până jos, ca sub un voal de mireasă, faptul că eram însoțit de prietenii mei, faptul că o vedeam pe Flori lângă noi, toate acestea îmi dădeau un sentiment de euforie pe care nu l-am mai simțit niciodată pâ-nă atunci. În acea clipă am simțit o emoție, vecină cu un început de dragoste... Nu! Nu se poate! Nu știu ce vorbesc. Parcul acela pe care-l știam de-atâția ani, se transforma sub pașii noștrii într-o pădure vrăjită, în care Augustin și cele două fete m-au dus să văd și altă față a lumii.
- Hai să urcăm sus, la mașină. – a spus Augustin, urcându-mă la deal cu căruțul.
- Da, s-a făcut târziu. – a remarcat Flori.
- Ce, vă grăbiți? – a întrebat Mihaela, care probabil că știa intențiile lui Augustin
- Nu... Dany ar fi în stare să se plimbe și toată noaptea. – a râs Flori în timp ce am ajuns la mașina lor.
În sfârșit, Augustin m-a pus în mașină, însă în loc să mergerm acasă, la ora aceea am pornit pe magistrală în jos. Era o seară magnifică, splendită, de vară. Luminile din oraș îmi produceau o stare de euforie, conjugată cu bucuria de a ieși cu Flori și cu prietenii mei afară.
- Hai să vezi Bucureștiul seara. – a spus Mihaela. – Să-ți arătăm unde lucrăm noi...
- Am mai văzut eu orașul noaptea, dar...
- Dar acum are mai mult farmec... Ce știți voi? – a surâs Flori. Apoi ea mi-a spus mie.- Uite, ei doi sunt niște îngeri... Îngerii tăi.
Într-adevăr, toată această plimbare nocturnă avea un farmec deosebit, care la ora aceea, căpăta niște conotații magice. De altfel, perioada aceea de vară avea să reprezinte pentru mine viața adevărată pe care n-am apucat s-o trăiesc. Deocamdată, în mașina lui Augustin trăiam din plin fiecare clipă alturi de ei și de Flori. La ora aceea prin centru, șo-seaua era destul de liberă. Când am ajuns în dreptul Casei Poprului, toată clădirea era scăldată într-o baie de lumini. De-abia am apucat să mă uit la această clădire grandioasă, că am și ajuns în dreptul Arcului de triumf, care era tot așa de luminat, conferind orașului o linie de eleganță, așa cum era pe vremea copilăriei mele.
- Cât s-a schimbat Bucureștiul de când am plecat eu! – a exclamat Flori.
- Întodeauna mi-a plăcut să mă plimb seara prin București. – am spus eu, căzând în visare. – Mai ales prin zona aceasta...
- Lasă Dănuț, că o să mai avem ocazia să ieșim undeva. – a spus Mihaela care se dovedea a fi o fată minunată.
În vremea aceasta Augustin conducea înapoi spre casă. Deși era destul de târziu, noi eram veseli, binedispuși. Prin parbriz vedeam șoseaua ca pe un șarpe lung care este înghițit tot mai mult de un monstru metalic. Mașina noastră.
- Þi-a plăcut Dani plimbarea nostră? – m-a înrebat Augustin.
- Așa de mult încât mă gândesc să scriu o mică nuvelă.
- Poate mai facem o plimbare undeva... Să vedem. – a spus Mihaela cu un aer enigmatic. În clipa aceea nu mi-am dat seama de nimic.
Am ajuns acasă seara târziu. Ne-am culcat direct, fără să mai mâncăm nimic. Flori m-a dezbrăcat și m-a culcat... În fiecare seară, după ce mă culca pe mine, în camera de lângă bucătărie unde dormea, ea avea obiceiul să-și facă rugăciunea. Niciodată n-am văzut-o cum se roagă, dar întodeauna mi-am imaginat-o ca pe o vioară lungă, sensibilă, în aproprierea căreia toată ființa ta vibrează. Uneori îmi doream să fiu în camera ei seara, dimineața când se roagă, atunci când ființa ei se strânge în ea însăși, revelând adevărul despre femeie, pe care nu l-am văzut niciodată. Cu toate că Flori mi-a impus un program destul de sever, cu care n-am fost obișnuit înainte, am încercat să învăț felul ei de a fi. În ea vedeam o îmbinare de rigoare precisă, de o anumită duritate, cu o tandrețe de felină, de o dulce feminitate care ieșea din profunzimi nebănuite. Parcă o văd cum venea seara din oraș cu părul ei tapat, cea ce îi dădea un aspect de lady venită din occident. Când intra pe ușă îmi aruncam repede o privire asupra ei, să văd în ce dispoziție se găsește. Întotdea-una, în asemenea cazuri, o vedeam prospătă, parfumată, ceea ce mă făcea să-i ies cu căruciorul în față.
- Iartă-mă c-am întârziat. – când vorbea, ea avea un accent dulce, ardelenesc, în care prelungea ultima silabă. - Þi-am adus un pachet de ciocolată. Hai la bucătărie să-ți dau să mănânci. Vedem un film pe PRO TV. Sunt cam obosită... N-a venit nimeni pe la tine?..
Am privit-o cum vorbește. Era veselă, binedispusă, proaspătă, parfumată, strălucitoare. Arăta ca o bijuterie abia scoasă de la bijutier.
- Mi-e cam foame mami. Ce avem de mâncare?...- îi spuneam eu. De câte ori o vedeam că vene acasă proapătă, aranjată, ieșeam din monotonia mea.
- Să vedem ce-avem în frigider. – a mai spus Flori după ce și-a pus halatul ei albastru, înflorat. Halat care, în ochii mei, exprima toată personalitatea ei.
- Nu vrei să mâncăm aici, în cameră? – Am întrebat eu timid. – Ne uităm și la televzor.
- Nu pisoi. – mi-a spus ea blândă, dar hotărâtă.. – Îți dau să mănânci repede la bucătărie, și-apoi ne uităm la televizor. Sunt cam obosită.
Flori mă punea în fața mesei din bucătărie și-mi dădea să mănânc. Eu de-abia mâncam, de-abia mestecam.
- De ce te uiți așa la mine?.... – mă întreba ea în vreme ce îmi dădea câte-o lingură cu salată de cartofi. - Mâine, dacă este frumos, te scot afară pe la prânz.
- Adevărat mami? – am sărit eu în sus. Parcă eram un copil. În ultima vreme îmi luasem obiceiul să-i spun „mami”, ceea ce am observat că-i face plăcere. – Tu ești „mami”, iar mama este totdeauna mama, care este cu mine, aici.
- Numai să găsim pe cineva să m-ajute să te cobor pe scară... Eu te-aș scoate în fiecare zi cu căruciorul afară. Însă nu pot să te caobor pe scările astea.
- Nimeni nu se gândește să facă o pantă aici, pe scară... Ce film avem mami în astă-seară? – am întrebat-o eu, privind-o cum caută cu telecomanda un canal la televizor.
În fiecare seară, aici, în camera cea mare, eu cu Flori duceam o viață liniștită, calmă. Era o admosferă așa de dulce, așa de intimă, încât de la o vreme mi-a fost teamă că se sfârșește. Parcă aveam o presimțire... Această perioadă a fost una dintre cele mai dulci etape, care a încercat să-mi arate cum ar fi fost viața mea alături de un suflet de femeie. Până să vină Flori la mine ca îngrijitoare, am mai avut două femei care m-au îngrijit. Însă pe ea am considerat-o ca pe o prietenă de suflet, cu care puteam să discut orice problemă.
- Nu mai vin băieții tăi? – mă întreba Flori. – Florin al tău este ca un bondar mai puturos, mai leneș...
- Pe el îl cunosc de mai mult timp.
- Augustin în schimb, parcă este o fetiță, un bibelou pe care să-l pui în vitrină.
- Auleu mami! – am râs eu. – Dacă te-ar auzi Florin și Gusti cum îi caracerizezi!
Apoi, din bucătărie Flori mă aducea cu căruciorul aici, în camera cea mare, unde obișnuiam să ne uităm la câte un film care se dădea pe Pro TV sau pe Antena 1. Atât de mult m-am deprins cu acest program, încât îl consideram ca pe un mit, ca pe un ritual.
Mai târziu, peste câteva luni, aveam să caut mult, foarte mult, acest program care mă învăluia în personalitatea ei... Parcă o văd pe Flori, seara, după ce termina de spălat vasele, cum venea la televizor și se lungea pe canapea, alături de căruciorul pe care stau eu. Îmbrăcată în halatul ei, acela gros, albastru, cu flori mari, o vedeam ca pe o domniță fină, provenită din casele vechi, boierești. Din cărucior, de unde mă uitam la televizor, îi simțeam căldura ființei ei. În acele clipe mi se părea că Flori este învăluită într-o aură dulce, tantră, în apropierea căreia am simțit întodeauna o liniște, o pace, o relaxare sufle-tească.
- Ia să vedem noi la ce film ne uităm astă-seară.- îmi spunea spus ea, citind în programul pe care-l cumpăra în fiecare săptămână. În general, seara, în asemenea mo-mente, era o admoferă caldă, care îmi dădea un sentiment de intimitate. – Ce te uiți așa la mine? Ce mă examinezi?
- N-am voie nici măcar atât? – am întrebat-o eu amuzat.
Ea și-a aruncat ochii spre mine, și a luat telecomanda de la televzor în mână. În clipa aceea, avea acea dististincție pe care o aveau cândva fetele ieșite de le pension.
- Îți dau voie să te uiți la mine cât vrei. Numai să nu cazi în sminteală.
- Cum?... În ce să cad? – am pufnit în râs. - Așa se spune la voi, la mănăstire?
- Da... Un călugăr n-are voie să se uite prea mult la o femeie, pentru că se smintește... Uite că începe un film pe Antena I... O, este triler!... Astăzi n-a venit nici unul din prietenii tăi.
M-am uitat la ceas. Era vreo șapte seara. Câteodată, seara,. după ce mâncam, îna-inte să înceapă un film la televizor, îmbrăcată în halatul ei albastru, Flori avea obiceiul să-și facă unghiile. Sigur că am mai văzut-o și pe sora mea cum își făcea unghiile, însă acum, de câte ori o vedeam pe ea cum își face manechiura, mi se părea că este o advărată bijuterie. Cu un ochi la televizor și c-un ochi la ea, râdeam.
- Nici nu știi cât m-am obișnuit cu tine, Flori.
- Da?... Peste o lună, două, n-ai să mă m-ai vezi. Plec în Ardeal unde mi-e locul... Stai c-a sunat... Sper că nu este Lili, pentru că n-am chef de ea.
- Bună seara!... – am auzit eu glasul calm al lui Augustin.
- Ne primiți? – a întrebat veselă Mihaela.
De câte ori veneau Augustin și Mihaela, Flori se mai înviora. O înțelegeam per-fect. Era ca un crin imperial care se deschide. Și ca întotdeauna, de câte ori îl vedeam pe Augustin, eu mă bucuram. Mă simțeam bine și când o vedeam pe Flori că-i face plăcere compania lor.
- Sperăm că nu v-am deranjat. – A spus delicat, Mihaela.
- Nu păpușă! - A râs Flori. – Voi puteți să veniți oricând. Îl mai scoateți pe Dany din plictiseală...
- Nu vă deranjați cu nimic. – a spus Mihaela. – Nu putem să stăm mult.
L-am văzut pe Augustin cum se grăbește... Nu știu... Parcă avea ceva... Era preocupat de ceva. În fond este sfârșit de săptămână, mă gândeam eu. Poate aveau și ei un program pentru astă seară sau mâine. Însă, când plecau i-am văzut pe Mihaela și pe Augstin cum șușotesc cu Flori. N-am prea dat importanță.
- Mai stați puțin... vă rog.
- Lasă mamă, că au și ei treburile lor. – a spus Flori care se purta cu mine cum te-ai purta cu un copil.
După ce au plecat ei, a început un film la televizor... Dar ce face Flori? O auzeam cum tot aranjează ceva... Tot mergea din camera ei în dormitor... La ora asta? Ce-a apu-cat-o? Ea care se uită la filmele de seară împreună cu mine?... Este adevărat că de cele mai multe ori, cănd se întinde pe canapea, aici, lângă mine, o apucă somnul.
- Nu vii mami să vezi filmul? – o strigam eu.
- Dar ce? Fără mine nu poți să te uiți la film? – am văzut-o eu cum stătea în pragul ușii. – Uite-te și tu la film. Ne culcăm mai devreme astă seară...
M-am uitat atunci la ea. N-am zis nimic. Mă obișnuisem s-o ascult fără să mă opun. Nu atât pentru că n-aveam ce face, dar această dependență față de ea îmi dădea un sentiment cald de prietenie, de siguranță, că împart și eu viața cu cineva. De obicei seara își făcea baie, și mie îmi plăcea tare mult când venea după aceea în cameră, în halatul ei albastru, legată cu un prosop la cap. Atunci o vedeam proaspătă, îmbujorată. Avea o față. albă, puțin roză, și netedă, aproape fără nici un rid. În acele momente simțeam în casă o admosferă caldă, plăcută, alimentată și de persoana ei care avea o anumită distincție.
- Tu nu ești făcută pentru a fi călugăriță așa cum eu nu sunt făcut pentru popă.
Flori care își făcea unghiile, s-a oprit cu forfecuța în aer, și s-a uitat la mine.
- De ce... de ce spui asta?
-Tu ești o fată așa de drăguță... Pe de-asupra ești foarte capabilă, foarte activă.
- Ce știi tu pisoi!- a oftat ea, în timp ce făcea televizorul mai încet. - Hai să te culc... Mâine dimineață trebuie să te scoli devreme.
- De ce?... Vine cineva?..,
Nu mi-a răspuns... Învățasem deja că nu-i place să-i pun întrebări despre viața ei, sau des-pre programul pe care-l avea zilnic.
- Somn ușor pisoi. Îngerii să te sărute. – Mi-a spus ea, așa cum avea obiceiul atunci când era mai binedispusă.
Dimineața m-am sculat mai devreme, cu vocea ei în urechi. Era într-o sâmbătă.
- Hai pisoi, scoală-te... – mi-a spus ea încet - Trebuie să te-mbrac, să-ți dau să mă-nânci, că vine cineva la mine...
- La tine?!... – am exclamat eu surprins, privind-o din cap până-n picioare. – Cine vine la tine la ora asta!
Acest lucru m-a mirat mult... Foarte mult. N-am s-o uit niciodată pe Flori cum a fost în ziua aceea. Când trebuia să facă treabă era iute, era foarte expecditivă. M-a spălat repede, m-a dus la baie... Apoi a aranjat prin casă, m-a îmbrăcat pe mine curat, frumos. La masa de dimineață mi-a dat să mănânc mai mult ca de-obicei. Ceea ce m-a cam mirat. M-au apucat și pe mine emoțiile... Am simțit cum mi se pune un gol în stomac.
