poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 14133 .



Aventuri solitare
proză [ ]
Două jurnale și un contrajurnal(fragment)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Octavian_Paler ]

2008-03-21  |     |  Înscris în bibliotecă de Carmen Sorescu



Neptun, august

Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopții într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroșit de la sângele care-mi curgea din nas și, la fiecare mișcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu știam ce să fac, îmi sporea și mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reușit, în sfârșit, să opresc hemoragia. Dimineața, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare.
Seara, am mai trecut o dată prin aceeași sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie și numai din prudență, să rămân în București. Încât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc.
Acum, mă simt de parcă aș fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar și mulțumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aș fi venit, aș fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ține de trecut. Pentru totdeauna! Și nu mă văd în stare, deocamdată, de așa ceva.


Atmosfera de la "Casa scriitorilor" nu mai e cea de altădată. Cei mai mulți "locatari" îmi sunt necunoscuți.
Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeași serie nu trec de schimburile, convenționale, de amabilități. Am oarecare faimă de individ ursuz, așa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversație cu mine dincolo de "Bună dimineața", "Cum e apa?" sau "Poftă bună". Și, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-și depun încălțările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, așadar, să iau parte la șuetele care se încing pe plajă ori pe terasă și să aud obișnuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză și cam atât. E mai bine. Și pentru ei. Și pentru mine.
Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă plutește un vacarm de lumină. Doar spre Constanța zăresc un nor.


De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineață, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit și toți s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aștept amiaza, și să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte "răfuiala" mea cu specialiștii în antichitate, proiectată pentru această vacanță (deocamdată, îmi adun gândurile), închid ușa după mine, mă întorc în "actualitate", cobor scara, predau cheia la recepție și ies, prin mica grădină a vilei, chiar în fața treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Și de ce nu? Tinerețea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip și nu te mai gândești la nimic. Sau te azvârli în apă și singura preocupare e să urmărești ritmic brațul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou.
Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în București. Dintr-o dată, redescopăr că esențiale sunt doar viața, iubirea și moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Și ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naștere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproș ar fi ridicol.


Să fiu mai clar, dacă pot. N-aș zice că devin "altul" la mare. Dar, cu siguranță, devin "altfel". Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beție superficială care-mi relaxează inhibițiile și mă curăță, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în București n-am cum să scap (ca de praf și de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Și nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă.
Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influența unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie și că, deci, totul e, fără profunzime, o excitație la nivelul senzațiilor, dar de ce aș pretinde mai mult?
Și acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineața, e "antic" și se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o așteaptă pe Frina.


Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă și ușa care dă spre balcon. Dimineața, când răsare soarele, lumina macerează țesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în București. Ies în balcon și mă uit, cum am făcut și în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală țărmul cu o nepăsare grea, inerțială, și am senzația stranie că mă aflu înainte de apariția vieții pe Pământ:
Mi-am fixat un program riguros. În jur de șapte și jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă așez în fața mașinii de scris. (Aveam poftă de o polemică și pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc niște obsesii.) Voi lucra, ca "emigrant" în antichitate, numai când ceilalți sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele "Smith Corona". La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji "turele" între cele două diguri. Când am ieșit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal și se grăbește la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă șah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ține parcă de taumatur-gie... În fine, să mă apuc de treabă.


