De cîteva zile, începuse postul greu, trist și lung al Paștelui. Pe chipul oamenilor se citea oboseala unei ierni prea grele, dar și grija pentru procurarea alimentelor de post, mult mai scumpe decît carnea de porc, de exemplu. Cu toate astea, căldura zilelor de martie îi scosese din casă pe oameni, și nu neapărat pentru cules urzicile schimbătoare de sînge. La sfîrșit de săptămînă, grătarele se încingeau și berea curgea pe gîturi fără opreliști. Pentru cei care nu posteau, desigur. Și erau destui, am putea spune, chiar majoritatea, în ciuda faptului că toți se considerau creștini în sinea lor. „Dumnezeu e mare și bun, și e păcat ce scoți pe gură, nu ce bagi”, se încurajau păcătoșii. Orașul era atunci, învăluit într-un fum albăstrui, iar mirosul de mici la grătar cobora peste capetele tuturor și le intra în nări, acoperind pe cel înțepător de tămîie, care răzbătea prin preajma bisericilor și în piața centrală, unde era vîndută de țărani, la cornete. Săndel chiar și spusese într-o astfel de zi, la un pahar de bere, după ce-i venise pe gît, înapoi, damful de carne de oaie și usturoi de la micii consumați cu o seară înainte: „În orașul ăsta, cînd nu miroase a căcat, miroase a mici”. Și avea perfectă dreptate, mai ales în serile lungi și fierbinți de vară, te trăznea mirosul de la stația de epurare, care intra chiar și prin geamurile ferecate. În zilele următoare creșteau vertiginos vînzările la deodorante și parfumuri ieftine, iar comercianții speculau aceste momente, crescînd prețurile peste noapte.
Într-o astfel de zi însorită, imediat după babe, din dugheana metalică a lui Bicuță, se auzea cîntînd de pe un CD player „Mamă, vine paștele/mi-am pierdut sandalele/și pantofii de comandă/am ajuns o bagaboandă…”. Sau „Dă-i cu șprițu’, dă-i cu șprițu/pînă m-apucă sughițu’/și apoi cu bere rece/pînă cînd sughițu’ trece”.
Bicuță sugea dintr-un mic suculent și, în același timp, transfera un lichid incolor, dintr-un bidonaș de plastic, într-o sticlă pe care se putea citi „Þuică de Pitești. Calitate superioară. Termen de garanție…” Ultima informație avu grijă s-o răzuie cu un cuțit de bucătărie, cu lama murdară de muștar.
Rînd pe rînd intrară și se așezară la masă Profesorul, Poetul, Dan a lu’ Nașu, Mișu electricianu’, Bidigaie, și, în final, ca bomboana pe colivă, Săndel. Toți, mai puțin Poetul și Bidigaie, veniseră din piață, cu sacoșele doldora de ceapă verde, urzici, ridichi și pătrunjel.
- Bicuță, ori schimbi muzica aia, ori îi iei graiul, că știi că nu suportăm manelele, zise Profesorul privind la icoana cu leduri și ceas așezată pe bar. Vezi că s-a oprit ceasul, schimbă-i bateriile.
- Gata, să trăiți! Clientu’ nostru, stăpînu’ nostru. Nu-i place, nu servim. Da’ e păcat că e muzică bună, am luat discul de la o nuntă, acu’ două săptămîni, la o nepoată din Strehaia.
- Și care mai era darul la nuntă, pe acolo? întrebă Mișu electricianu’ Că trebuie să mă duc și eu la o nuntă și n-am habar cît să dau.
- Nu s-a dat mult, fo’ trei milioane în banii vechi, a mers masa. Că suntem neam sărac. Nu ca la ursari, fără număr, fără număr…
- Și s-a jucat cămașa? întrebă Săndel? Sau la voi nu e obiceiul?
- S-a jucat, s-a jucat. Dimineața, cînd toți eram muci. S-a jucat și găina.
- Cum, găina? întrebă Poetul, vărsîndu-și cafeaua în poală. Na, că din grabă, vărsai și cafeaua, zise el înciudat. Lasă, Bicuță, nu te grăbi să aduci șervet, mă șterg cu fața de masă, și așa e murdară de muștar.
- Păi, cică așa e obiceiul pe acoloșa. N-am prea înțeles eu cum e cu găina asta, dar parcă trecea pe la fiecare la masă, și ăia dădeau bani. La mine, n-a ajuns, că între timp, unul mai parfumat, i-a sucit gîtul. Era să iasă cu bătaie, dar a scos omul două milioane și s-a închis conflictul. Pe urmă, au vrut să ia alta, dar cred că n-au mai găsit prin curte, le gătiseră la ciorbă. Niște puradei s-au oferit să aducă una de prin vecini, dar socrul mic le-a zis că să stea liniștiți, că vecinii e acolo, la masă, își cunosc orătăniile.
- Eu știam obiceiul cu găina la înmormîntare, zise Profesorul. Se dă pe sub masă o găină neagră. Sau albă? Naiba mai știe, nu-mi aduc aminte. Și unde a făcut nunta?
- La cort, unde în altă parte? Că oamenii au curte și spațiu, de ce să mai plătească localul? Au amenajat ei ceva, lîngă grajd, că din cînd în cînd mai auzeai iapa cum nechează sau cînd se pișă pe cort. Prima dată am crezut că a început ploaia, era chiar în spatele meu. Mai trăgea și pîrțuri.
- Cine trăgea pîrțuri, Bicuță?
- Iapa, nu vă zisei?