- Nu-mi faci cafeaua? Deschide calculatorul, te rog Flori. – am rugat-o eu.
Încercam să corectez o nuvelă de-a mea mai veche
- Mai ai puțină răbdare. Ai să cunoști un băiat frumos...- a râs Flori după ce s-a îmbrăcat și ea.
- Să nu se sperie băiatul de mine când m-o vedea așa cum sunt.
Am văzut-o pe Flori cum m-a privit dintrodată din cadru ușii dinspre baie..
- Să nu te mai prind că vorbești așa!
- Þi-ai aranjat părul așa cum imi place mie... – am spus eu măsurând-o din cap până-n picioare. – Așa cum te-am văzut când ai venit la mine prima oară.
- Da?... Ce ți-ai spus atunci?
- Că o fată ca asta n-o să stea cu mine.
- Ei, uite că te-ai gândit greșit...
În timpul acesta a sunat interfonul.
- A venit băiatul! – am spus tresărind.
Eu eram mai emoționat decât ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afara unor greutăți mai mari sau mai mici, pe care le întămpinam amândoi zi de zi, viața mea cu Flori a fost pentru mine o adevărată mulțumire sufletească. Ei îi plăcea ordinea, o anu-mită disciplină din care nu ieșea... În sfârșit, când mami a deschis ușa, spre marea mea surpriză au intrat în casă... Augustin și Mihaela.
- Ei, ei, ei...! Uite cine era băiatul pe care-l aștepta Flori! – am exclamat eu sur-prins. – Ce-i cu voi dragilor la această oră matinală?
- Este un timp așa de frumos afară!. – a spus Mihaela. – Ne-am gândit să facem o plimbare... Mergem și noi la o terasă. Poate până la Băneasa...
- La Băneasa? – am sărit eu, în timp ce Augustin mă ducea cu căruciorul la ma-șină.
Afară... Eram deja afară... Augustin m-a coborât pe trepte cu căruciorul în două roți, așa cum făcea odinoară tata, apoi m-a luat în brațe și m-a pus în mașină. Eu eram fericit, bucuros că merg la plimbare, undeva la o terasă, poate la Băneasa,
- Ultima dată la Băneasa am fost cu tine, Gusti. – am spus eu
În vremea aceasta am văzut-o pe Flori încărcată cu o sacoșă mare. „Ce Dumnezeu?”, mi-am spus eu. „Doar mergem pentru câteva ore la pădurea Băneasa!”. Însă n-am dat importanță.
- Hai, sunteți gata? – a întrbat Augustin de la volan, în timp ce a pornit motorul.
Când a pornit, el a dat drumul la casetofonul din mașină care ne-a învăluit într-o muzică liniștiotare, calmă... Această muzică exprima parcă drumul pe care-l aveam de făcut.
- Doamne ajută! – a spus în momentul acela Flori. Pentru ca să se întoarcă înspre mine. – Să nu spui că nu ieși afară. Ai văzut ce prieteni ai?
- Am vrut să mai ieșim puțin afară. – a spus Mihaela care stătea în față, lângă Augusti. – Nu știu de ce m-a luat o mică durere de cap...
- Ști că și pe mine m-a cam luat nițel capul? – a spus Augustin de la volan. - Mihaela, dă-mi și mie sticla aceea de apă minerală.
Eu stăteam lângă Flori și nu spuneam nimic, însă de câteva minute am simțit cum mi se ridică din coșul pieptului o senzație de rău, împreună cu o mică amețeală și un val de câldură. Între timp am ieșit afară din București... Însă eu nu recunoșteam drumul ce ducea spre Băneasa. Doar îl cunoșteam destul de bine. Până să mă dezmeticesc eu, noi am intrat în Pitești, un oraș care mie mi sa părut destul de mic. Și acest lucru m-a mirat.... Ce căutăm noi în Pitești? Doar n-am venit aci într-o simplă plimbare!
- Ai mai fost vreodată prin Pitești? – m-a întrebat Augustin zâmbind, de la volan.
Mihaela și Flori râdeau... Se distrau pe seama mea. Le vedeam pe amândouă cum se străduiau să rămână serioase.
- Eu?... Niciodată n-am mai fost prin locurile astea. Dar... unde mergem?.. – am întrebat eu, privindu-i nedumerit. – Pot să știu și eu?
Cele mai importante locuri ale acestui mic oraș, mi se pare că au fost câteva cădiri, unele mai înalte, și căteva magazine. Ceea ce mi-a atras atenția a fost că orașul este de destul de curat și bine amenajat.
- Păi... ne-am gândit să mergem puțin pe Valea Oltului... Nu vrei Dănuț? – L-am auzit pe Augustin cum râdea.
- Unde??!!... – am strigat eu, privindu-i pe toți trei. – Voi vorbiți serios?... Și... și când ne întoarcem acasă?
- Ee...! Mâine. – a râs Augustin. – Ce, nu-ți convine?
- Ba îmi convine! Cum să nu-mi placă! – M-am bucurat eu. Însă tot mai mult simțeam cum mi se face rău. – N-am mai fost la munte... de când eram mic... de prin 67, mi se pare...
- Așa de mult? –s-a mirat Flori – Este-o viață de om de-atunci...
- Păi atunci am fost cu tata la Poiana Þapului. – Mi-am adus eu aminte. – Tata a luat cu noi, în tren, triciclul pe care-l aveam, și apoi, ne-am plimbat cu el toată Valea Prahovei...
În timpul acesta mașina mergea... A traversat Piteștiul în vre-o zece minute. Iar mie nu-mi trecea senzația aceasta de greață.
- Încă mă mai doare puțin capul, ști Miheala? – a spus Augusti de volan. – Mai dă-mi sticla aceea cu apă minerală.
- Văd că și Dănuț s-a cam albit la față. – a observat Flori.
- Gusti, te rog, dacă vrei, deschide puțin geamul din dreptul meu. – l-am rugat eu pe Augustin.
Flori s-a uitat atunci la mine.
-Vrei să deschidem fereastra? Niciodată nu te-am văzut așa...
„Of, de m-ar lăsa senzația asta de greață”, mă gândeam eu, în timp ce încetul cu încetul am simțit burboane de sudoare cum îmi acoperă fruntea. În vremea aceasta mașina aluneca pe sosea cu 80-90 de kilometri pe oră. De multă vreme orașul rămăsese în urmă...De-acum, am început să văd soseaua cum urca încet, încet, într-o pantă care devenea tot mai mare. Pe marginea soselei, la un nivel mai jos decât drumul principal, casele cu acoperișuri de paie, țuguiate, mă făceau să alunec într-o admosferă blagiană. Mie, care n-am mai fost deloc prin aceste locuri, tot ce vedeam mi se părea ceva făcut de o mână divină. Peisajul cu căpițe de fân, casele cu prispele lor, câmpurile întinse cu recol-te de grâu, toate acestea pentru mine formau un tărâm amețitor, în care nu știu cum am ajuns... Și în sfârșit, ca prin farmec, apariția munților în zare, acoperiți de o pâclă de ceață. Închipuiți-vă un deținut care a stat o viață întreagă într-o celulă, de unde a văzut o fărâmă de lume doar printr-o fereastră... Dintr-odată, acest deținut se trezește într-un ținut liber, nelimitat. Așa eram eu. Efectiv. M-am simțit ca un orb căruia i s-au deschis ochii, însă nu poate să suporte lumina zilei. Numai că, în toată această vreme, nu-mi trecea senzația de greață. Flori s-a uitat din nou la mine.
- Ce alb ești la față!... – a mai spus Flori, care s-a uitat la mine. - Hai să vă spun un „Tatăl nostru”, dacă vreți. Poate ne trece la toți starea aceasta.
- N-ar fi rău. – a spus Mihaela întorcându-se spre noi de pe locul ei din față.
În mașină s-a făcut o liniște deplină. Augustin a oprit și casetofonul. Motorul se auzea cum torcea lin pe sosea. Eu m-am lăsat ușor pe spatele canapelei. Simțind-o pe Flori lângă mine, eu eram din ce în ce mai relaxat. Și-n liniștea ce s-a lăsat peste noi, interiorul mașinii a început să vibreze de glasul îngrijitoarei mele, care parcă ne unea într-un singur fior.
- „Tatăl nostru, Care ne ești în ceruri, sfințească-se numele Tău... Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în ceruri așa și pe Pământ... Pânea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Și ne iartă nouă greșelele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștrii...”
O auzeam pe Flori ca prin vis cum spunea „Tatăl nostru” cu o voce calmă, liniștitoare. Voce care vibra în cercuri concentrce învelind mașina noastră într-o pace binefăcătoare. În același timp, noi am devenit dintrodată foarte linștiți, foarte binedispuși, ca și cum a venit Cineva și, cu o pală de vânt, ne-a luat toată starea noastră de indis-poziție. Da!... Pentru prima dată, acolo, în mașină, am simțit cu adevărat forța Duhului. Acest Duh care ne unea pe noi, toți patru, într-un farmec fără precedent. De fapt, peste toată această plim-bare, peste toată această excursie a noastră, plutea o Vrajă, un fel de mister care se re-vărsa peste noi într-o comuniune de spirite, ceea ce aprofunda fiecare clipă, fiecare metru parcurs în mirifica regiune a Oltului. Deodată, în timp ce mașina parcurgea soseaua care continua să urce, o vedem pe Mihaela cum despacheta ceva.
- Uitați, m-am gândit ca până ajungem în Căciulata să mai luăm ceva.
Și în fuga mașinii pe sosea, Mihaela de pe locul din față, a despachetat câteva prăjiturele mici.
- Vai Mihela!... – a spus Flori emoționată.- V-ați deranjat prea mult...
- Astea sunt făcute de mine... Încearcă să-i dai și lui Dănuț.
- Ei, asta-i acum! – a spus Flori întorcându-se spre mine. Se ivise încă un moment de încercare pentru amândoi. – Să vedem cum o să-ți dau să mănânci... Fii atent pisoi, să nu-ți să nu-ți cadă din gură... Ajută-mă și tu pe mine... Nu te mișca... Să știi Mihaela că sunt bune...
- Flori, dă-mi și mie batista, sau un șervețel dacă-l ai la tine. – am spus eu, în timp ce căutam batista pe banncheta mașinii.
Mașina rula pe soseaua care a început să urce în serpentine, pe de altă parte eu mă srijineam cu mâinile pe canapeaua ei ca să nu-mi pierd echilibrul... Iar Flori?... Flori trebuia să-mi dea în gură bucățele din prăjitură...
- Am spus eu că este greu să-ți dau să mănânci aici, în mașină.. – a spus ea, șter-gându-mă cu un șervețel la gură. – Așteaptă mai întâi să găsim o terasă...
- Dă-i totuși și lui, Flori, o bucățică, două. – a spus Mihaela care stătea în față-
- Eu zic să căutăm mai întâi camere la un hotel... – a intervenit Augustin care conducea, fiind atent și la drum. - Să vedem dacă o să găsim un hotel care să aibe și o pantă pentru căruciorul lui Dănuț...
Cu greu, Flori mi-a dat câte-o bucățică de prăjitură în gură. În plin mers al mașinii eu trebuia să mănânc cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Erau de altfel niște prăji-turele bune... foarte bune! Dulci, gustoase, fragede, veneau exact bine pe stomacurile goale, înainte de o eventuală masă. Masă, unde? Rămânea de văzut... De fapt în acele momente totul mi se părea frumos, bun, excelent, ieșit din comun. Aerul acela de munte, tare, purificat, drumul acesta împădurit printre brazii verzi, ne învăluia pe noi toți, cei din mașină, într-o admoferă de basm, ceva care făcea ca toate momentele să rămână săpate adânc în sufletele noastre. Când Flori mi-a dat bucăți mici din prăjiturele făcute de Mihaela, acolo, în mașină, gustul lor a avut pentru mine un efect exact invers de cum aveau acele celebre „madilene” ale lui Proust. De câte ori mânca anumite prăjituri, denu-mite „madilene”, celebrului scriitor francez îi veneau în fața ochilor momente din trecutul lui, pe care le trăia la maximum. Ei bine, atunci când, în mersul mașinii, Flori mi-a dat bucăți mici din aceste prăjituri făcute de Mihaela, prin gustul lor, prin dulceața lor, toate locurile prin care treceam, drumurile acestea împădurite, aprofundau în mine prezentul la o intensitate maximă. Prezent pe care vroiam să-l opresc cu orce preț pe loc.
- Vă place muzica pe care o avem? – a întrebat la un moment dat Augutin dând drumul la o bucată mai lentă.
- Da – am spus eu. - Este o muzică așa cum știi tu.
- Ce mai vrei pisoi? – am auzit-o pe Flori. – Avem și muzică... Drumul acesta este așa de plăcut, încât cu voi nici nu știu cum a trecut vremea.
Într-adevăr, muzica aceasta, frumoasă, din mașină, care ne desfășura sufletele la poalele munților, îmi dădea convingerea că mă aflu sub mâna lui Dumnezeu. În acelaș timp, pietrele de pe marginea drumului care fugeau cu viteză în urmă, mă purtau parcă în basmele vechi, populare, unde printr-un cuvânt, printr-un gest, dorințele ți se îndeplinesc pe loc. La un moment dat, munții aceștia care ne înconjurau, mi-au dat impresia că Tim-pul este o bucată de Stâncă aplecată peste apele Oltului. Nici mult nu-mi trebuia să mă rog acestor munți, ca prin magia lor să facă în așa fel, încât să rămân cu Flori, Mihaela și Augustin, aici, în mijlocul lor. Nu! Nu sunt eu cel care trece prin aceste locuri ma-gice. Este un vis... Categoric!
- Nu vrei Augusto să mai oprim puțin aci, pe sosea? – a întrebat Mihaela deodată
Chiar atunci treceam pe un drum linișitit. Pe de-o parte și de alta a șoselei se ri-dicau munții care ne făceau să respirăm un aer tare, puternic, încărcat de ozon. Când Augustin a oprit la marginea soselei, m-am întrebat ce minune m-a adus aici, prin aceste miraculoase locuri... Puțin mai încolo era o mică terasă, pierdută undeva, pe drum. De-acolo Augustin a cumpărat atunci niște mici și patru cutii cu bere.
- Vino Dănuț să te pun în cărucior. – Mi-a spus el, gata să facă orice pentru mine.
Acolo, la maginea drumului, Flori mi-a dat în gură câte-o bucățică de mititel cu puțin muștar.
- Uite-te unde-am ajuns să-ți dau să mănânci. – a râs Flori când îmi dădea să mă-nânc un mic cu muștar.
- Să mai vadă și el cum este în natură.