De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reușit să găsesc o explicație mulțumitoare, deși, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influențat, considerabil, perspectiva culturală și, în parte, chiar viața. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele ținând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc.
În adolescență, am devorat, bineînțeles, legendele Olimpului și, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse științific de profesori, ci adulterul de care vorbește Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toți zeii grecilor își pierdeau subit simțul divinității când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonați, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, și asta a contribuit ca viața plină de păcate lumești din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe "olimpieni". Nu-i simțeam severi, intransigenți. Și mă încânta să văd că niște zei duceau o existență de copii mari care nu reușeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei.
Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut și printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreț ambulant și m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această "criză" ce ținea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, și un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumești ale olimpienilor o lecție pe care abia mai târziu, după mulți ani, am înțeles-o. Că, și urâțită, viața păstrează ceva divin.
Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experiența oricărui intelectual. Mai neobișnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat "nebunia" lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele disprețuitoare ale somităților arheologice, sigure că "impostorul" nu va reuși decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui și chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o.
Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit "insolația mea elină", mai veche și, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit "lumina clasică" și tentația de a mă simți inactual, aici mi s-a clarificat o credință pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanțele, fără să o fi formulat niciodată tranșant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că "singurii oameni adevărați sunt cei care n-au existat niciodată". În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Și voi încerca s-o dovedesc.


Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite și de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place.
Am aflat că se fac glume pe seama punctualității cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reușit să impun o impresie atât de falsă despre mine. Toți cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiți, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualității. Dacă m-aș duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aș produce, poate, o mare decepție. Aș intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puțin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore "antic".


Nu mă consider "specialist" în antichitatea greacă și nici n-aș fi reușit să devin, dacă mi-aș fi propus așa ceva. Căci n-am răbdare să fac fișe, să clasez date. În privința aceasta, sunt leneș. Unica "specialitate" care mi-a convenit și care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschiși. Spre deosebire de specialiști, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simțit obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câți centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Și, la urma urmei, de ce ar trebui să știu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveștile care aureolează Olimpul seamănă cu veșmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez își acoperă infirmitatea. Asta îmi lămurește perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepție a grecilor despre frumusețe a ieșit din durere.
Am reținut, din lecturi, o mulțime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreț: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reușit s-o seducă până și pe soția regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieșea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinței pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marți și vineri, iar ca să-și taie părul aștepta luna plină. Am aflat că Euripide și-a petrecut multe zile într-o grotă, cu fața la mare, și am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeița s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ținut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de "Metafizică", deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost și model, și, deși nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viață anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufnița, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înțelepciunii, că "sofist" însemna la început "maestru de înțelepciune", abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, și că tăcuta zeiță a înțelepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii și-au împărțit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărțirea zonelor de influență. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări "puerile" (vor zice specialiștii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar și-a permis cutezanța nebunească de a zbura spre soare, folosind niște aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aș putea povesti cu lux de amănunte "plimbările" mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Și m-am gândit de nenumărate ori la singura condiție pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată și a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiție. A aprins în taină un opaiț și, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoști, ceea ce nu-ți e îngăduit să vezi, să cunoști; fericirea are nevoie de ignoranță și de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi...
"Copilării", vor bombăni specialiștii, încredințați că acest mod de a te apropia de antichitate ține de diletantism. Poate. Nu neg. Aș putea să replic, desigur, că noi, diletanții, nu reușim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialiști. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendință mai generală și un adevăr ușor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influențată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care "a fost", ci spre ceva de care "avem nevoie".


Vine o vreme când obosești să te tot justifici. Mai ales că asta nu servește la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ți sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înflorește nimic în ea. Și spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău.
De fapt, nu știu prea bine ce regret. Mulți spun că dacă ar lua viața de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulțumiți de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, "trăit" de întâmplări. Dovadă și faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aș simți nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, și prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuși, prin două licee, prin trei internate și prin trei facultăți. N-am trăit în pustiu! Șanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai ușor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aș ști să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin.
Oricum, mă tem că viața mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitație de viață. Și-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoștință.


Dau pătura la o parte și mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiți, cei veșnic grăbiți!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o mașină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, și ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încrețește luciul amorțit al apei. Așa va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forțându-se să păstreze ritmul. Câțiva amatori de pescuit, cu undițele pe umeri și cu un mic pe-kinez după ei, pleacă să-și încerce norocul. Jos, în golf își fac antrenamentul obișnuit elevii unei școli de karate, îmbrăcați în cămeșoaie albe. Antrenorul lor scoate niște sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinați, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, și totul are ceva caraghios.
Mă întorc în cameră și deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In București, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră și examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până și mica grădină a vilei se urâțesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar "pietoni". Locatarii "Casei scriitorilor" se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină și stau la taclale.


