poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2109 .



Macii rosii ai sperantei
proză [ ]
Provizoriu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [giove ]

2008-04-11  |     | 





Macii roșii ai speranței

***
Constatam așadar pe propria-mi piele, că într-adevăr ființa umană este alcătuită dintr-o materie total diversă de cea din care sunt compuse celelalte ființe din universul înconjurător. Evident că și felul în care decurge viața cuiva, își pune amprenta asupra comportamentului și a stării psihice a acestuia. Dacă înainte mi se părea că trăiesc uneori un coșmar, acum trăiam fără nici o umbră de îndoială, o existență de infern.
Încet, încet, Laura reușise să-i atragă pe copii în tabăra ei, astfel că acum , frontul dinspre care porneau loviturile se lărgise și cred că tocmai cele venite din partea lor, îmi produceau tocmai cele mai dureroase răni. Răutatea rece și calculată a unui adult se poate justifica frecvent prin acea logică a lucrurilor iraționale, comise într-un mod rațional; în vreme ce micile săgeți otrăvite, recepționate din partea unui inocent, sunt mult mai în măsură să te decocerteze și să te lovească mai profund, tocmai datorită faptului că te surprind cel mai adesea dezarmat și lipsit de orice mijloc de apărare. Cu toate acestea, nu nu le găseam nici o vină, pentru că de fapt nu este de condamnat brațul care lovește, ci mintea care conduce mișcarea. Din această cauză, mă simțeam din ce în ce mai singur și mai nenorocit. Cu ceilalți din familie nu prea aveam contacte și de altfel, mi se părea chiar normal să fie așa, căci fiecare probabil avea la rândul său problemele și dificultățile cotidiene. Cine ar avea atâta disponibilitate să se mai gândească și la necazurile mele,; pe care de altfel nici nu le făcusem cunoscute vreodată altora, dintr-un soi de jenă lesne de înțeles. Tot ceea ce reprezenta viața privată a familiei mele, nu depășise vreodată pragul casei, motiv pentru care, nimeni nu-și putea închipui măcar, zbuciumul și contrele care acompaniau cu o frecvență incredibilă cea mai mare parte a zilelor noastre; mai ales când ne vedeau zâmbetul și comportamentul prevenitor, pe care-l adoptam în prezența altora. Ne obișnuiserăm să interpretăm partituri comice într-o dramă, de ale cărei profunzimi nimeni dinafară nu avea habar. Doar în momentele când rămâneam singuri, măștile cădeau și astfel redeveneam noi, cei de toate zilele, refulând reciproc presiunea acumulată în izbucniri de o violență greu de descris. Din fericire, acestea se limitau doar la stadiul de exprimare verbală, căci altfel nu știu și nici nu vreau să-mi închipui la ce s-ar fi putut ajunge.
Plictisit și obosit de această permanentă confruntare, mă străduiam să înțeleg ce anume a putut să conducă la un asemenea rezultat; transformând o mare dragoste, care crezusem inițial că va dura așa după cum se spune de obicei prin cărți sau filme "Până ce moartea ne va despărți." și uneori, chiar dincolo de aceasta; într-o ură intolerantă.
Revedeam ca într-o derulare cinematografică secvențe din viață, care mă conduceau inevitabil la una și aceeași concluzie. Eu eram vinovat de tot ceea ce se întâmplase, și asta deoarece, la început suportasem fără să fac prea mult caz aceste izbucniri, considerând că această metodă ar fi în măsură să stingă sau cel puțin, să limiteze conflictele.
Greșeală!!!Greșeală capitală! Tăcerile, ca și lipsa unei riposte imediate suficient de hotărâtă, au condus-o pe nevasta mea la ideea falsă că avea dreptate în privința afirmațiilor pe care le făcea și astfel devenise din ce în ce mai înverșunată și mai lipsită de autocontrolul bunului simț comun. Mai târziu, fiind supuși unui veritabil asediu, nici nervii mei nu au mai putut rezista, astfel că am început să ripostez la orice lovitură cu o contră în manieră identică celei impuse de ea. Atât timp cât mă limitasem la tăceri sau la timide încercări de împăcare, cel puțin nu ieșeau scântei; dar mai apoi acestea n-au întârziat să apară, și după cum este firesc să se întâmple, din acestea s-a aprins și focul, care încet-încet a reușit să transforme în cenușă toate idealurile și speranțele nutrite la început. Ne minunăm uneori, văzând ororile și atrocitățile care se petrec pe teatrele câmpurilor de luptă din războaiele, care parcă au amanetat întreaga istorie a omenirii, punându-ne invariabil aceeași întrebare: "DE CE?!"