- Mihaela, - am spus eu, după ce am înghițit ultima bucățică de mic. – Crede-mă te rog, că așa ceva n-am trăit niciodată.
Era o liniște în care foșnetul copacilor și ciripitul păsărilor făcea să ne simțim o parte din natură. Acolo, la marginea drumului, în afara orașului, în afara lumii prăfuite, m-am simțit de parcă aș fi eliberat dintr-un cadru mic, îngust, în care am fost închis atâta vreme. Am avut impresia că lumea de care aparțin, se dilată, se dilată mereu, iar pe mine mă-nconjoară cu iubire, cu un fel de dragoste, în care Augustin și Mihaela, completați de Flori, mă refăceau pe mine ca persoană. O persoană nouă, în fața căruia se deschid alte orizonturi, cu alte speranțe de viață. În acele clipe am simțit cum natura mă împărtășește.
- Trebuie să ne cam grăbim. – a spus Augustin privind la ceas. – Mai trebuie să căutăm camere la hotel...
Augustin conducea mașna prin toată Căciulata cu viteză redusă, în vreme ce Mi-haela era atentă la toate hotelurile apărute în calea noastră.
- Trebuie să găsim un hotel care să aibe și o pantă.... Uite, am să opresc la hotelul ăsta... Cum se numește?...
Atât Mihaela, cât și Flori, s-au uitat prin geamul mașinii.
Uite Augusto... Traian se numește... – s-a uitat Mhaela. - Mie mi se pare destul de curat...
- Dacă vreți, viu și eu cu voi. – a spus Flori
Pe mine m-au lăsat în mașină și ei au plecat... Au plecat în hotel. Au plecat să caute civlizația, confortul. Pentru mine!... Aici!... La munte!... Noi am venit la munte ca să găsim confort! Ce să-i faci dacă pornești la drum cu un invalid ca mine!... Din mașină mă uitam la peisajul acesta îmbelșugat, cu brazi înalți și proaspeți, care îți renprospătau sângele, oasele, carnea de pe tine, toată ființa. Pe mine, unul, mă înebunea! În cele câteva minute cât am rămas singur în mașină, am admirat verdeața, copacii din împrejur, și mai ales... mai ales bordura acea din fața hotelului înaltă de jumătate de metru. Făcută din bucăți mari de piatră, această bordură dădea peisajului un caracter rustic, o admosferă specifică de munte. N-a durat nici câteva minute, că i-am și văzut pe toți trei prieteni cum vin înapoi. Mihaela și Augustin erau pe gânduri. Flori se uita la ei. Aștepta verdictul lor.
- Ce ziceți?. – a întrebat cam nehotărât Augustin. – Nu știu ce să spun...
- Mie nu-mi prea place – o auzeam pe Mihaela cum spune –
- Totul este să-l pot duce pe Dănuț la baie. – a spus Flori, pe capul cărăia cădea de fapt toată îngrijirea mea. – Însă pentr-o noapte ne descurcăm noi...
- Hai să mai încercăm să vedem un hotel. - A mai spus Mihaela.
- Hotelul acesta mi-ar fi convenit
- Totuși, n-ai văzut Augusto, ce camere mici și înguste avea? – se gândea Mihaela la felul cum arăta hotelul.
Augustin a pornit astfel mașina și am colindat tot centru, trecând de la un hotel la altul...
- Ne apucă noaptea tot căutând.... – a oftat el. Era deja obosit.
- Oprește aici, Augusto... – A spus deodată Mihaela. – Acest holtel mi se pare mai bun...
Flori era tot timpul atentă și ea. O vedeam cum de-abia așteaptă să ne cazăm la unul dintre hoteluri. Și avea dreptate. Era obosită. Noi toți eram obosiți.
- Eu zic să ne-ntoarcem la hotelul pe care l-am văzut prima dată.
- Dacă nici hotelul acesta n-are pantă, - a spus Augustin obosit. – eu mă întorc la „Traian”.. Am văzut că are camere destul de curate...
Pe mine mă treceau toate emoțiile acumulate în ultimii 10, 15, 20 de ani. Și ne-am oprit în fața unui hotel. „Olt”, mi se pare că se numea. Dar după ce au vizitat camerele, Augustin și Mihaela s-au întors la mașină. Se vedea că nu prea erau mulțumiți.
- Parcă tot primul hotel era mai bun.... – spunea Augustin dus pe gânduri – Came-rele erau și mai ieftine...
- Ați văzut și voi ce camere mici aveau...
- Pe mine nu mă deranjează nici dacă ar avea toaleta afară. - spunea Flori care avea o grrijă în plus.. – Însă cum o să-l duc pe Dănuț la baie?...
Și așa am trecut pe lăngă hotelurile”Olt”, „Jiu”, și alte vreo câteva. Augustin era dus pe gânduri.. Se gândea... O vedeam pe Mihaela cum se uită la el. Avea încredere în prietenul ei... În talentul lui de improvizație, în imaginația lui. De altfel, toți trei aveau o problemă mare în toată excursia asta... Grija mea... Însă, așa cum îl cunoșteam eu, am fost sigur că Augustin va găsi o soluție. Poate cea mai bună dintre toate.
- Lasă... Dacă vom găsi două camere libere, o să găsim noi o soluție...
Dacă Flori avea grijă în mod direct de mine, odată ce am venit în această excursie, eram sigur că Augustin ajutat de Mihaela, vor face ca toate problemele cu care ne con-fruntăm, să iasă cât se poate de bine. Așa se face că ne-am întors de unde-am plecat. Cu alte cuvinte la hotelul „Traian”.
- Eu zic să mă duc la recepție, să văd dacă au camere. - A spus Augustin.
- Viu și eu cu tine, Augusto. – a spus Mihaela..
- Sunt obosită... Sunt frântă. – A spus Filori privindu-mă pe mine. – Cred că și tu ești frânt. Ar fi bine dacă scumpii noștrii ar găsi camre la parter.
Da, eram obosit. Dar mai mult decât obosit, eram emoționat... curios... Curios să văd unde vom sta... ce fel de camere sunt... Ce fel de paturi au... Încă de când eram mic, eu aveam o... „chichiță”, ca să spun așa. Nu-mi plăcea să mă culc pe o saltea moale. Nu mă simțeam bine… Simțeam un disconfort. În sfârșit, când au venit, Augustin m-a și pus în cărucior.
- Ce-ați făcut? – a întrebat imediat Flori cu acea speranță a omului obosit.
- Am luat două garsoniere la etajul III. – A spus repede Augustin, în timp ce mă lua pe mine din mașină. - Hai Dănuț, în spatele hotelului este o intrare cu o pantă pe unde se aduc căru-cioarele cu mărfuri… Am vorbit cu hoteliera…Trebuie să ne grăbim, pentru că liftul ăsta nu funcționează decât două ore…
- Cum nu funcționează decât două ore?! – m-am mirat eu. Am crezut că n-am înțeles bine. – Tu vorbești serios?
- Da, așa mi-a spus hoteliera. – a spus Augustin fără nici o urmă de glumă – Acum, hai Mihaela, și tu Flori, ajutați-mă...Eu îl duc pe Dănuț la intrarea din spate, și voi veniți și-mi ține-ți liftul.
Flori s-a uitat odată la mine și a început să râdă. Priiveliștea mea purtat în cărucior, acolo, departe de casă, era de un amuzament inedit.
- Dănuț a plecat la plimbare!... Ce fericit ești pisoi!
- Lasă-l și tu Flori! – a spus Augustin ducându-mă către intrare. – Pentru el acum totul este nou.
- Parcă aerul, locurile acestea l-au schimpat complet. – s-a mirat și Mihaela.
Între timp, cu Augustin am trecut prin fața hotelului, unde era o pajiște verde cu flori de diferite culori. Acolo, pe pajiște, prin iarba aceea proaspătă, pe unde circulă o sevă sănătoasă, de munte, la toți patru ne-a atras atenția un rond de lăstuni care erau ca niște copii cu capetele ridicate în căutarea Energiei unice din care izvorește Viața. Am văzut-o pe Mihaela cum s-a oprit o clipă în fața lor. Se vedea că a impresioant-o.
- Mă uitam la florile astea.. Ce drăguțe sunt!... Un buchet de flori în aceste locuri de munte!... Nu știu Augusto, dar mie mi se pare drăguț, impresionant.
- Da, într-adevăr, - a observat Augustin – Aici se încadrează perfect.
Am avut atunci impresia că și natura, această natură în miniatură din fața ho-telului, lua parte la fericirea prin care treceam în acele momente.
- Nu știu dacă observați – a spus Mihaela – Dar aici, la munte vegetația are altă culoare, altă prospețime...
Flori, cu geanta aia neagră și mare pe umeri, s-a oprit și ea o clipă.
- Ce vă zic eu de-atâta vreme?... N-aș da un oraș sau un sat de munte, ca să stau în București, pentru nimic în lume... Nu știu... aici și oamenii sunt altfel.
După ce ne-am oprit o clipă și noi, Augustin a pornit împreună cu mine către in-trarea din spatele hotelului. Acolo era panta aceea pe care Augustin m-a împins încet.
- Þin’te bine, Dănuț. Fi atent că acum urcăm...
Și încet, încet, am urcat cu căruciorul pe panta aceea mică, de unde am intrat într-un hol destul de mare. Nu pot să spun că hotelul era cine știe ce luxos¸ însă ceea ce m-a impresionat, a fost că acest hol era acoperit cu o mochetă mare și trei sau patru fotolii așezate pe cele două laturi ale lui. Între timp, Flori s-a dus la lift.
- Voi doi urcați cu liftul, și eu cu Mihaela venim pe scări.
- Dar încape cătruciorul în lift? – a întrebat Mihaela puțin îngrijorată.
- Trebuie să încapă!... Nu există! – a spus Augustin sigur pe sine. – Îi scot și pedalele de la căruț... Am să-i scot și cercurile astea de la roți ca să încapă în lift... Uiați, țineți-le voi...
Am urcat, în fine, cu liftul până la etajul III. Pe palier era o liniște desăvârșită, iar noi am intrat într-o garsonieră mică, confort II. De la intrare ne-a întâmpinat un mic ves-tibul. Când am intrat cu căruciorul în cameră, inima îmi bătea tare... foarte tare. Cu două paturi așezate în mijloc, această cameră părea destul de mică, dar curată. Imediat lângă ușă se afla un dulap în perete, în care Augustin a pus pedalele căruciorului, împreună cu cercurile pe care le-a scos de la roți. Pe jos camera avea o mochetă albastră, ceea ce îi dădea o admosferă liniștită, de pace sufletească... Prima dată când am intrat cu Augustin, la primul contact, mi s-a părut că este o cameră rece, în care îți vine greu să te acomodez. Însă n-a fost... n-a fost de loc așa.
- Uite Dănuț, aceasta este camera. – mi-a spus Augustin. – Ce zici? Îți place? Căruciorul nu prea încape aici.
După ce-a intrat, Flori s-a uitat în cameră, în jurul ei... dar înainte să spună ea ceva, Mihaela a observat cu multă prespicacitate.
- Spațiul ăsta este prea mic...
- Întradevăr, - a intervenit și Flori – Cum o să-l ducem pe Dănuț cu căruțul la pat, să-l dezbrac?.. Spațiul este așa de îngust..!.
Imediat Augustin și-a făcut ochii roată prin cameră. Spiritul său inventiv a și început să funcționeze. Chiar lângă ușă era un dulap în perete.
- Să vedem dacă scaunele astea încap în dulap. – a spus el deodată. Și până să ne dezmeticim noi dacă vorbește serios, Augustin a și deschis ușa dulapului. – Așa... perfect!... Tot aici punem și cercurile roților pe care le-am scos de la căruț. Fiindcă și astea țin loc.
Flori s-a uitat la mine și a oftat.
- De-aia părinții nu te duceau nicăieri...! Cine știe cât s-au canonit tine...
- Da!... E-adevărat... – am recunoscut eu. - Nimeni n-a avut părinți cum am avut eu. Numai tata m-a dus odată la munte... Și acum am venit cu Gusti.
- Vezi Flori, dacă mai ai probleme, chemați-ne.
Am așteptat-o pe îngrijitoarea mea să mă dezbrace și pe mine. De atâta drum mă simțeam obosit., moleșit... Plus că, din cauza vitezei mașinii, combinată cu zgomotul surd al motorului, aveam o stare de greață. Când Flori sa apropriat de mine, m-am relaxat, pentru că știam că are să mă dezbrace și să mă întindă în pat.
- Hai să te dezbrac și pe tine pisoi... Însă nu știu cum să fac să te duc la baie...? Simți nevoia... nu-i așa?
- Mmm...da.
- Normal...! După atâta timp...- a spus Flori în timp ce-mi scotea pulovărul de pe mine.
Eu am rămas atunci doar în cămașă... În timpul acesta prietenii noștrii s-au întors la noi în cameră.
- Ce-ai făcut, Flori? – a întrebat Mihaela – Cum te-ai descurcat?
- Nu știu cum să-l duc pe Dănuț la baie... - s-a plâns Flori.
Între timp Augstin se și uita la ușa de la baie, de parcă ar fi vrut să facă ceva... Îl vedeam cum caută să-i vină vre-o idee.
- Zici că nu încape căruțul lui Dănuț în baie?...
-Trebuie să-l duc și pe el la baie... Însă nu știu cum să fac. – a spus din nou Flori.
- Scot ușa... Care este problema?
Nici n-a durat cinci minute, și-l vedem pe Augustin că vine bine dispus.
- Gata!.. – a venit el în cameră. – S-a aranjat... Am scos ușa... Acum, Flori, poți să-l duci pe Dănuț la baie.
- Doamne! – făcu Flori. – Vezi Pisoi? Pentru tine demontăm hotelul...
- Dacă mai este nevoi de ceva, chemați-ne...
- Ah, îngerilor!... – a luat-o Flori pe Mihaela pe după umeri. – Nici nu știu cum să vă mulțumesc...
După ce-au plecat prietenii noștrii, îmbrăcată în treningul ei verde cu grena, Flori m-a dus cu cărucioru până în pragul ușii de la baie.
- Acum vino încet aici.... - M-a luat ea în brațe și m-a așezat.... – Fi atent să nu cazi...
Mai cu frică, mai cu un efort să mă țin să nu cad... am stat... cu o mână prinsă de chiuvetă...
- Flori!... Ia-mă de-aici te rog.
-Vino... stai... ajută-mă și tu. Locul este mic... Of!.. Nici să te ții nu poți...
Trebuia să mă obișnuiesc, însă nu puteam. Eram un băiat neputincios în mâinile unei fete frumoase. O fată care mă îngrijea destul de bine pe atunci. În plus, această fată este o fire sensibilă, o femeie care, în ciuda staturii sale înalte, nu este obișnuită să aibe grijă de o persoană lipsită de orice posibilitate de a se mișca. De aceea trebuia să dau dovadă de înțelegere față ea. Aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu eram acasă. N-aveam condițiile pe care le aveam în casa mea. În timpul acesta, Flori a observat că mă uit la ea.