Ideile mele despre antici și despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanță ruinelor decât construcției din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitorești, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul "izvorul Mnemosynei", altul "izvorul Lethei". În mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă și cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării și abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, riști, se zice, să nu mai ții minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată și blândă, iar chiparoșii m-au trimis cu gândul, constant, prin noblețea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile grecești, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârșită simplitate, cu aspectul lor inițial (obraji fardați cu roșu, gene artificiale și pupile de cuarț)? Nici templele nu-și întâmpinau credincioșii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate și pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicității este, în bună măsură, o creație modernă și că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, și hoții, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, și romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât așa! Nu mai putem concepe statuile grecești decât albe. Și dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul inițial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialiști? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru prețuiești liniștea acolo unde ai norocul s-o întâlnești.
Dumneavoastră, domnilor, zâmbiți când ajungeți în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susține că zvonurile despre sirene (citez din memorie) "nu sunt povești născocite, ci adevărul curat". Ilustrul predecesor al enciclopediștilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, "pot fi auzite și azi" în preajma țărmurilor și că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luați în serios? Dumneavoastră puteți dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitați, totuși, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greșeală a culturii grecești; poate, cea mai mare, întrucât absența sirenelor și a cântecelor lor vrăjite implică riscuri și mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Și nu v-ați temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toți cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârșesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele priveliști care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele.


În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înțesată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogorește, marea e liniștită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii își înmoaie picioarele și fug, speriați, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbește căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconștient care să riște un stop cardiac, îmi fac curaj și mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde fața, simt că-mi îngheață picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenți cu cât sunt animați de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsați să-și aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, ușurința de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru.
Dacă aș păți ceva, aș fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranță, cineva care să spună: "Și-a căutat-o singur". Mă întorc și ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist.
Nisipul fierbinte îmi dă o senzație plăcută, care mă liniștește. Frigul adunat în oase se topește ca o bucată de gheață. Cât de puțin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiți! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Ușurarea de a te simți golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ți ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip și "ascult" cum mă invadează liniștea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorțește trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiție animalică. Ei și?
Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu fața la soare. Lumina violentă mă orbește acum. Stau cu ochii închiși, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauție. Cerul e perfect senin. Mă uimește totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puțin timp, totul e parcă în cumpănă. Viața și moartea. Deșertăciunea și gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de veme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieșim din mecanica unei agitații bezmetice? În aglomerație, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conștiință mai clară a singurătății.
Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aș speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper.


Ploua. Avionul aștepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer și, în loc să curețe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniștit, centura de siguranță. În jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibrația motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, aacasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari și, așteptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peștii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte și m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăși, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche și murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină și, într-o spărtură, am văzut vârful pleșuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepție în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul.
Ploua și în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu mașina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorțim. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiți, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriașă, acoperind aproape un perete întreg, înfățișa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon și pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălțimilor unde au sălășluit, cândva, muzele și unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o priveliște banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, "Olimpul" sculptorilor și arhitecților clasici își etala cu oarecare ostentație cicatricele albe pe care norii așezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea știe că povestea este o poveste. Și, pe deasupra, era și o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii...
Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, "muntele zeilor" nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte "estetic", pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roșu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viață, și, privindu-le, îți vine să spui că zeii își vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginația noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci și al fiecărui tufiș. Cei care au avut proasta inspirație să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut și sa se întoarcă la ce și-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunțit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un "diletant". Atunci toți vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaițul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiștilor, le-aș spune: domnilor, întârziați cât mai mult acea zi! Nu vă duceți să studiați Olimpul. Aveți încredere în noi, romanticii.


Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheața, m-am hotărât să dau o raită cu mașina pe la Costinești. Mi-am amintit de anii (eheu, fu-gaces...) când Costineștiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanța fără cheie lăsată la recepție. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăț să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alții, dar învățătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respirația, să-mi coordonez mișcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reușeam să înaintez câțiva metri, trăgând ca un disperat cu brațele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Și, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuși, să mă bălăcesc și să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneâri, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăși, în povestea lui Schliemann, "diletantul" care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, "farseurul", "căutătorul de comori", "inconștientul" care se baza orbește pe fiecare cuvânt al lui Homer. Îmi era simpatic acest "zănatec" și am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialitățile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.


Culcat pe plaja de la Costinești, îmi plăcea să cred că "starea naturală" e privilegiată, că "barbarul" e, în aceeași măsură, copil și zeu. Își ascultă numai instinctele și, spre deosebire de omul "civilizat", e capabil să creadă în mituri. Acum, aș ezita să fiu la fel de tranșant. Desigur, o anumită senzație de regăsire a sincerității primare, care ne înduioșează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înțelege dorul de "sălbăticie" mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simțit niciodată "barbar". Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puțin protocol. Aș căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Și cred că nu numai eu. Toți cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat și, dacă se poate, frumos.
Dar una e să te prăjești la soare, emoționat de indiferența naturii, după care faci un duș, îți speli sarea de pe piele și mănânci într-o "sală de mese". Și alta, experiența unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre "barbarie" e un amestec de utopie și bravadă. La Costinești, mergeam fără nimic în picioare ți, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurți și, eventual, un pulover subțire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte țărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei așteptând fărâmituri, scoteam apă din puț cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanțe pline de soare, lipsite de pretenții, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât.
Și poate că e ușor ridicol să vorbesc despre "barbarie" eu. Căci acum nu m-aș mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duș, fie și cu apă rece, și simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanță la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, și pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg și de flori.


La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieșirea din Infern, în speranța că o va vedea pe Euridice, nu-i anunță, oare, pe toți romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântărețului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Și torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc și domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieși din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâșie într-o clipă de invidie și furie. Un bărbat "clasic" n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăsește fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână.
Și ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic "creierul" e mai dezvoltat decât "inima"? Rugând-o pe Afrodita să însuflețească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion știe că statuia va primi, o dată cu viața, și condamnarea morții. Totuși, nu ezită. Apoi, Icar nu e și el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când așează un mormânt în adâncul cunoașterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri și cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul și împărțea rețete de însănătoșire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admirația lui Aristotel și a lui Cicero, și vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia și spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin "dragoste" și "ură", în funcție de care lucrurile se organizează și se dezorganizează; la bătrânețe, acest amestec de poet, mag, aventurier și filosof a descălțat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură și ghirlanda de lauri, predicând umilința, ca franciscanii mai târziu, și dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerțiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică.
Relațiile lui Oedip cu destinul sunt și ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbușă în veșmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, și nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniștilor romantice. Ideea că "toate curg", că nu te poți scălda de două ori în același râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toți romanticii au
trecut prin butoiul lui. Și, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simțit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod "înțelept". A preferat, din motive pe care nu le cunoaștem, însă le putem bănui, "nebunia" de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilință ori prin alte subterfugii, vreo șansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode și, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important și faptul că filosoful a sfârșit prin a-i contraria pe atenieni. El a depășit "măsura", a mers "prea departe", a dorit sau a spus "prea mult", iar această îndrăzneală care periclita limitele concetățenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în fața tribunalului și a paharului de cucută.
Aș fi putut spune ca Unamuno: "Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii". Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg și mai departe, să susțin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiția să regăsească Elada și în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit "focul" antic. Au preluat doar "cenușa". Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.
Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase "rugăciuni pe Acropole" le-au murmurat romanticii. Și, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanșă a romantismului, care a reușit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii și-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunțat la elegie și au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Același romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneției hrănește și idealizarea antichității. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanță prea mare faptului că își cioplește piciorul patului nupțial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abține să nu exclame: Așadar, haimanaua știa că dragostea și fidelitatea trebuie să meargă împreună!