- Eu am plecat după cununia civilă, că nuntă n-am mai făcut, la o cabană, în munți, își aminti Profesorul. Era iarnă, și cabanierul ne-a plimbat cu sania. Era minunat, acolo, în jurul nostru o feerie albă, totul era nins. Sania era împodobită și avea pături și blănuri de urs și de oaie cu care ne acopeream. La sanie, trăgea o iapă sură, care trăgea pîrțuri în mers, aproape la fiecare pas, așa că, după cîțiva kilometri, s-a dus dracu’ tot romantismul. Ne-am întors la cabană, am băut vin și am citit „Un veac de singurătate”. Cabanierul era de prin Banat, cînd se îmbăta, ne cînta „frumoasă vecina noastră…”
- Cred că așa ați cucerit-o pe doamna, cu romantismul și literatura, zise Bicuță. Că la noi nu trebuie vorbe de convingere, se mărită de mici. Nepoata noastră din Strehaia era chiar bătrînă, avea șaișpe ani. Dar am auzit că pe la Putineiu le dau de la opt ani de-acasă. Nici nu apucă să învață tabla adunării, pardon de expresie. Cu toate că se controla destul de bine, lui Bicuță îi mai scăpa din cînd în cînd greșeli de topică și de acord, însă nimeni nu-i reproșa asta, se vedea că progresase de cînd era înconjurat de „telectuali”.
- Era un cîntec de nuntă, din „Ana Lugojana”, își aminti Dan a lu’ Nașu. „Am să viu la voi la șură/Ano, lugojano/să mă uit pe sub căciulă/Ano Lugojano…”, și începu să fredoneze melodia din operetă.
- Ba din contră, îl corectă Profesorul, ai greșit versurile.
- Cum „ba din contră? întrebă nedumerit Dan a lu’ Nașu. Unde zice, domnule „am să vin la voi la șură/ba din contră”.
- Ei, nu zice așa. Zice că: „N-am să vin la voi la șură…”, adică omul își propune să nu stea de lemn tănase, ci să joace o domnișoară. Acesta era mesajul, de fapt.
- Aha, zise scurt Dan a lu’ Nașu și mai sorbi o gură din pahar. Bicuță, ce-mi dăduși aici? Că trăznește de îți mută nasul. O să mă miroasă acasă nevasta.
- Þuică de la mama ei, de la Pitești. Ochii lu’ Dobrin. Ia de la domnu’ Profesor niște pătrunjel și mestecă-l pe drum, se mai duce mirosul.
- Mai era aia, „Două p’o cracă”, zise Săndel. Cu două prune pe o rămurea. Că veni vorba de nunți, nevastă-mea a avut un unchi care a fost secretar de partid la un C.A.P., pe la Călmățuiu de Sus. Și, prin anii 55-60 i-a pus să-și termine studiile ca să mai poată rămîne în funcție. El nu avea decît patru clase, dar atunci se făceau studii comasate, în două săptămîni terminai gimnaziul, într-o lună liceul, și a venit vremea să dea și bacul.
- Păi, ca și acum. Știu și eu unul care a făcut facultatea de drept aicișa la noi, zise Mișu electricianu’. Nici nu i-a văzut la față pe profesori. A luat o lucrare de la unul și a copiat-o cu greșeli cu tot. Că d’aia m-am gîndit că poate fac și eu o facultate dacă strîng ceva lovele. Dar asta înseamnă să trec mai rar pe la cîrciumă și se supără Bicuță pe mine.
- Lasă, domnule, facultatea, interveni Profesorul. Zi, Săndele, cum a fost cu unchiul ăla al tău?
- Păi, vă zisei că nu era al meu, era al nevestei. Intră el la română, la oral, și îi cade „Nunta Zamfirei”. Și cînd îi vine rîndul să răspundă, începe cu „onorată adunare”, că fusese și nițel popă pe vremuri. „Nunta asta, a fost acu’ șapte ani, pe Valea Călmățuiului, la Crîngeni, mi-aduc aminte și acum de ea, că uite-așa au jucat oamenii și au chefuit, ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Iuhuuuu!. Joacă sîrba tot pe loc, ia la stînga, fe!”. Și a început să joace acolo, în clasă, și să chiuie, și să pocnească din degete, că au rămas ăia mască. Așa, jucînd, a ieșit din clasă, lac de sudoare.
- Și comisia ce a zis? întrebă Poetul
- I-au dat șase parcă. Oricum l-au trecut, că nici nu aveau cum să-i lase, doar erau conducătorii țării, nu? A doua zi, aveau examen la matematică. Îl întreabă unul: „Nea, Costele, ce făcuși la iegzamen?” Făcui bine, pup-al-aș, am fost pe subiect. Dacă-mi pică și la aritmetică tot asta cu nunta, m-am scos.
- Am și eu niște fini, la Scrioaștea, zise Profesorul. Ãia tineri, pe care i-am cununat, oameni normali, cu școală. Părinții lor, în schimb, foarte respectuoși, n-ar scoate ei o vorbă nelalocul ei, în prezența mea. Parcă le-aș pune note. Mă întîlnesc cu ei acu’ două zile în oraș. „Ce faceți? Ați venit după cumpărături” îi întreb eu. „Am venit să luăm mobilă pentru finii mici. Adică, să le luăm, pardon, pat”
- Cum pardon pat? întrebă Săndel? Aaaaa…auzi dom’le, pardon pat. Adică era de rușine. Seamănă mai mult a ipocrizie, precis între ei vorbesc de „futelniță”
- Dar o pardon, țuică mai vrea cineva? întrebă Bicuță. Că se închide prăvălia, mă așteaptă neamurile acasă, să fac grătarul. Hai, grăbiți-vă-ți, că vi se ofilește ceapa în sacoșe.