- Iar te uiți la mine? Trebuie să-nțelegi că nu sunt obișnuită să îngrijesc un băiat așa, ca tine.... Acum stai să duc pe pat.
- Știu mami, îmi dau seama. – m-am uitat la ea înțelegător. – Dar te rog, ai răb-dare cu mine.
Flori m-a luat iar în brațe și m-a pus pe marginea patului. S-a uitat odată la mine.
- Of!...tu n-ai nici o vină. Știu asta... Acum stai să te-mbrac cu pijamaua... Am luat cu mine pijamaua ta, aia albastră, că este mai groasă...
În timp ce-mi scotea cămașa, eu mă uitam la ea.
- Ești genială, admirabilă!... Te rog, ai răbdare cu mine.
- Nu te mai uita la mine... Hai, vino să te culc... Stăm și noi în pat o oră, două. Poate vin Mihaela și Augustin să mergem la o terasă, să mâncăm ceva.
Nu-mi venea să cred, nu puteam să realizez că eu, un invalid motoric, cel care toată viața am stat în casă, cel pe care doar tata l-a plimbat cu un tricilu, acum m-am trezit deodată la munte cu doi prieteni apropiați și cu o fată frumoasă, împreună cu care împart o cameră de hotel. Era senzațional! Magnific!. Ceva nesperat.. Am adormit cu acest vis frumos câteva ore. Poate și datorită acestui aer tare, de munte, am avut un somn adânc, liniștit. Deodată m-am trezit. Afară se făcuse întuneric. Eu însă puteam să disting tot ce este în jurul meu... Miracolul de-abia acum începea. Când mi-am deschis ochii, dincolo de cele două noptiere, am văzut silueta lungă a lui Flori care dormea liniștită în patul ei. Am avut impresia că un înger a vrut să-mi arate cum este să te trezești lângă o femeie frumoasă. Cele două paturi erau așezate paralel, în așa fel, încât dacă întindeam mâna, atingeam cu vârful degetelor mâinile lui Flori... Această fată cu nume de floare, îți dădea, oriunde te-ai fi dus, acel sentiment de siguranță care te face să te desprinzi liniștit de toa-te. Nu, nu era vis. Era realitate. O realitate filtrată prin zonele mele subconștiente care-mi dădea senzația spațiului vast, liber. Într-o clipă mă eliberasem de angoasele mele înguste, închistate, închise într-un cadru de lemn. Nu puteam să realizezi câ cea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă cu adevărat. La un moment dat am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum se trezește, se întinde.
- Te-ai trezit pisoi? – m-a întrebat Flori, jumătate adormită. – Mai stăm câteva clipe, și dup-aceea te îmbrac.
Mă uitam la ea și râdeam. M-am simțit deodată odihnit, relaxat. Parcă pluteam.
- Oare ți-ai fi închipuit că ai să ajungi cu mine la munte, într-o cameră de hotel? – am întrbat-o eu, privind-o satisfăcut, mulțumit, extaziat aproape, că mă aflu cu Flori la munte.
Flori s-a sculat din patul ei și s-a dus să deschidă ușa de la balcon. În cameră a intrat un aer proaspăt, de munte. În fața balconului, muntele se ridica în întuneric ca un zid viu, imens. Aerul acela proaspăt, tare, mă îmbăta, mă fascina, mă arunca undeva, dincolo de realitate. Era o minune. Ceva senzațional. Nimic din ceea ce am trăit până atunci, n-ar fi putut egala clipa aceea de unică tandrețe, de care mă simțeam cuprins. Am văzut în Flori o prietenă adevărată, o prietenă care mi-a dat-o Dumnezeu. În toată această excursie a mea era un fel de Vrajă, un vis din care mi-era teamă să mă trezesc. O Vrajă provocată și de data aceasta de Augustin, care dorea de mult timp să mă scoată din cercul îngust al camerii mele. Când în sfârșit Flori m-a sculat era ora nouă seara. Ora când, aici în sta-țiune, începea viața de noapte.
- Hai se te îmbrac... – a spus ea. – Acum vin Augustin cu Mihaela și mergem la o terasă să măncăm ceva.
Într-adevăr, simțeam că-mi este foame. Aerul acela tare, de munte, îmi dădea o poftă grozavă de mâncare. În clipa aceea aș fi mâncat orice. Mai ales o pereche de mici la grătar cu o halbă de bere.
- Unde suntem? – am întrebat senin.
Afară, deși era întuneric, prin ușa balconului se putea distinge zidul compact, viu, al munților Meridionali, peste care plutea Duhul dulce al acestor locuri. Am admirat fas-cinat luminile aprinse ale acestui mic oraș. În acelaș timp, o priveam pe însoțitorea mea cum stătea în balcon și admira împreună cu mine peisajul. Deși la ora aceea de seară nu se putea distinge mare lucru, totuși aerul acela de munte, luminile care se vedeau de-afară, silueta lui Flori de pe balcon, îmi dădeau admosfera unui basm. Era superb! Pei-sajul, vreau să zic.
- Acum înțelegi de ce vreau să stau în Ardeal, și nu în Bucuresti? – mi-a spus Flori de la balustrada balconului. - La voi mă sufoc, mă simt constrânsă ca într-o cușcă. Majoritatea cunoștințelor mele sunt acolo, în Ardeal.
Eu eram ca vrăjit. Nu mă săturam să admir peisajul acesta montan. Parcă eram în acele basme, unde Pârslea a plecat peste munți și văi pentru a o găsi pe Ileana Cosân-zeana. Totodată îmi venea în minte teoria ondulatorie a lui Blaga cu acel „deal-vale” im-primat în conștiința poporului român... Peste puțin, în cameră au intrat Augustin care era gata de drum.
- Hai, sunteți gata? Mihaela se îmbracă să ieșim la o terasă, să măncăm ceva.
-Păi nu e târziu? –am întrebat eu, privind-o în acelaș timp pe Flori, care devenise sfătuitoarea mea. Oare eram sub influiența ei?
- De ce să fie târziu? Este de-abia... zece seara. – a spus Augustin prinvind la ceas. – Mergem cu mașina până aici, în colț, să mâncăm ceva...
În timpul acesta Mihaela a intrat în camera noastră cu un cozonac și cu o sticlă de Pepsi.
¬ Înainte de a pleca, hai să luăm câte-un mic aperitiv.
M-am uitat atunci la prietenii noștrii. Ce prieteni minunati sunt ei, care m-au adus aici, la munte, și acum fac tot posibilul să mă simt bine. Să mă simt bine! Ce sintagmă minoră folosesc față de cea ce trăiesc! În camera aceea mică, în fața celor două paturi, pe o măsuță joasă Mihaela a întins un șervet, peste care a pus o farfurie cu un cozonac tăiat felii.
- Să-ți dau și ție pisoi... – îmi dădea Flori în gură câte-o bucățică de cozonac. – Fi atent să nu faci frimituri pe tine... Nu te mișca... Mănâncă cum te-am învățat... Cu gura închisă.
- Dă-mi și un pic de Pepsi, mami.
Augustin ne-a turnat Pepsi în pahare, și cu un pai am băut cât se poate de încet.
- Șterge-te la gură pisoi. – am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum îmi dă un șervet.
Flori îmi dădea să mănc câte-o bucățică din cozonac. O vedeam pe Mihaela cum se uită la noi. Deși de-acum pot să spun că ea îmi cunoaște situația, totuși, oricât, mă jenam de ea. Acum, hai să spunem că suntem noi între noi. Însă cum peste puțin vom merge la o terasă, la un restaurant, trebuie neaparat, cu orice preț, să fiu atent la modul în care mănânc, la carizma pe care trebuie s-o am. Augustin era deja cu cheile de la mașină în mână.
- Hai, sunteți gata?... Eu îl duc pe Dănuț la mașină.
În câteva minute prietenul meu m-a și pus în mașină. Opelul n-a mers nici cinci minute de la hotelul în care stăteam, pentru că am și ajuns la o terasă destul de frumoasă, așezată undeva în centru orașului. Această terasă era de fapt un adevărat restaurant unde se putea servi masa de prânz, sau cina. „La Trivale” se numea acest restaurant, care avea un stil național, ceea ce îi dădea o admosferă pitorească, învăluită în spiritul acestor locuri de munte. Chiar dacă noi am stat afară, pe trerasă, peste tot se putea observa cum pereții acestui restaurant sunt căptușiți cu rogojini și ștergare în motive naționale. Fetele care serveau pe la mese, erau îmbrăcate în costume populare, specifice acestei zone, unde Oltul își depune amprentele sale într-o vale creeată de curgerea lui. Mie mi-a făcut plăcere să mă uit la toate aceste fete care serveau, că sunt oltence frumoase, tinere, ca niște lujere sălbatice crescute din iarba săntoasă de munte. În iiile lor albe, prelungite cu acele hote colorate și tivite în fire aurii, aceste fete păreau desprinse din eposul cel mai crud al basmelor românești.
- Te uiți la fetițe? – a râs Flori. – Da, de câte ori îl scot afara, îl văd cum ochii îi fug după fetițe.
- Da!... Și care-i problema? – am întrebat eu amuzat. –Întodeauna fetele frumoase m-au inspirat... Abia acuma pot să spun că am ieșit și eu în lume.
- Lasă-l și tu Flori. – a itervenit Augustin. – El este poet... Are nevoie de inspi-rație.
- Lasă-l să se bucure și el. – a adăugat Mihaela
Într-adevăr, aceste momente erau pentru mine ca niște fleșuri de bliț pe care aș fi vrut să le mențin cât mai mult aprinse. Însă mă temeam că lumina și căldura lor nu vor ține decât o fracțiune de secundă... Flori s-a uitat la mine cu un aer care vroia să spună că deja mă cunoaște foarte bine.
- Și mai vrea să se călugărească!... – a râs ea. Apoi s-a uitat la mine. - Tu n-ai să poți fi niciodată călugăr... Îți place prea mult lumea... Ce, nu te știu eu?
De-acolo, de pe terasă, se puteau vedea formele munților ca umbra unui uriaș care se ridică în noapte. Acolo, afară, era destul de răcoare. Chiar dacă se lăsase frigul, această seară avea pentru mine caracterul unui vis, învăluit într-o magie din care nu puteam să-mi revin. Mihaela s-a uitat pe meniu.
- Vă că are aici și ciorbă de burtă... Cum o fi?... Să comant o porție.
Eu am vrut o porție de pizza care era destul de supțire, . Flor se uita după chel-nerița care ne-a servit.
- Ce-ți trebuie? – a întrebat imediat Mihaiela – Îți trebuie ceva?.
- Aș avea nevoie de câteva servețele pentru Dânuț. – a spus încet Flori. Era oa-recum jenată. Ceea ce era normal. Să te duci la un restaurant cu un invalit ca mine nu este ușor.
- Nu Flori, n-o să-mi gurgă nimic din gură. Îți promit.
Eram extaziat, emoționat... bine-dispus... Mă străduiam să fiu în sfârșit un om normal, ieșit într-o societate care cerea un comportament mai civilizat. În vremea Augustin a și rugat o chelneriță să ne dea cuțit și furculiță. Flori era jenată..
- Pentru tine trebuie să-ți tai bucățele mici.
- Nu ți face probleme Flori – a spus Mihaela, care se zgribulise puțin. – Dă-i încet să mănânce... Nu ne grăbim...
Flori se uita la mine în timp ce mi-a dat bucățele mici.
- Fi și tu atent, Pisoi... Să nu-ți cadă din gură
- Ce vreți să bem? – m-a întrebat Augustin. – Eu iau o bere.
- Dănuț să nu mai bea cocacola acum, la ora asta. – a spus Flori privindu-mă într-un fel. Am ajuns deja s-o înțeleg din priviri.
-Bine... Atunci beau o sticlă de spray. – am adăugat eu privind-o la rândul meu pe Flori.
Augustin a comadat atunci o pizza pentru mine și pentru Flori, iar Mihaela a luat, o porție de ciorbă de burtă și mici. Flori îmi dădea să mă-nânc cu atenție.
- Te rog să fi atent cum mănânci. – mi-a spus ea cu o voce blândă, dar hotărâtă. -
De la început eu mi-am propus, pe cât se poate, să nu ies din cuvântul ei. În pri-mul rând pentru că doresc foarte mult să-mi schimb atituditunea de viață. Atunci când am ocazia să ies în lume, trebuie să știu cum să mănânc fără să-mi curgă mâncarea din gură. În al doilea rând, țiu foarte mult ca îngrijitoarea mea s să fie muțumtă de mine, de felul în care mă străduiesc să întrept comportamentamentul. Întrucât, dacă sunt atent, aș putea să fac progrese mari în această privință. Atunci când a venit la mine, mi s-a părut că Flori este o fată plină de taine inexplicabile, și m-am mirat că o asemenea fată venise să aibe grijă de un invalid ca mine. O fată în care dimensiunea religioasă lăsase amprente adânci. De altfel, avea alura unei doamne tinere, intelectuale. de un rafinament deosebit. Și faptul că am ajuns acolo, la munte, cu ea, și împreună cu pritenii mei mi se părea un miracol. Îmi plăcea să fiu mai supus față de ea, în special în timpul mesei. Toate aceste lucruri nu i-au scăpat ochiului Mihaielei, care mi-a spus mai mult în glumă. :
- Ei, acum ai intrat la stăpân!
- Nu-i chestia că am intrat la stăpân. – am spus eu, cu ochii la Flori. – Dar ea mă învață numai lucruri bune, de care o să am nevoie de-acum încolo. Și fii sigură Flori, - am a-dăugat eu, cu ochii la îngriitoarea mea, - chiar dacă ai să pleci de la mine, am să te pomenesc mereu. În special de la tine am învățat cum să mănânc.
- Cel puțin vreau să știu că ai învățat ceva... Că vei rămâne cu ceva după plecarea mea.
- Of, Flori!... Ai început să mă obsedezi cu plecarea ta.
În tot acest timp, Augustin nu spunea nimic. Stătea la masă cu o ceașcă de cafea și analiza... Într-un târziu, i-a venit o idee pe cât de nouă, pe atât de surprinzătoare.
- Ce-ar fi, Flori, să-l iei pe Dănuț acolo, la tine.
Am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum a fost luată prin surprindere. Nu se aștepta. Nici nu se gândise la o asemenea variantă.
- Bine, dar... acolo am numai băbuțe, bunicuțe... Este imposibil... El este bărbat. În primul rând nu permite Episcopia.