Noaptea, târziu. Pe fundalul foșnetului greoi al valurilor, se aud, de pe terasă, voci ușor stridente, mai ales când râd. Nu înțeleg ce spun. Comentează, probabil, nimicurile de peste zi sau pun țara la cale. E puțină nesimțire în această șuetă nocturnă care nu se sinchisește că alții dorm, dar încerc să nu mă enervez. N-aș reuși decât să-mi stric noaptea, să-mi compromit definitiv somnul. Ca de obicei, "răsuflarea" mării are ceva misterios și implacabil. Prin contrast, vocile de pe terasă par de-a dreptul meschine. E la fel cum ai opune unui "cor antic" o flecăreală de la un chef.
Când am ajuns la răspântia pe care o căutam, ea arăta altfel de cum o lăsasem. Acum, acolo, era o esplanadă mărginită de copaci uriași, cu coroane stufoase, printre crengile cărora lucea marea. Am coborât, încet, o scară de lemn. Jos, mă aștepta un bărbat roșcovan, cu barbă, care vroia să-mi arate ceva. Valurile aduseseră o nimfă moartă la țărm. Brusc, pământul a început să se scuture și un fum gros a acoperit soarele. Bărbatul roșcovan s-a întors spre mine și, pe un ton aproape indiferent, m-a liniștit: "Nu-ți fie frică. Luăm caii și fugim".
Mă trezesc tușind și, câteva clipe, sunt buimăcit. Prin întuneric, abia găsesc butonul veiozei. Ce oră e, oare? Nu e nici patru.
În zilele în care am fost fericit aici, lumina invada toate fibrele ființei mele. Nu mai aveam greutate, nu mai aveam vârstă, nu mai aveam amintiri. Trăiam, cu între-gile mele resurse, într-un prezent, parcă, fără sfârșit. Acum, mă bate gândul că unicul timp real este trecutul. Viitorul nu există, iar prezentul, în chiar clipa în care vrei să te agăți de el, se preface în trecut. Ca valurile care spală nisipul... Mi-ar prinde bine acum puțină "nepenthe", băutura magică împotriva tristeții folosită de vechii greci (cu destul succes, probabil, de vreme ce o beau nu numai muritorii de rând, ci — dacă ne luăm după Erasm — și zeii).


Îmi vine în minte un tablou al lui Tonitza unde Me-listo joacă șah cu un oarecare. Mefisto e îmbrăcat în redingotă neagră, are un ac de aur înfipt în cravata roșie și clasicul cioc negru. El a făcut o mutare pe tablă și a ridicat mâna, într-un gest de o eleganță obraznică, spre adversar, având aerul că-l întreabă: "Mai ai curaj să continui?" Celălalt jucător nu-l vede, stă aplecat, cu bărbia sprijinită în palma dreaptă. Caută o soluție. Și nu se știe dacă nu va fi una providențială...
...cum s-a întâmplat să fie, de pildă, pentru Machiavelli, îndepărtarea din funcția de secretar al Consiliului florentin, când a revenit la putere familia Medici. Încă nu scrisese nimic. Sfătuit de prieteni, a fugit atunci din Florența și s-a retras la San Casciano. Acolo, după ce se întreținea ziua cu tăietorii de lemne și petrecea câteva ore la o tavernă, se schimba, seara, de hainele obișnuite și se îmbrăca în haine scumpe, cufundându-se în evocarea antichității romane care devenea, pentru el, un "timp paralel", tot atât de adevărat sau chiar mai adevărat decât cel din Cinquecento. În felul său, și Machiavelli era un romantic. De ce n-aș crede, în definitiv, că depinde cum privești lucrurile?