O întrebare cu răspuns compex. Pentru că...Pentru că...Pentru că...punctele fiind înlocuite în general cu argumentări subțiri, care de fapt nu sunt nimic altceva, decât pretexte ambalate in cutii de uz comun și justificări lipsite de orice logică a normalității. Și atunci, ce poți să mai spui despre bătăliile care se desfășoară pe frontul restrâns al unei căsnicii nereușite; în care, inamicii de azi, sunt aceeași, care zâmbitori și fericiți își declarau iubire eternă...ieri. Stupiditatea situației, derivă tocmai din faptul că cel puțin în acest caz, combatanții vorbesc aceeași limbă și măcar aparent, au și interese comune; în vreme ce primul, presupune de obicei o totală diferențiere produsă de o limbă, cultură și interese diverse. Dar în fine, ce rost are să mai vorbești, dacă nu poți să te și înțelegi?...
Aceasta era așadar atmosfera pe care eram nevoit să o respir, asemeni unui astmatic, sufocat, strivit din toate direcțiile, ignorat, lipsit până și de cel mai mărunt semn de stimă sau considerație. Ajunsesem din punct de vedere moral, o epavă pe care adversitățile cu care trebuia să mă confrunt, se străduiau să mă transforme fără drept de apel, într-un soi de puzzle dezarticulat. Unica culoare care-și găsea loc pe cerul zilelor calvarului meu, era negrul; iar din tot vălmășagul de gânduri care-mi asalta mintea, unul singur se detașa cu pregnanță și mai ales cu o frecvență diabolică; Anume cel de a-mi pune singur capăt zilelor. Mă înspăimânta faptul că-mi descopeream ascunse prin cutele profunde ale conștiinței asemenea porniri, de care nici măcar n-aș fi putut bănui că există în bagajul propriu de idei, într-un trecut nu prea îndepărtat. Constatam în mod direct că de fapt, omul în viață este asemănător unui banc de probe, care vrea să demonstreze că rezistența la șocuri este influențată de gravitatea și frecvența cu care acestea ne lovesc și așa cum este firesc să se întâmple, până la urmă reușesc să-l demoleze, oricât s-ar opune bietul de el.
Pentru a înlătura asaltul acestor gânduri apelam cu destul succes la ajutorul alcoolului, care se dovedea a fi unicul leac capabil să facă față răului care se străduia să mă înghită, la fel cum o mlaștină înghite pe trecătorul imprudent. Câteva pahare de coniac mă linișteau automat, oferindu-mi acea stare de beatitudine pe care nimic alceva nu mi-o putea asigura. Beam cu dezgust; fără acea plăcere pe care auzisem că o simte un băutor înrăit, chiar dacă judecând după aparențe, aparțineam și eu acum acelei tagme atât de hulite a bețivilor; și de altfel, unde s-a mai pomenit ca cineva să înghită un medicament, ca și când ar degusta ambră?-iar băutura reprezenta în cazul meu doar atât: un medicament. Că drumul care duce de la necesitate la viciu este scurt, o știam prea bine, dar asta mă lăsa într-o oarecare măsură indiferent, cunoscând-mi rațiunea gestului. Trăiam într-un fel de narcoză așa că orice catastrofă la care aș fi asistat, mi s-ar fi părut un lucru banal, insignifiant, (indiferent de ipostază: actor sau spectator).
Din tot acest turbion de gânduri am fost trezit de o rafală de ploaie, care s-a abătut brusc și violent, ca și când cineva, acolo sus ar fi deschis un duș cu o presiune mare.
Iată că de fapt și lucrurile mai mărunte mă puteau readuce la realitate; deci nu era neapărată nevoie de ceva catastrofal. Câtă relativitate este cuprinsă uneori în modul de evaluare a anumitor lucruri?...Oamenii surprinși fără umbrele alergau să se pună la adăpost care și pe unde putea. Chiar și cei care mai prevăzători din fire erau dotați cu un asemenea accesoriu, erau siliți să se declare învinși în lupta inegală cu picăturile, care-și sporeau progresiv densitatea, transformându-se treptat într-un soi de pânză lichidă, care unea cerul cu pământul, făcând inutil orice efort de a i se împotrivi. Gurile de canal s-au dovedit și ele în scurt timp incapabile să absoarbă șuvoiul de apă, care în puține minute reușise să reducă străzile dimprejur la stadiul de canale venețiene. Lipseau doar gondolele pentru a completa tabloul lagunar.
Suportam cu stoicism biciuiala nestăvilită a ploii, împingându-mi în același ritm scaunul rulant, reconfortat de ideea că toată această apă nu putea oricum să treacă dincolo de piele. Nu după foarte mult timp, acea zvâcnire diluviană s-a mai potolit, după care a incetat total. Norii s-au destrămat, retrăgându-se încet de parcă ar fi fost absorbiți de un imens aspirator invizibil, iar soarele și-a reintrat în deplinătatea drepturilor, cald și strălucitor.
Înspre apus, un curcubeu vârsta cerul, oferind un spectacol minunat peste cenușiul amenințător al zării.
Am ajuns lângă poarta casei, urmărit de de o idee care-și făcea loc încet dar sigur printre toate celelalte.
Touși, mai există pe lume lucruri, pentru care merită să trăiești...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!