- Ei, parcă nu se poate să se obțină o dispensă! – a spus Augustin, privind-o pe Flori analitic. – Cu puțină bunăvoință se poate obține orice.
Flori s-a uitat la mine cu o îndoială destul de mare. În primul rând îi era destul de greu sâ-și ia o responsabilitate așa de mare cu unul ca mine.
- Cel puțin dacă Dănuț s-ar fi descurcat singur... Lui îi trebuie un personal special. – o vedeam pe Flori cum este cam nehotărâtă. -
- Și nu se poate pune o soră, o călugătiță de pe-acolo să aibe grijă de el? – a întrebat Augustin, care judeca situația în mod logic. – Am înțeles că tu ești într-un post de conducere.
Flori se uita la mine... Eu eram în culmea fericirii.
- Aș veni la tine, la mănăstire, din mai multe motive.
- Și care sunt alea? – m-a întrebat Flori.
- Îm primul rând aș vrea să rămân cu tine... M-am săturat să tot umblu din femeie în femeie care să mă îngrijească. În al doilea rând... nu știu... dar simt că a sosit momentul să fac o schimbare. O mare schimbare în viața mea... Iar în al treilea rând, aș face orice, numai să scap de Lili... Femeia aceasta mă stresează, mă omoară... mă bagă în spital. La propriu!
- Adevărul este că femeia asta îl enervează pe Dani. – vorbea Flori cu prietenii noștri. – Nu știu, dar există persoane care prin simpla lor prezență excită, enervează,
- Dar de ce are grijă această vecină de casă? – a întrebat și Mihaiela care n-avea de unde să știe situația mea... Marea mea problemă.
- Aici Aida are dreptate. – a explicat Augustin. – Cea mai apropiată este Lili.
- Dar dă-o dracului! – am exclamat eu. – Cel. puțin aici nu vreau să aud de ea. Așa m-am săturat de persoana ei, încât sunt dispus să plec oriunde. Chiar și la azil...
- Tu nu știi ce vorbești. – m-a întrerupt Flori. – Tu ai o situație foarte bună. În primul rând ai o casă a ta, proprie. Din care nu te dă nimeni afară.
- Pe cuvântul meu Flori – am accentuat eu – Dacă tu pleci, am să fac orice, numai să scap de Lili. De influiența ei... Și apoi trebuie să fac ceva, să... să plec din casa mea... Această casă mă apasă, mă sufocă...
- Nu vorbi așa! – mi-a spus Flori care a cunoscut-o e sora mea. – Tu ai o soră foarte bună, care are grijă de toate. În situația ta, tu ai un mare noroc cu ea.
- Da, așa este. Aida are grijă să nu-mi lipsească nimic.
Afară, acolo pe terasa unde stăteam, la ora aceea destul de târzie, era așa de plăcut, așa de relaxant!... Terasa aceasta într-o stațiune de munte, în răcoarea serii, îmi producea o asemenea stare de euforie, o bucurie mută, încât am simțit o comunicare deplină cu prietnii mei, cu munții care se ridicau într-o masă compactă în fața noastră. În acele clipe am avut impresia că bucăți din mine fac parte integrantă din natură. Parcă îmi regăseam adevărata conștiență. O conștiență mistică. Nu! Locul meu este aici... Și cănd mă gândesc că aceste unice clipe le datorez prietenilor mei, Augustin și Mihaela, îmi vine să-i îmbrățișez pe amândoi. Ce fată minunată era Mihaiela! O prietenă desăvârșită pentru Augustin. Într-un târziu, prietenul meu s-a uitat la ceas. Se vedea că este obosit. În primul rând, m-a cărat pe mine. Ceea ce nu este deloc ușor cu o persoană ca mine, care se lasă cu toată greutatea în mâinile lui... Fără să vreau, bineînțeles.
- Ei, s-a cam făcut târziu... Mâine trebuie s-o luăm spre București...
Era ora unu și jumătate noaptea când am ajuns cu mașina la hotelul nostru. Ho-teliera, care ne cunoștea deja, a venit să ne deschidă ușa de la intrare.
- Vă rugăm să ne scuzați că venim la ora asta. – au spus în acelaș timp Mihaela și Flori.
- Nu face nimic. – a spus hoteliera.. – Stați să chem liftul.
Augustin m-a dus pănă la lift.
- Hai să scoatem pedalele de la căruț.
- Dănuț este obosit, este fleașcă. – A spus Flori cu pedalele de la căruț în mână. – Noi urcăm sus să deschidem ușa.
În hotel era liniște... era noapte... Lumea venise aici, la munte, în căutarea liniștii, în căutarea odihnii. Cea mai mare parte din această lume era aici pentru tratament, să bea din apele termale care se găsesc în această stațiune. Numai noi căutam puțină distracțe, o mică evadare către altceva. Sau mai bine zis, Augustin a vrut să mă scoată pentru puțină vreme din camera mea în natură. Într-o natură în care piciorul meu de invalid n-a călcat niciodată... De-abia, de-abia, Augustin a încăput cu căruciorul meu în liftul care ne-a dus într-o secundă la etajul III, unde aveam noi camerele. Acolo tot etajul dormea... Prin culuarul lung, curat, mocheta aceea verde ne înghițea pașii într-o liniște deplină. Numai noi patru violam această liniște profundă, care se făcuse stăpână peste hotel. În sfârșit, când am ajuns în garsoniera noastră, Flori m-a luat din mâinile lui Augustin.
- Vai, vă muțumim la amândoi... Dănuț este într-al noulea cer...
- Odihniți-vă bine, că mâine o pornim înapoi, spre casă. – a spus Mihaela.
La ora aceea, deși era târziu, noi toți patru eram binedispuși. Obosiți, dar bine-dispuși.
- Hai, vino Pisoi, să-ți pun pijamaua...-mi-a spus Flori apropiindu-se obosită de mine ca să-mi scoată cămașa.. – Așa mi-e somn, că de-abia aștept să mă culc.
Din camera noastră mică, Flori m-a dus mai întâi la baie... La baia aceea îngustă în care de-abia îmi țineam echilibru.
- Hai mai repede... Să te culc... Nu mai pot de somn... Și mâine ne-așteaptă o zi grea... Ne-ntoarcem acasă.
Apoi, în camera aceea dulce, care devenise lăcașul viselor mele, Flori m-a pus din căruț pe marginea patului. O clipă am încercat să-mi păstrez echilibrul ca să nu mă las prea greu în mâinile ei. Atunci, în fracțiunea aceea de secundă, căldura și parfumul ei mă îmbătau, îmi dădeau o stare euforică, sau mai degrabă, o moleșeală plăcută, însoțită de sentimentul că aparțin și eu cuiva. Aproprierea unei persoane cum era Flori, mă împlinea, îmi dădea siguranța că nu sunt singur.
- Nu te lăsa greu... Să te culc.
- Acoperă-mă, mami.
- Hai culcă-te Pisoi... Mâine mergem spre casă.
În sfâșit, când ne-am culcat, eu m-am uitat spre patul în care era Flori, mulțumit, satisfăcut că mă găsesc la munte. Și încă cu o fată, sau mai degrabă cu o femeie de patru-zeci de ani, atât de rafinată, atât de drăguță. Cu toate că ea nu era lipsită de o ușoară duritate, sau mai bine zis, o indolență, totuși avea în ea o sensibilitate deosebită, o dulceață care te făcea să te simț bine sub influența ei. De altfel, se poate spune că era o fată chiar rece, care își face numai datoria. Însă dacă stăteai o perioadă cu ea, simțeai o anumită tandrețe, o dragoste du-hovnicească față de natură, o încredere în puterea lui Dumnezeu. Atunci, în acea seară, am fost sigur că ceea ce mi se înâmplă acum, trăiesc o singură dată în viață. Deși aș vrea foarte mult ca întâmplarea ce m-a adus aici să se repete, am fost aproape convins că nu voi mai putea prinde o asemenea ocazie. În sfârșit, obosit, am căzut într-un somn greu, adânc.
Dimineața, când m-am trezit, Flori dormea în patul de-alături. Cele două noptiere ne despărțeau paturile noastre ca două hotare ale castității. Peste câteva momente o văd pe Flori cum se mișcă, se întoarce cu fața spre patul în care eram eu. Era ca o floare de colț crescută singuratică, sălbatică, pe o stâncă.
- Ești aici? – m-a întrebat ea în timp ce se întindea. – De n-aș mai pleca de-aici... Când mă gândesc că iar o să dau cu ochii de Lili a ta...
- A mea? Pardon!... M-am săturat de ea până peste cap! Nu știu unde să plec, numai să scap de această vecină.
Înbrăcată în blugi și cu o bluză gri, Flori s-a dus în micul balcon pe care îl avea camera. O vedeam cum îi place să mediteze. Silueta ei se profila pe munții din fața noas-tră, unde se încadra perfect. Ziceai că este o ielă înaltă ruptă din munte. După câteva mi-nute m-a îmbrăcat și pe mine într-o bluză mai curată, în vreme ce Augustin a intrat în ca-meră.
- Sunteți gata de plecare? Ce părere ai? – m-a întrebat Augustin când m-a văzut că mă uit pe ușa balconului. - Vino mai bine să te scot puțin pe balcon, să privești peisajul... munții aceștia.
- Ce părere să am? Numai tu și cu Mihaela puteați să-mi faceți o asemenea sur-priză. Când mă uit la munții aceștia, mi se pare că trăiesc în imaginație...
Și deși ușa era îngustă, Augustin m-a scos cu căruțul afară pe balcon. Căruciorul abia a încăput pe această ușă a balconului.
- Stai bine aici? – m-a întrebat prietenul meu în timp ce și-a aprins o țigare. – Stai și privește cât poți de mult... Cu peisajul acesta n-ai să te mai întâlnești.
Și avea dreptate... Prietenul meu avea foarte mare dreptate... Viitorul avea să-mi arate peste puțină vreme, că pentru aceste unice clipe, anumiți îngeri se vor răzbuna cum-plit pe soarta mea. A fost ca și cum, pentru o clipă de fericire, acești îngeri aveau să mă arunce mai târziu într-o realitate groaznică. Deocamdată însă, mă bucuram din plin de acești munți, în fața cărora aveam senzația că trăiesc, în mod real, file dintr-un basm.
- Gusti, uite, acum, când mă uit la munții aceștia, mi se pare... mi se se pare sunt într-un vis... Unde este mama să mă vadă?
- Fi sigur că te vede de-acolo, de unde este. – mi-a spus Augustin din ușa bal-conului.
- Da, într-adevăr, acum, peste tot pe unde umblăm, am impresia că mama este cu noi... Simt prezența ei...
- Să știi că mama ta te urmărește, te veghează. – am auzit-o pe Flori din cameră. Ea stătea de vorbă cu Mihaela. - Eu n-am cunoscut-o pe bunii în toată putera ei.
- În 98, când am cunoscut-o, - și-a amintit Augustin - doamna Tevanian era o femeie micuță, și de câte ori mă vedea, mă punea să dau jos câte-un borcan de sus, din nișă.
- Da… Și așa mama nu era înaltă… Dar în ultima vreme se micșorase prea mult.
În vremea aceasta, eu nu mă săturam să privesc siluetele voluminoase ale mun-ților din fața mea. Parcă erau niște babe uriașe, gârbovite, sprijinind cerul pe umerii lor. Și cu cât mă uitam vizavi, cu atât mi se întărea convingerea că pe vremuri imemoriabile, acești munți trebuiau să fi fost niște fete tinere, pe care Dumnezeu le-a pietrificat, trans-formându-le în aceste stânci pleșuve... Aceasta este o legendă care mi-a venit pe moment în minte. Din această reverie, din această clipă de rătăcire a mea, m-au trezit Augustin și vocile vesele ale fetelor pe care le-am auzit din balcon.
- Adu-l pe Dănuț în cameră. – am auzit-o pe Mihaela în cameră.
- Mihaela iar s-a deranjat pentru noi. – a spus Flori. – Pune-l aici, lângă măsuța asta... Încet... să nu dea cu piciorul...
Pe măsuța aceea joasă din fața paturilor, Mihaela așezase pe un șervet câteva felii de cozonac, alături de care Augustin a deschis o sticlă mare de Pepsi.
- Văd că mă răsfățați prea mult. – am spus eu. În clipa aceea m-am uitat cu o nespusă bucurie la Augustin și la Mihaela.
Flori mi-a dat atunci două felii de cozonac, după care am sorbit încet, cu paiul, Pepsi din paharul în care prietenul meu a avut grijă să-mi toarne din nou.
- Fii atent Pisoi, să nu faci frimituri pe tine. – m-a făcut atent Flori.
Eu cu căruciorul în fața acelei măsuțe joase mă străduiam să nu fac vre-o mișcare, de frică să n-o lovesc cu piciorul. În același timp, mestecam cu grijă bucțile de cozonac, atent să nu fac frimituri pe mine.
- Dă-mi Flori puțin să beau Pepsi...
- Păi ai acolo, în pahar... Uite, ia cu paiul... – a spus ea, și apoi a vorbit cu Mihaela – Of, fără mine nu poate să facă nimic...Vreau să-l învăț să se descurce atât cât se poate. Dacă te găsești undeva în societate, ce faci? – a mai adăugat Flori privind spre mine.
Cu paharul în față am sorbit cu paiul puțin câte puțin din Pepsi, băutură care îmi place în mod deosebit. Eram atunci fericit, mă simțeam plecat departe de casă, singur, fără tata, doar cu prietenii mei și cu o fată care mă îngrijea. În acea clipă, pentru o fracțiune de secundă, am simțit o lumină și o căldură cum îmi acoperă întreaga față. Aerul acela purificat, de munte, compania prietenilor mei, camera curată de hotel, plimbarea care mă mai aștepta pe Valea aceasta a Olului, locurile pe care le văd pentru prima dată, toate acestea îmi dădeau o stare de fericire în care aș fi vrut să cuprind în-treaga lume.
- Eu zic că ar fi timpul să plecăm, fetelor. - A spus prietenul meu.
- Uită-te bine la ei. Ei sunt îngerii tăi. – Am auzit-o pe Flori. Apoi, prvindu-l pe Augustin, a adăugat. – Nu putem să ne abatem și pe la Cozia? Cine știe dacă el va mai avea ocazia să vadă o mănăstire.
- Da, este foarte simplu. – a spus Agustin cu harta în mână. – Când plecăm spre București ne abatem puțin pe autostradă, și la câțiva kilometrii dăm de mănăstire. Cu această ocazie mai vizităm și noi o mănăstire.
După această mică gustare, pe care am luat-o, să spunem, la botul calului, Augus-tin m-a și luat cu căruciorul... Însă înainte să ieșim pe ușă, am mai privit odată această cameră a fericirii mele.
- Uită-te bine prin cameră – mi-a spus Augustin întorcând căruciorul de la ușă.