De departe, pe Acropole, nu-ți vine să crezi că Par-thenonul e construit, cum zic specialiștii, din drepte false și în planuri fals orizontale. Faci un pas, doi, trei, te a-propii și constați, însă, că realitatea e chiar aceasta. Coloanele sunt bombate la mijloc și mai subțiri spre extremități. Ele nu sunt nici drepte, nici egale, cu toate că păreau perfect drepte și egale cu câteva clipe mai devreme. Nici o coloană nu e exact paralelă cu celelalte, nici una nu e, matematic, perpendiculară. Fiecare e ușor înclinată înlăuntru. "Dezarmoniile" se observă de aproape foarte clar și încerci o vagă perplexitate. Așadar, nici măcar Parthenonul, simbolul însuși al perfecțiunii, nu este perfect? însăși teorema de marmură a clasicismului e plină de greșeli? Te depărtezi și, deodată, constați că templul e din nou perfect! Coloanele se văd acum drepte, milimetric drepte, și egale, milimetric egale. Descoperi, astfel, că iluzia are un rol esențial în geometria Parthenonului. Arhitecții au luat în calcul iluzia optică și s-au servit ireproșabil de ea. Încât coloanele apar drepte deși, în realitate, nu sunt așa, apar egale, paralele, deși, în fapt, nu sunt astfel. Perfecțiunea se naște din imperfecțiune, cu ajutorul ei și datorită ei! Tot ce e fals drept, fals orizontal, devine, la distanță, desăvârșit drept, desăvârșit orizontal. Măsurată cu centimetrul, perfecțiunea templului se distruge, dar ea se recompune prin jocul volumelor și al perspectivei. E o perfecțiune bazată pe erori voite și calculate care se corectează pe retina noastră. Și cum s-o considerăm? O minciună? Pentru ochiul nostru ea e adevărată. Deci, un adevăr? Dacă ne apropiem, iluzia se risipește.
E exact ce se întâmplă și cu discul lui Newton, care are toate culorile curcubeului, dar, învârtit repede, devine alb. Dacă spui că discul lui Newton e "colorat", nu minți, deoarece el e, într-adevăr, colorat când e nemișcat. Dacă spui că e "alb", nu minți nici atunci, deoarece el e, într-adevăr, alb când se învârte repede.
Așadar, în aceeași măsură în care specialiștii se consideră în drept să tragă concluzii judecând cu creierul, eu mă socot îndreptățit să-mi formez o părere judecând cu inima. Pe mine, butoiul în care locuia Diogene m-a preocupat la fel de mult ca ideile sale. Mi s-a părut că acest "Socrate nebun", cum a fost numit, a rezolvat într-un mod extraordinar de simplu spinoasa dilemă care opune singurătatea și solidaritatea. În loc să se ducă departe de lume, într-o peșteră, el s-a vârât într-un butoi, așezat în aglomerație, de unde putea auzi discuțiile celorlalți. Ce înseamnă asta dacă nu că în orice mizantropie trebuie să mai rămână o fărâmă de tandrețe? Altminteri, suntem pierduți. Iată, domnilor, de ce vă voi spune, la un moment dat, că Parthenonul nu e o problemă a celor vechi. Din punctul meu de vedere, în lumea anticilor găsești ceea ce cauți și, în primul rând, ceea ce îți e necesar.