-Da... o să-mi amintesc mereu de ea. – am oftat eu adânc, în timp ce am privit cu regret la mocheta aceea albastră de pe jos, la paturile de o singură persoană, despărțite de cele două noptiere („hotarele castității”, cum le-am spus eu) la aplicele de pe pereți, sau la televizorul cocoțat în colțul de păianjen. Am mai privit odată, cu un nespus regret, ușa balconului, prin care se vedeau siluetele munților. - Gusti... este o cameră dintr-o poveste... În camera asta am fost fericit... Într-adevăr fericit...
În sfârșit, cu greu am ieșit din cameră. Parcă mi s-a rupt ceva din mine. În cele din urmă am coborât în holul hotelului de unde Augustin m-a pus în mașină.
- Hoteliera m-a întrebat dacă ești fratele meu. – mi-a spus Flori, după ce s-a așezat în mașină lângă mine.
Și prietenul meu a demerat atunci mașina pe drumul spre Cozia.
- Ai mai fost la vre-o mănăstire până acum? – m-a întrebat Mihaela.
- Numai o singură dată, prin optzeci și ceva... Împreună cu Aida, și Traian, soțul ei, am fost la Căldărușani, unde am vizitat și mănăstirea.
- Vreau să-l duc acum la Cozia, pentru că nu cred că va mai avea ocazia să intre într-o mănăstire. – a spus Flori, privindu-mă într-un anumit fel.
- Eh, nu se știe niciodată! – a exclamat Augustin de la volan, oarecum enigmatic.
Eu m-am uitat nedumerit la Augustin. Nu stiam ce vrea sa spună. În sfârșit, cu o casetă pusă la casetofonul mașinii, am demarat spre mănăstirea Cozia. Acolo, în mașină, pe locul meu din spate, lângă Flori, eu eram fericit, entuziasmat, curios... Curios de ceea ce voi vedea, de locurile noi în care voi ajunge. Îmi bătea inima... Despărțit de mama, despărțit de tata, călătoream prin țară, cu pritenii mei și cu femeia care mă îngrijește. Niciodată nu mi s-a întâmplat așa ceva... M-am uitat în jurul meu... Din mașina noastră care mergea cu vreo 70-80 la oră, am putut vedea aceste locuri de legendă cu spiritul lor liniștit care se mula perfect pe starea noastră de bună-dispoziție. Într-adevăr, eu mă uitam senin, vesel, la aceste case, clădiri, care ne dezvăluia psihologia specifică oamenilor născuți la poalele munților. Toate acele case cu cerdac în bătătură, stâlpii de lemn sculptați în motive oltenești, sau puțurile acelea rotunde, cilindrice, dați cu var alb, îmi dădeau impresia că înaintez într-un ținut de legendă. Și dacă mai adaug liniștea, pacea lo-cului în care se ridicau zidurile mănăstirii, mă voi apropia poate de înțelegerea misterului care cuprinde această Vale a Oltului. Într-adevăr, când am ajuns în fața unei porți mari, de lemn, am avut impresia că o aură de lumină dorește să-mi arate Voia lui Dumnezeu, cea care prin ajutorul prietenilor mei, m-a adus aici.. Mihaela și Flori au ieșit din mașină. Augustin a scos căruciorul din portbagaj.
- Să te ajutăm cu ceva? – l-au întrebat fetele pe Augustin.
- Þine-ți voi pedalele până-l scot pe Dănuț.
Afară era cald. Soarele poleia pe toată lumea care venise în aceste sfinte locuri unde Duhul Istoriei se făcea simțit. Eu eram fericit, senin. M-am uitat în jur fără să pot crede că eu am ajuns în această parte a lumii. „Unde este mama?” M-am gândit eu, fericit că sunt prin niște locuri unde nici nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge. Cum am trecut pragul unei porți mari de lemn, o pace, o liniște, o relaxare totală a pus stăpănire pe mine. Curtea mănăstirii era mare, și plină de vizitatori veniți din toate părțile țării. Drept în față se ridica biserica mănăstirtii, care deși nu era prea mare, se impunea prin vechimea ei. În dreapta biseiicii, mai în spate, se întindea un corp lung de clădiri cu ziduri albe.
- Acolo trebuie să fie chiliile călugărilor... Vezi Dănuț? – mi-a spus prietenul meu în timp ce mă ducea cu căruciorul spre biserică.
Imediat în urma noastră veneau fetele.
- Dacă poți Augustin, să-l urcăm pe Dănuț în biserică. Cum să facem?
Încet, încet, prietenul meu m-a urcat cu căruțul pe două roți treptele acestei bise-rici care păstra nealterat aerul veacurilor trecute. Pe măsură ce înaitam în acest lăcaș sfânt, o linște tot mai mare punea stăpănire pe mine. Într-adevăr, am avut senzația că intru într-o pâlnie care mă absoarbe undeva, în negura timpului. Acele icoane bizantine, lite-rele chirilice, slavone, de pe zidurile decojite de vreme, vitraliile lungi prin care intra o lumină difuză, toate acestea parcă mă trăgeau undeva în sus, într-un horn, dincolo de catapeteasma bisericii. Peste tot, se puteau vedea picturi murale încadrate de mici texte scrise în litere slavone. Cadrele acelea lungi, ovale, pictate în culori, mai degrabă închise, reci, mă făceau să aud zgomotul pașilor grei, impozanți, ai domnitorului, împreună cu boierii lui pământeni. Mircea cel Bătrân, cel care a ctitorit această mănăstirea, se ridica imozant, somptuos, desupra capetelor noastre, ca un duh ocrotitor al acestor locuri. Eu priveam toate aceste lucruri cu un sentiment de teamă, să nu deranjez sacralitatea ce mai dăinuie între aceste ziduri.
- Să mergem puțin în fața altarului. – mi-a șoptit Augustin din spatele meu.
În biserica aceea învechită de secole, pașii noștrii trezea colbul veacurilor. În acele momente m-am lăsat cuprins în mod real de un spirit al liniștii, de un Duh calm, rece, care îmi dădea o relaxare, o desprindere de întreaga mea viață. Parcă nu eram eu. A fost ca și cum mă aflu undeva, departe, și-l văd pe Augustin cum împinge un invalid într-a cărucior prin niște locuri unde nu sunt eu. Nu pot să fiu.
- Unde sunt fetele? – m-am trezit eu că întreb.
- Uite-le că vin în spatele nostru.
Da, într-adevăr, fetele, Mihaela și Flori, veneau în urma noastră. Flori era în elementul ei. Eu eram ca vrăjit. Mă uitam senin, fermecat. în jur, pe zidurile acelea decojite de fantomele veacurilor... În acele momente am avut impresia ca ființa duhov-nicească a voivodului Mircea cel Bătrân era printre noi, ne vorbea, ne făcea să intrăm întru totul în tainele timpului, în spiritul acelor veacuri. Abia mai simteam prezența lui Augustin care mă ducea cu căruciorul.
- Vezi, fii atent, privește cu atenție la toate acestea... – mi-a șoptit el.
Da, avea dreptate. Cine știe dacă voi mai avea ocazia să vin prin asceste locuri, sau în general să vizitez vre-o mănăstire. În dreapta, de-a lungul zidului, pe niște ban-chete, într-un colț mai obscur, ședea un călugăr care părea mai tânâr, în jur de 40-50 de ani. Avea o barbă neagră, care era mică și deasă. La un moment dat, am văzut-o pe Flori cum vorbește ceva în șoaptă cu el. Peste câteva clipe, ea i-a făcut un semn lui Augustin să se aproprie împreună cu mine.
- Adu-l mai aproape pe Dănuț... Vreau ca părintele să-i facă o mică slujbă. – i-a spus Flori în șoaptă lui Augustin.
Călugărul s-a uitat atunci la mine. S-ar fi spus că nu se mira de nimic. Dar în acelaș timp, parcă se temea de mine, de situația în care sunt.
- Aș vrea, dacă se poate, să-i faceți o mică slujbă.
După ce Augustin m-a dus în fața călugărului, el s-a retras, lăsându-mă singur, doar cu el. Acest fiu al lui Dumnezeu mi-a acoperit capul cu patrafirul lui, și din cartea de rugăciuni mi-a citit un mic paragraf făcut pentru bolnavi și neajutorați. În momentul a-cela, inegalabil în viața mea, sub patrafir am simțit cum mi se depune pe frunte o pală de răcoare, în vreme ce m-am lăsat cuprins de o totală relaxare, cum n-am avut de multă vre-me. Pentru o clipă, pentru o clipă doar, în fața mea s-a făcut întuneric. Acea răcoare pe care am simțit-o devenea din ce în ce mai mare… Îndată m-am cutremurat. Am simțit un fison rece cum trece prin mine. Mi-a acoperit toată fruntea… Mi-am simțit palmele ume-de, reci, în timp ce frisonul a început să-mi cuprindă tot trupul. Parcă mă apăsa, devenea tot mai greu. Am avut atunci senzația că un aer rece mă trage undeva în jos, într-un adânc necunoscut... Înaintea mea n-am mai văzut decât un punct luminos. Un punct luminos care se mărea, devenea o lumină albă, orbitoare. Această lumină m-a înconjuarat, mi-a cuprins întreg corpul, întreaga ființă… N-am mai simțit altceva decât o senzație plăcută de căldură… O căldură dulce, moale, cu un parfum pe care-l cunoșteam atât de bine…Parcă era mama. Ființa ei… Am vrut s-o strig… dar n-am putut… N-o vedeam propriu-zis pe mama, însă o simțeam. Îi simțeam prezența... Eram sigur că este ea… Ceva care îmi dădea un sentiment cald, plăcut, familiar… Nu era nimeni, absolut nimeni… Dar…
- Mama! Tu ești?…- mi-a șoptit atunci găndul.
Nu mi-a răspuns nimeni, dar am simțit pentru un moment prezența mamei care mi-a atins capul cu mâna ei… Parcă a fost ceva ca o pală de vânt moale, dulce, drag…. Toate acestea n-au durat decât o fracțiune de secundă. Dar această secundă mie mi s-a părut că a fost cât o zi întreagă. Și totuși mă simțeam așa de bine, încât n-aș fi vrut să se sfârșească… În clipa următoare am auzit clasul călugărului care îmi citea în șoaptă versete din Blibie.. Iar când părintele-călugăr mi-a scos patrafirul de pe cap, și Augustin s-a apropiat să mă ia cu câruciorul, m-am șimțit de parcă mă trezeam dintr-un somn adânc.
- De cât timp băiatul este așa? – a întrebat-o călugărul pe Flori, care s-a apropiat.
- De când s-a născut, după câte știu. – a spus cu glas scăzut Flori – Eu am grijă de el.
- Ei, cum a fost? – m-au întrebat apoi, Augustin și Mihaela.
- Nu-l mai întrebați acuma. – a spus Flori privindu-mă.- Încă nu știe ce este cu el
-A fost ceva ca un vis care mi s-a arătat real în fața mea. – am confirmat eu.
Eu m-am jenat să menționez momentul acela în care am simțit prezența mamei. Totuș sunt convins că viziunea pe care am avut-o cu mama, a fost reală. În tot cazul momentul acesta a constituit o experiență unică în viața mea. De altfel totul era nou. Niciodată n-am simțit așa ceva… Imediat după acest moment de excepție, Augustin m-a plimbat prin tot acest sfânt lăcaș. Astfel, am admirat toată biserica aceea veche, unde timpul clocotea sub fiecare lespede, în fiecare colțișor al ei. Icoanele vechi, de sute de ani, parcă lăsau suferințele lui Cristos să cadă asupra noastră. Am avut impresia că Isus ne veghează, ne privește de undeva, de dincolo de timp… Sau, când am ajuns în fața potre-tului decojit al Maicii Domnului, mi s-a părut deodată că Fecioara vrea să-mi vorbească. Cu Pruncul ei în brațe, se uita la mine de parcă avea să-mi spună ceva… O clipă mi s-a părut că privirea ei ar fi vrut să mă prevină de ceva… Să mă prevină de un lucru ce avea să mi se întâmple… În tot cazul, atunci, în biserica aceea, m-am simțit fericit, m-am simțit ca acei excursionști, care mergând hai-hui prin țară, își îmbogățesc ființa cu fiecare petec de natură pe unde trec. . În momentele acelea am avut un sentiment de împlinire… Am avut impresia că harul lui Dumnezeu se revarsă o clipă asupra mea. Atunci când i-am văzut pe Augustin și Mihaela, și puțin mai departe pe Flori, sufletul meu era așa de senin, așa de ușor, încât am închis o clipă ochii, și m-am rugat în sinea mea ca prezentul pe care-l trăiesc, să-mi schimbe puțin viața. Între timp fetele au cumpărat câteva lumănări pe care tot încercau să le aprindă… Am văzut-o atunci pe Mihaela, cum se uita destul de miratâ la lumănarea care s-a stins în mâna ei în timp ce o aprindea.
- Uitați-vă și voi. – ne-a spus ea mirată. Nu știa ce se întâmplă. – De-abia am a-prins lumănarea, și mi se stinge… De fapt nici n-am apucat bine s-o aprind…
- O fi un semn. – a râs Flori. – Sau vreo ispită.
- Hai Dănuț, că aici este un loc plin de ispite. – râdea Augustin, în timp ce am ieșit afară. – Cine știe cu ce ispită ne mai întâlnim.
Din biserică am ieșit apoi în curtea mănăstirii. Acolo, în partea dreaptă a bisericii, puțin mai în spate, se vedea un zid lung și alb cu mai multe ferestre.
- Acolo sunt chiliile călugărilor. – ne-a spus Flori.
- Și ce fac ei toată ziua? – am întrebat eu.
- Să nu crezi că n-au ce face. Au slujbe de trei, patru ori pe zi. După care se ocupă și ei de propria lor gospodărie. În plus, au nenumărate ore în care își fac rugăciunile dimi-neața, la prânz și seara. Astea sunt canoane pe care trebuie să le îndeplineasscă.
M-am uitat atunci la Flori și am zâmbit. Nici nu ne trebuia un ghid mai potrivit ca ea. O vedeam cum se mișca liberă, vioaie, ca într-un mediu familiar, binecunoscut. Parcă era o floare de colț care și-a găsit stâncile în natură, acolo unde își are locul.
- Hai să vizităm și muzeul mănăstirii. – a spus Augustin.
Într-un corp al acestei mănăstiri era un muzeu mic, unde se putea veni în contact direct cu acele vestigii particulare ale Basarabilor. După ce eu cu Augustin le-am așteptat pe fete, am intrat și noi în micul muzeu. Acolo se găseau vechi obiecte cu valolare isto-rică, care au aparținut chiar lui Mircea cel Bătrân. Am văzut astfel pocalul de argint al domnitorului. Am avut atunci o senzație ciudată, care a durat însă numai o clipă. Pocalul acela de argint, cu patina vremurilor istorice, mi-a dat deodată sentimentul unei comu-nicări directe cu perioada Basarabilor… Tot acolo se găsea și un mic ștand unde se vindeau cruci, biblii, mătănii, și alte obicte religioase. Am văzut-o atunci pe Flori cum se uita la acest ștant care parcă o fermeca, o acapara. Se afla în universul ei.
- Vrei să-ți cumpăr o metanie mică, s-o porți la mână? – m-a întrebat ea în șoaptă.
- Sigur că da! – am sărit eu entuzeasmat. – Am s-o port mereu, ca amintire de la tine. Nicidată n-am purtat o asemenea brățară.
- Asta nu este o brățară. – mi-a spus Flori când îmi punea metania la mână. – Asta se numește metanie… Călugării, ei singuri, împletesc din astea…
Această metanie este împltită dintr-un fel de șunur mic, gros, și negru. Tot de la Flori am aflat că, în general, călugării își fac rugăciunile numărând de zeci de ori fiecare înpletitură în parte. Ceea ce înseamnă, în limbajul lor, să îndeplinești un Canon. În mănăstirea aceea, departe de casă, micul nostru grup de patru persoane era vesel, voios, plin de viață. Augustin făcea tot ce putea să mă simt bine, să rămân cu niște amintiri întipărite în suflet. Într-adevăr, trăiam niște momente unice, din care mă voi hrăni mult mai târziu, când aveam să cad într-o groapă mizerabilă. Parcă eram cu totul pe altă lume. Tot ce vedeam acolo, tot ce trăiam în acele momente, mă fermeca, mă arunca într-o lume de vis, o lume de Duh, de dragoste spirituală. M-am simțit cuprins de o adevărată magie. Parcă spiritul meu devenea din în ce mai complet. Se recreea alături de prietenii mei. Alături de Flori, care nu știam cât o să rămână cu mine. Totodată, am văzut odată mai mult, cum Augustin și Mihaela îmi dădeau posibilitatea să văd lumea cu alți ochi. Cu ochii spiritului. Nimeni n-a mai făcut pentru mine așa ceva! Afară de tata. Am simțit atunci o dragoste pentru acele locuri, o profundă dragoste pentru îndumnezeire. Atunci a fost poate, momentul în care am avut pentru a doua oară, după camera de hotel, un senti-ment tandru, duios, față de Flori. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Mihaela cum se uita la mine cât de schmbat sunt.
- Uite-l pe Dănuț ce schimbat este! – se mira Mihaela - Aerul de munte îi priește.
- Mă așteptam la acest lucru. – a spus Augustin, în vreme ce m-a privit cu un ochi de psiholog experimentat. – Chiar pe asta am și mizat. I-am promis de mult că-l duc la munte.
- Da, de când ne-am cunoscut, Gust mi-a promis că mă duce cu mama la munte. – am spus eu, privindu-l pe Augustin cu recunoștiință. - Pe atunci eram sigur că este un vis imposibil de împlinit... De m-ar vedea mama pe unde am ajuns!...
În timpul acesta, în curtea mănăstirii Augustin a scos clapele de la cărucior... Eu le-am văzut pe fete cum se uitau la un copil mic care era pe-acolo, prin curte. La început n-am dat importanță. Însă, o clipă mai târziu, când m-am întrebat ce-au găsit fetele așa de curios, m-am uitat și eu la copil. La distanța la care eram eu, nu se putea distinge mare lucru. Însă, cu toate astea, am putut observa cum acel copil se uita la lume cu niște ochi vii, profunzi, ciudați de vii. Aproape stranii. Avea o privire care parcă te oprea în loc. Ai fi zis că dorește să rămână ceva din tine acolo, ca orfandă adusă dumnezeirii. Îți dădea impresia că băiețașul a fost pus acolo de o mână divină. Când au venit fetele la mașină, ele încă mai vorbeau despre felul cum arăta micul băiețaș.
- Ai văzut Flori ce drăgălaș era copilul acela? – a spus Mihaela entuziamată.
- Da… Privire ca aceea n-am văzut niciodată la un copil. – a spus gânditoare Flori. – Mie îmi plac copii mici, grăsuni, cum era acesta...
În vremea în care fetele vorbeau între ele, oarecum impresionate de copilul întâl-nit în curtea mănăstirii, Augustin m-a pus în mașină. Adâncite în propria lor discuție, nici Mihaela, nici Flori nu s-au uitat la prietenul nostru care se pregătea să pună căruciorul în port-bagaj. Astfel că, după ce a scos clapele de la căruț, el le-a sprijinit pentru un moment de gard.
- Aveți și voi grijă de clapele astea până îl pun pe Dănuț în mașină. – le-a spus el fetelor.
În sfârșit, Augustin m-a așezat în locul din spate al mașinii alături de Flori, după care a demarat.
- Și acum, mergem spre Bucduresti. – a spus acest prieten bun al meu, demarând mașina, în vreme ce a pus o casetă să cânte. – Recunoști caseta?
Într-adevăr, caseta era a mea. Aceeași casetă care încă mai păstra, pentru Augus-tin și pentru mine, amintiri vii, de neuitat. La un moment dat l-am auzit pe John Lennon cum cânta „O darling!”. În timp ce mașina a mergea prin Pitești, o auzim pe Mihaela cum spune.
- Nu putem opri la o terasă pe-aici, să mâncăm câte-un mic?
Chiar atunci mașina noastră trecea printr-un cartier din Pitești, căruia i se spunea Trivale. Augustin de la volan s-a uitat la ceas. Deja era ora cinci după masa.
- O să ajungem în București pe la 7 sau 8 seara. Ziceam să nu ne apuce întune-ricul... Dar dacă tu vrei... Poate este mai bine. Mă mai odihnesc și eu.
De multe ori, de când Augustin mi-a prezentat-o, am fost convins că Mihaela este prietena ideală pentru el. Și așa este. El este un tip contemplativ, analzator, mai visător, dar totodată pătrunzător, un băiat care își poate face o părere aproape totală despre o per-soană la prima vedere. Gusti, așa cum îi spun eu, are nevoie de o fată grijulie, atentă față de el, și totodată o prietenă cu care să împartă problemele vieții în mod egal. După cum am văzut, Mihaiela este o fată blândă.. La ideea ei, în drum spre casă, Augustin a oprit mașina în fața unui restaurant..
- Hai să ne oprim puțin aici. – a oprit prietenul meu mașina. – Văd că este un restaurant mai rustic.
- Mai întâi să-l scoatem pe Dănuț din mașină.-
- Mihaela, vino să scoatem căruțul din port-bagaj.
- Văd că pare un restaurtant frumos. Uite, “Corul Vânătorilor” – a spus Mihaela care ieșise odată cu Flori din mașină. – Da ce face Augustin la port-bagaj?
- Parcă s-a întâmplat ceva! – a observat și Flori – Ar fi și păcat. Până acuma totul a mers așa de bine…
Într-adevăr, l-am văzut pe Gusti cum stătea în fața port-bagajului cu mâna pe frunte. Arăta îngrijorat, supărat. Mihaela, a coborât și ea din mașină să vadă ce se în-tâmplă. Flori, ca și mine, se înteba ce s-a întâmplat. S-a dat jos din mașină.
- Știți c-am pierdut clapele de la căruciorul lui Dănuț? Dar unde? Stau și mă gân-desc – a spus Augustin, care arăta îngrijorat peste măsură. Supărat chiar. – Nici voi nu mi-ați aras atenția.
În sfârșit, așa posomorâți, ne-am dus la o mică terasă, unde am luat mititei, și eu am băut o mică sticlă de spray. Era un restaurant cu o terasă care avea un aspect rustic, unde pulsa o sevă pură, cu un aer filtrat, de început de toamnă. În tot timpul cât am stat la masă, la acea terasa, Augustin n-avea astâmpăr. Îl vedeam muncit de niște gânduri.
- Nu te mai gândi la pedalele alea, Gusti. – am spus resemnat. - Le-am pierdut, le-am pierdut. Asta e! Acum nu are are rost să stricăm această frumoasă plimbare pentru niște pedale. Totul a fost așa de minunat… Ar fi păcat.
- Dar mi-este necaz! – a spus Augustin și s-a ridicat în picioare. – Când totul mergea așa de bine!… M-am bucurat și eu că te scot și pe tine undeva la munte…
- Nu poți să faci tu ceva, Augusto? – l-a întrebat Mihaela.
Augustin se uita mereu la mine, la căruciorul meu… Mă examina… Nu pe mine, ci se uita cu atenție la cărucior.
- Să vedem ce putem face… - a spus el dus pe gânduri. Ca întodeauna, eu aveam încredere foarte mare în puterea de invenție a prietenului meu. – Și fără clape la picioare nu poți. Nu-i așa?
- Nu pot. – am spus eu cu inima strânsă. – Să zicem că în casă stau fără clape, dar când ies afară, imediat simt lipsa lor.
- Și nu se poate improviza ceva? – a întrebat Mihaela.
- La asta mă gândeam și eu… Aș putea să fac ceva din două curele…
Flori nu spunea nimic. La fel ca și mine, aștepta.... Se uita La Augustin. La Mihaela… Totul depindea de ei. Așa cum am mai spus, peste toată această plimbare a noastră plutea un farmec deosebit, un fel de vrajă de care mă lăsam dus, gustând din plin fiecare moment, fiecare fază a ei, cadru cu cadru. Și acum, această întâmplare de care ne împiedicam!… Aveam impresia că citesc un roman de aventuri în care toate aceste lu-cruri i se întâmplă altcuiva.
- Eu zic că Dany se poate descurca și fără clape. – a spus în cele din urmă Flori. – Și-așa, când îl scot afară, ele atârnă greu.
- Totuși… nu se poate să-l scoți afară fără să aibe unde să-și pună picioarele… Cel puțin să știm dacă le-am lăsat acolo, la mănăstire. – a spus Augustin privind la ceas. – Unde am făcut ultimul popas? La mănăstire.
- Acolo le aveam. – Am spus eu categoric. – Vă spun sigur.
- Eu m-aș întoarce. – Ne-a spus Augustin, căruia gândul la pedale nu-i dădea pace.
Flori s-a uitat într-un fel la mine și a oftat.
- Ești un copil-problemă! Știai asta? – După care ea s-a uitat într-o carte cu toate mănăstirile din țară. – Stați, să văd dacă am aici numărul de telefon de la mănăstiri... Nu, nu le am…
- Mă duc să dau telefon la informații... Poate ne dă numărul de de la Cozia. Flori, vino cu mine, că tu te descurci mai bine cu călugării.
Augustin împreună cu Flori s-au dus să dea un telefon acolo, la mănăstire. Era mai bine ca ea să vorbească, pentru că știa cum să se descurce cu călugării. Eu și Mihaela am rămas la masă așteptând… Ateptând, ce?
- Îmi pare rău Mihela, că v-am creeat atâtea probleme.
- Nu-ți face probleme. Important este că ai venit aici, a munte. Ai schimbat și tu puțin aerul... Nu ți-a plăcut? – Mi-a spus Mihaela, și eu am fost convins că în mare parte, această frumoasă și aventuroasă plimbare îi datorez și ei.
- O, ba da!… Și încă cum! – am exclamat eu entuziasmat. – Plimbarea asta n-o voi uita n-o uita mult timp….
- Păi vezi?… Cu toții ne-am simțit bine… A fost o mică vacanță. Dup-aceea, pe mine și pe Augustin ne-așteaptă muncă… Foarte multă muncă.
Eram nerăpdător să văd dacă Augustin și Flori rezolvă ceva. Mi-am dat seama atunci că într-adevăr trăiesc niște clipe absolut inedite în viața mea… Eu aici, stau fără tata, pierdut undeva într-un colț țară, prin niște locuri de munte prin care n-am mat trecut. A trebuit să treacă 50 de ani ca să ajung să trăiesc asemenea clipe. Nu știam, nu eram sigur dacă într-adevăr se vor găsi clapele. Iar când, în sfârșit i-am văzut pe Augustin și pe Flori că vin, inima îmi bătea din ce în ce mai tare.
- Ce-ați făcut? – am întrebat eu, cu inima îndoită cât un purice. Am simțit, ca în-totdeauna în asemenea ocazii, un gol în stomac.
- Am dat telefon și mi-a răspuns chiar starețul mănăstirii. – a spus Flori, și pe fața ei se vedea o emoție înrudită cu o anumită stânjeneală. – I-am spus că am fost la mănă-stire acum o oră, și am pierdut niște pedale de la un cărucior de invalit. La care, cu o voce sobră, mi-a spus să revin peste o jumătate de oră.
Această jumătate de oră căutam s-o lungesc cât mai mult, ca un gumelastic, ca pe un univers ce se dilată. Îmi dădeam seama că nu voi mai avea o asemenea ocazie, că nu mă voi mai întâlnii cu aceste unice împrejurări. L-am văzut pe Augustin cum aștepta să treacă timpul. Stăteam acolo ca personajele lui Caragiale care socoteau localitățile și timpul pe unde trebuia să treacă Mița. La fel ca ele, Augustin făcea scoteala cât timp îi trebuia călugărului să ajungă la poartă.
- Așa mi fost rușine când am vorbit cu Starețul! – ne spunea Flori. – S-a arătat amabil, dar avea o voce sobră, serioasă.
Și după o jumătate de oră, când Augustin a dat din nou telefon, cu aceeași ama-bilitate sobră, rece, starețul a spus că s-au găsit clapele la poartă, și putem să mergem să le luăm. Eu eram bucuros, fericit. De fapt toți patru arătam o euforie, o bună-dispozițe rar întâlnită. Cu vocea mea groasă, alambicată, greoaie, vorbeam, râdeam, încât toată lumea care se găsea pe acea terasă se uita la noi.
- Mai încet Pisoi. – îmi spunea Flori. – Se uită lumea la noi.
-Da mami, ai dreptate. – am devenit eu serios.
M-am uitat pe rând la fete și apoi la Agustin, și mi-a fost runșine. Rușine de mine, de felul cum nu știu să mă comport în cazul în care am ocazia să ies undeva, în societate. Un invalid ca mine, care a stat atâta timp departe de societate, odată ce s-a văzut ieșit în lume, era ca pasârea aceea pe care o îmbăta cerul liber, necuprins. Aveam o senzație inversă ca aceea pe care o are Albatrosul din poezia lui Baudelaire. Obișnuită cu cerul liber, când se vede jos, această pasăre se simte închistată, sufocată. Iar eu aveam un sentiment invers. Acum, când am și eu ocazia să fiu într-un gup cu două fete așa de stilate, așa de frumoase, undeva la un restaurant, la o terasă, nu știam cum să mă port, ce reacții să am. Am norocul că prietenii mei dau dovadă de înțelegere și fac tot ce pot ei ca să mă simt bine. Pe de altă parte însă, îi sunt recunoscător îngrijitoarei mele care îmi atrage atenția ori de câte ori este necesar.