Nu e deloc greu de imaginat că Ovidiu, spre deosebire de noi, se va fi uitat cu antipatie la apele acestei mări. Mai ales iarna. În timp ce viscolul se năpustea peste Tomis, însoțit de urletele lupilor, va fi visat, probabil, cu inima otrăvită de tristețe, la petrecerile Romei care-l răsfațase, cândva, și care, pe măsură ce treceau anii, îl uita, nerecunoscătoare. Și va fi suferit, cred, chiar mai mult decât de frig, din pricină că viața continua fără el. Rafinatul care inițiase protipendada Romei în "arta de a iubi" a învățat aici să urască și să-și ascundă ura în înfocate declarații de dragoste pentru Augustus. L-a lingușit pe împărat în scrisori ipocrite trimise prietenilor, l-a preamărit, în speranța că vorbele sale vor ajunge la urechile lui Augustus și îi vor smulge iertarea, apoi, după moartea lui Augustus, a făcut același lucru cu Tiberiu. Cei douăzeci și cinci de ani petrecuți de Ovidiu printre geții cu bărbi ciudate au fost, cu siguranță, o lungă așteptare, întreruptă, din când în când, de crize de deznădejde, căci nici o corabie nu-i aducea vestea pe care o dorea.


O pornesc de-a lungul plajei spre gardul fostei reședințe a lui Ceaușescu. Am observat că nu s-a schimbat aproape nimic "acolo", în afară de faptul că panourile pe care scrie "acces interzis" sunt acum fosforescente, ca să le vezi și noaptea. Reședința e păzită în continuare de jur-împrejur. Pe oriunde încerci să te apropii, te izbești de o poartă încuiată, de un avertisment sau de un jandarm înarmat care-ți poruncește scurt să-ți vezi de drum.
Misterul "spațiului interzis" a căpătat, însă, ceva decrepit. N-am văzut pe nimeni care să înlăture gunoaiele și spuma murdară pe care valurile o aruncă la țărm. In schimb, pescărușii se adună în cârduri pe plaja degradată acum de dejecțiile mării. Moțăie la soare, siguri că nu-i deranjează nimeni. Sunt bine păziți. Jandarmul care stă deasupra, lângă o gheretă cenușie, veghează ca nici un curios să nu treacă gardul de sârmă, retras, față de vechea "graniță", cu vreo cincizeci de metri. Pe dig, patrulează un jandarm cu pistol mitralieră. Când se plictisește, azvârle cu pietricele în mare. Fantoma lui Ceaușescu a devenit "obiectiv militar".
Dacă aș fi un "barbar" autentic, n-ar trebui să văd în acest "domeniu rezervat" un fel de "Romă"? Mutatis mutandis, evident. Zidurile aureliene au devenit gard metalic. Pretorienii au devenit jandarmi. Iar eu stau, după ce am ieșit din apă, ante portas. Fructul oprit, chiar dacă e putred, atrage.


Cineva se plânge pe terasă că nu mai poate scrie în absența cenzurii. Teama de cenzură îl stimula. Îl făcea să caute mijloacele prin care o putea păcăli. O aluzie curajoasă strecurată printre rânduri stârnea admirația cititorilor. Acum, pe cine mai interesează curajul? Tocmai opreliștile au stimulat forțele creatoare. Concluzia ar fi că sperietoarea cenzurii ne-a adus imense servicii! Ne-a silit să fim asemenea lui Ulise, abili, ne-a obligat să învățăm cum se construiește un cal troian. Ne-a ajutat să bolborosim ca Pythia. Ce profesor de ambiguitate mai bun decât cenzura puteam avea? Acum, am rămas, nu-i așa? fără profesori. Putem spune ce vrem. Drept care ne-am trezit într-o curioasă lehamite. Ce rost mai are să scrii, dacă marea ocazie de a deveni peste noapte un Soljenițîn a trecut?


În epitaful pe care l-a dictat, puțin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi așezat pe mormântul său, Eschil spunea că tufișurile de la Maraton și perșii "cu părul lung" l-au cunoscut bine. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a ajuns la forme demente? Și nu e singurul lucru de neconceput azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va dezmoșteni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg și a cerut să fie pus sub interdicție, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulțumit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoțit până acasă în semn de admirație. Dar se pot da, știu, și alt fel de exemple. Într-o dimineață, atenienii au ieșit pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neștiind că era el, rugându-l să-și scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiți pe Aristide în surghiun? Þi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surâs trist și ar fi înscris pe scoică numele său, așa cum i se ceruse...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!