- Lasă-l Flori, - a spus Mihaela, pe care o amuza veselia mea. – Uite ce bucuros, ce relaxat arată…
- Hai să ne grăbim puțin. – a spus Augustin, care m-a luat de la terasă spre mașină. - O să ajungem acasă pe la zece seara… Totul este să prindem soseaua liberă.
Flori s-a ridicat pentru a doua oară de la masă. Era îngrijorată ca și mine. După ce că prietenii noștrii s-au deranjat pentru noi, acum avem probleme și cu hangarele mele.
- Tu ai niște prieteni minunați... Þi-am spus de-atâtea ori Dany, că Dumnezeu te veghează. Ești copilul Lui.
Și după ce ne-am urcat în mașină, Augustin a demarat, refăcând drumul înapoi spre mănăstire, să regăsim harul acela ce ne-a umplut pentru moment sufletul.
- Poate Dumnezeu n-a mai vrut să plec de-acolo. - Am gândit eu cu glas tare.
Și într-un curat amurg de munte, mașina a început să urce drumul înapoi, pe soseaua aceea în serpentine, care îmi purifica toate clipele vieții, adunate într-un singur punct. Împreună cu prietenii mei, eu mă simțeam exact ca într-o poveste în care întâm-plările mi se perindă într-o oglindă, eu fiind în acelaș timp eroul direct, dar și un cititor ce-și imaginează episoadele citite. Șoseaua șerpuia la poalele muntelui, iar eu aveam impresia că mă poartă undeva, pe târâmul romanelor, unde trebuia să găsesc Sensul Vieții. Prin fața ochilor mi se perindau din nou aceleași case în stilul moale, oltenesc, din care unele se pierdeau în farmecul munților. Am fost curios să văd cum se desfășoară viața aici, prin regiunile astea, și mai ales cum se poate trăi zi și noapte acolo, la mă-năstire. Îmi închipuiam că locuitorii din aceste regiuni duceau o viață dură dar sănătoasă. Acele case gen vilă care se pierdeau pe dealuri, dădeau o atmosferă de legendă, întreținută de amurgul ce se lăsa puțin căte puțin peste munții de o rară frumusețe. De-odată am putut vedea din nou terenul destul de întins care aparținea mănăstirii. La ora aceea, în fața sfântului lăcaș nu era aproape nimeni. Să lăsase un început de amurg. Încercam să-mi închipui viața călugărilor după ce se retrăgea fiecare în chilia lui. După cum știam de la Flori, călugării se rugau, citeau diferite cărți sfinte, aveau rugăciuni spe-ciale pentru fiecare etapă a zilei. Asta bineînțeles în afara posturilor din ajunul diferitelor sărbători, care sunt săptămânale sau lunare, și pe care acești copii ai lui Dumnezeu le țin cu cea mai mare strictețe. Augustin a oprit mașina undeva, jos, la poalele mănăstirii. Era deja ora cinci dup-amiaza.
- Dănuț să rămână în mașină, că ne-ntoarcem repede. – a spus Augustin care, după ce m-a închis în Opel, a intrat împreună cu fetele în mănăstire.
- Venim și noi cu cu tine. – a spus atunci Mihaela.
- Da…! Să-mi cer mii de scuze părintelui. – a spus Flori care era puțin stânjenită. – Of!… Din cauza ta, Pisoi! Uite ce mă pui să fac.
Am stat atunci cam vreo zece minute cu ochii la curtea aceasta a apostolatului, în care cel ce intră devine fiul lui Dumnezeu. “Probabil că Dumnezeu nu vrea să mai plec de-aici”, mi-am spus eu amuzat. După cinci minute îi văd pe toți trei cum vin. Augustin avea pedalele de la căruț în mână.
- Să sperăm că până acasă nu mai avem nimic care să ne oprească din drum. – a mai spus Augustin punând mașina pe drumul spre București. - Trebuie să le prețuiești Dănuț… Astea sunt pedale umblate.
- Ați văzut cât de modești sunt acești călugări? – a spus Flori.
Într-o liniște plină de acea mulțumire sufletească pe care ne-o dădea această unică plimbare, din locul lui din față, priertenul meu a demarat mașina pe autostradă.
- Mă tem c-o să trebuiască să mai oprim undeva, să iau benzină… - a spus Augus-tin atent la șoseaua peste care începuse să se lase amurgul.
Mașina noastră înainta într-un amurg din acela subțire, elegant, care de fiecarea dată când mă prindea undeva, pe drum, îmi dădea o stare euforică, alături de sentimentul că trăiesc viața din plin. Eu m-am uitat cu coada ochiului la Flori care tăcea, adâncită în gânduri. La rându ei, Mihaela stătea pe scaunul din față, lângă prietenul nostru, fiind atentă și ea la drum. La ora aceea târzie șoseaua era aproape liberă. Pe de o parte și de alta a șoselei era câmp liber, pe care se vedeau din când în când luminile unor fabrici, care mai degrabă mi-aduceau aminte de perioada comunismului.. La noi în mașină cânta muzica de pe o casetă pusă de Augustin. La câțiva kilometrii mai încolo, ne-a ieșit în cale platoul unei benzinării.
- Să oprim aici puțin ca să iau benzină
- Atunci să luăm și noi un suc. Mai am și câteva prăjiturele. – a spus Mihaela.
- Vrei și tu Pisoi ceva? - M-a întrebat atunci Flori – Cum mergem acasă, te pun direct în pat. Uită-te și tu, Mihaela, Dănuț este făcut fleașcă…
Augustin a venit cu suc și Mihaela a desfăcut atunci și cele câteva prăjiturele care i-a mai rămas.
- Ei, Pisoi, acum vine partea cea mai grea pentru mine…- a spus Flori care era deja obișnuită cu felul meu de a fi. – Stai ușor și ție.
Încet, cu greu, pe scaunul din spate, Flori mi-a dat câte-o bucățică de prăjitură. Eu am căutat să mănânc acolo în mașină, cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Am avut noroc că Augustin a oprit mașina la această stație de Peco. Pe platoul acela al benzi-nărirei, seara care se lăsa peste noi ne dădea o liniște armonioasă. Parcă ne învelea pe toți patru într-o pătură netedă, de catifea. Am mâncat atunci încet, atent, cu o deosebită sa-voare, din micile bucăți de prăjitură pe mi le dădea Flori în gură. Eram bucuros, mul-țumit, cu sufletul senin… Aveam acea seninătate care mă făcea să mă simt în fața porților de rai. Mi-am dorit să păstrez adânc în mine, aceste clipe învăluite în glazura serii. M-am simțit deodată atât de fericit, încât o teamă nelămurită parcă mi s-a strecurat în suflet. Între timp, după ce a pus benzină în mașină, Augustin s-a urcat în mașină.
- Hadeți să mergem spre casă… Bine c-am luat benzină, că mai aveam puțin în rezervor.Dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd
Mihaela a început să râdă.
- Tot eu trebuie să-ți aduc aminte.
Flori se uita cu plăcere la amândoi. Îi vedea cum se potrivesc. Cum se comple-tează unul pe altul.
- Uite Pisoi – mi-a șoptit ea mie. – Așa doream să găsesc și eu pe cineva… Însă n-am avut noroc. De-aceea mă duc la mănăstire…
Și avea dreaptate… În afara faptului că mi-ar fi plăcut ca Flori să rămână cât mai mult timp cu mine, m-aș fi bucurat sincer dacă ea ar fi găsit un băiat cu o situație bună, intelectual, să fie rafinat, cu un nivel ridicat de viață. Începusem să țin la această fată. Am mai spus undeva, și o repet. Eu m-am bucurat (ca să spunem așa) de două “categorii” de fete. Pe de o parte, au fost cele câteva prietene ale mele (începând cu prietena mea Roxana). Acestea au fost prietenele sufletului meu, cum le denumesc eu. Iar pe de altă parte, în ultimul timp, au apărut femeile (angajate de sora mea) care mâ îngrijesc pe mine. Iar acum, de când a venit Flori la mine, această fată acumulează perfect cele două categorii de care am vorbit. Pe lângă o îngrijitoare de care am nevoie, ea a devenit și o prietenă sinceră a mea. Sigur că și ea are anumite obiceuri mai… severe. Însă nu trebuie să nu uităm că această fată a venit de la mănăstire unde obiceurile sunt foarte riguroase. Sau, cum spunea chiar Flori, la mănăstire este o, cu totul, altă concepție a vieții. Un alt mod de a trăi. Iar acum, de când a venit la mine, am început să mă obișnuiesc tot mai mult cu această fată.. Cu modul ei de a mă îngriji… În urma acestor gânduri fugitive care mi-au venit în mașină, m-am uitat la Mihaela și la Augustin. Am avut atunci impresia că eu și cu Flori suntem o mică familie, care a plecat într-o excursie cu prietenii. De altfel, în ultima vreme, de câte ori ne lua Augustin și Mihaela la plimbare, aveam sentimentul că suntem două familii care mai ies împreună din când în când. Așa ceva eu n-am avut și nu voi avea niciodată. În timpul în care aceste gânduri mi-au venit în fracțiuni de secundă, mașina noastră înghițea kilometrii întregi spre București. Ne îndreptam cu roțile în viteză spre casă. Pe soseaua învelită în catifeaua nopții, mașina aluneca pe asfalt, împreună cu toate amintirile pe care le-am adunat în aceste zile. Întâmplările din ultimul timp începuse să facă parte din carnea mea, din sângele meu. M-am simțit îmbogățit, refăcut, aproape că mă renășteam. Aveam impresia că de-a doua zi, ființa mea își va căpăta un alt sens, o altă viziune a vieții. Și într-o măsură, într-o foarte mică măsură, așa a fost. Am crezut atunci că pot să-mi fac o viață proprie, o viață liniștită în care Flori să rămână alături de mine. Asta în cazul în care ea nu se va căsătorii. Știam, binînțeles, că trebuia să se ducă la mănăstire, undeva, prin Ardeal. Însă în ultimul timp îmi spunea că s-ar putea să rămână la mine, cel puțin până în primăvară. Când am trecut prin Bucureștiul acoperit de întunericul serii, mașina înainta fără zgomot pe bulevardul pe care luminile fosforescente îi punea o haină strălicitoare. Eu eram deja obosit, moleșit de atâta drum. Alături de mine, Flori (eram să spun Flori a mea) tăcută, obosită, puțin distantă, priviea afară, în noapte. Deși la ora aceea eram obosit, moleșit de drum, am simțit-o pe îngrijitoarea mea rece, puțin distantă, pierdută într-un univers al ei tainic, profund misterios, în care duhul mă-năstiresc o închidea într-o carapace de nepătruns.
- Ce-i cu liniștea aceasta? – l-am auzit pe Augustin. – Vorbiți, cântați, spuneți ceva… Eu adorm aici la volan.
Eu am început deja să mă simt oboist. Totuș nu mă săturam să privesc centru orașului care era scăldat de lumini albe, verzi, gălbui, provenite de la firmele diferitelor magazine, hoteluri și bănci particulare ori de stat. De pe locul meu, pe canapeaua din spate, eu tăceam. Nu spunea nimic. Deși era și ea obosită, Flori s-a uitat la mine, în același timp când și Augustin m-a observat prin oglinda retrovizoare.
- Lui Dănuț i s-a tăiat filmul. – a spus Augustin de la volan, privindu-mă prin oglinda retrovizoare.
- A cântat, a vorbit și acum nu mai spune nimic. – a spus și Mihaela.
- Este obosit ca noi toți. – a râs Flori. – Pentru el a fost un eveniment.
- Curat eveniment! – m-am trezit eu din moleșeala care m-a cuprins. – Fiți sigur că această plimbare o s-o pomenesc mult timp… Foarte mult timp.
În sfârșit, era ora unu noaptea când am ajuns acasă… Mașina a oprit în fața blo-cului și noi toți, deși eram extrem de obosiți, ne găseam cuprinși de un fel de vrajă eufo-rică. Cel puțin așa mi se părea mie. Câte-un vecin întârziat, mă întreba de unde vin la ora aceea. În sfârșit, Augustin și Mihaela m-au dus în holul blocului, de unde m-a preluat Flori.
- Mulțumim… Ați fost niște scumpi amandoi. – a spus Flori, sărutând-o pe Mi-haela. – Să nu ne vadă nebuna aia de Lili.
- Și dacă ne vede, ce este? Nu mai pot eu de cucuveaua aia! – am spus eu, fără să-mi pese de nimic la ora aceea, târzie din noapte.
După o plimbare așa de minunată m-am simțit obosit, dar pe deplin fericit. Gustam o fericire în care se revărsau atâția ani de așteptări, de refulări, de regretele pe care le-am simțit de câte ori prietenii mei vineau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanță la munte sau la mare. Iar acum, după atâția ani de așteptări, de renunțări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situația mea, cu prietenii mei și cu o fată frumoasă, undeva, la munte. Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos. În vremea aceasta, Flori, care abia se ținea și ea pe picioare, se pegătea să mă culce. Fapt pentru care nu-mi păsa de nimic altceva.
- Hai Pisoi, să te dezbrac… - mi-a spus ea, – Mâine ne sculăm și noi mai tzârziu..,. Numai să nu vină “Cuvioasa”… Mai trebuie să-ți fac și-o baie…
Într-adevăr, când m-a îmbrăcat în pijama, mi-am simțit corpul obosit, strâns, murdar de drum, dar fericit… Fericit că am ajus să fac această plimbare nevisată. În cele din urmă, așa somnoros cum mă găseam, pe pragul între vis și veghe, mi-am dorit un singur lucru. Mi-am dorit cu orice preț să păstrez în mine clipele vii ale acestor unice zile care au trecut. Am avut odată mai mult dovada că Augustin este prieten adevărat, de neînlocuit. Un prieten pe care-l întâlnești odată în viață. În acelaș timp am admirat-o pe Mihaela care s-a dovedit a fi o fată minunată, excepțională, din moment ce a fost de-acord și ea să-mi facă această bucurie de neuitat. În puținele momente care mă despărțeau de un somn adânc, odihnitor, mi-am dorit, m-am rugat pur și simplu, ca Flori, împreună cu vraja acestei mici vacanțe, să rămână cu mine cât mai mult cu putință. De un singur lucru sunt sigur. Pe lângă întreaga mea recunoștință față de Augustin și Mihhaela, fără care această plimbare n-ar fi existat, Valea Oltului va mai reprezenta pentru mine imaginea lui Flori, personalitatea ei, cu tot ce a însemnat ea pentru mine.