MIHAELA SHITENHELM

Mamaia

Mamaia anilor ’85 era o încântare. Era curată.
Nu se organizau ca acum, de-a lungul întregii nopți, dancinguri pe plajă la concurență de decibeli, unde boxele urlă de răstoarnă stațiunea, și mai mereu iese cu bătaie, și tot felul de pierde vară, adică tineri țăcăniți se îmbrâncesc și aruncă cu sticle, dezlănțuiți în extazul ritmului muzicii tehno, de etilism și de droguri, sau de la miile de wați.
Când îi apucă se dau mai la o parte spre întunericul tărmului, și dau curs și ideii de sex liber.
De ce să fie provincia mai prejos de satul cu miniștri?...
Pe Dorobanți doar sunt cluburi unde se schimbă patrenerele.
În anii aceia viața Mamaiei era mai exclusivistă.
Majoritatea erau străini, si ei își impuneau conduita lor mai elevată.
Tinerii autohtoni cu apucături haiducești-intracarpatice își mai corijau comportarea datorita acelui mediu bun.
Pe alei, îndrăgostiții se bucurau de romantismul nopții și de muzica live soft jazz, cald estompată, de la grădinile de vară cu ancadramente din stelaje de stinghii date cu șelac și împodobite cu glicine agățătoare și petunii plângătoare în ghivece nutritive.
Tihna inunda toată stațiunea. La balcoanele hotelurilor vedeai oameni tăifăsuind în șezlonguri, bucurându-se de răcoarea serii, și respirând aerosolii marini.
Îi vedeai prin parcurile cu vegetație bogată, și pe terenurile de minigolf înconjurate de peluze cu trandafiri, și cu luminițe dispuse de-a lungul pistelor de joc.
Pe atunci Mamaia era Mamaie- cu hoteluri de o eleganță sobră, cu circuit închis, unde nu călca picior de român în afară de personalul hotelului și noi ghizii.
Era curată și neaglomerată.
Acum în 2000 e nevoie de mase... să iasă banul.
Acesta le este targetul patronilor, deaceea folosesc spații deschise- să încapă prostime multă, și, ca să îi zăpăcească de tot, îngăduie să urle boxele de să se rostogolească de vibrații.
Dacă treci pe trotuar în apropierea acelui tumult, zgomotul e atât de violent încât trebuie să strigi unul la altul ca să te poți înțelege.
Razele laser care pot și arde retina spintecă ca niște fire de foc aerul pâclos.
Nisipul aici nu e granulos ca cel din Eforie, ci fin și, frământat de picioarele miilor de descreierați, se ridică mult praf.
Nimeni nu mai ține cont, se dansează haotic pe montura de scânduri cu rol de ring de dans, dar și dincolo de ea, pe jos direct pe plajă.
Se zbenguie toți cum îi taie capul, de parcă și-ar fi pierdut coordonarea motorie și stăpânirea de sine.
Altădată erau alte vremuri.
În tihna și luxul amețitor din recepția hotelurilor turn, mai ales a celor din nordul Mamaiei, construite după exemplul Rivierei, și vopsite în roz –culoarea preferată a lu’ tanti Leana- cenușiul lumii României de atunci căpăta strălucire.
În holurile imense, impunătoare, pe tejghelele recepției cu lacul curat lustruit tronau nelipsitele boluri de sticlă clară- cu apa de două degete, în care flori cu codița smulsă pluteau ca și nuferii.
Uneori erau chiar nuferi aduși de ghizi de pe lacul Obretin din Delta Dunării.
Fotoliile elegante tronau peste tot, înconjurând în forme geometrice din loc în loc măsuțe ca de bar. Drumurile albe, însumând zeci de metri, erau puse peste flaușul mochetelor impecabile.
Sus vedeai candelabre, și plutea o eleganță molcomă și primitoare în aerul răcoros, și în lumina blândă filtrată de vitralii.
Era un loc căutat de toate frumusețile Constanței- să lucreze în recepție la marile hoteluri, căci multe râvneau să facă cunoștință cu străini.

Vânatoarea

Acele frumuseți, recepționerele, cu bluzițele lor de un alb imaculat, încheiate decent până la nasturele de sub guler, cu bijuterii discrete, cu pielea albă nebronzată, completau acea ambianță plăcută.
Erau tinere și fără oboseala pe chip, și de o bună cuviință discretă, și stăteau drepte ca și fotomodelele, cu tandrețea pudică și gratitudinea pe care știu s-o împrăștie în jur femeile ajunse la perfecțiunea îmbinării senzualității cu atitudinea în profesie.
Zâmbetul lor angelic te ducea cu gândul la puritatea Evei, și așa de la sine ascunderea abilă a dorințelor lor intime, nebănuite, egala desăvârșirea.
Nimic de zis, toate erau avide de trăiri romantice, erau drăgălașe, oneste și mistuite de îndoieli, ca orice tânără fată.
În lupta cu viața nimeni nu e perfect, și pare că e în firea lucrurilor, ca omul uneori să degradeze locul.
Pare deplasat să critici cumva, sau chiar numai să divulgi, însă eu, având tangențe cu acea lume și pătrunzându-i înțelesul, nu mă pot sustrage imboldului de a spune așa, fără patimă:
-Toate erau la pândă!...
Așa neostentative, smerite, flirtau reținut, dar cu fervoarea tinerei femei.
Pândeau pe vreunul venit din depărtările altor lumi, să-l subjuge, să o ia cu el acolo în occidentul fascinant, cum era pecepția pe atunci.
Preferințele depindeau doar de limba pe care o cunoșteau mai binișor. Francezi și nemți mișunau toată vara, italienii veneau mai mult în august, căci atunci se dădeau concediile la ei. Era un fel de vânătoare cu vânători mulți însă și cu vânat din belșug.
Erau toate alese pe sprânceană, carne macră de la școala de recepționere.
Marșau interesate, și își ofereau prospețimea trupului, și chiar însăși virginitatea, unuia ales din mulțimea de ,,străini’’.
Acela, la rândul lui se nimerea tot impostor, tot golănel de doi bani.
Deși ele erau splendide, ei se cam fereau să-și legifereze relația, căci se legau la cap.
Legea de atunci de la ei îi obliga la o adică să asigure mijloace de subzistență lor personal și copiilor făcuți cu ele.
Dacă nu le pica ceva pe măsură, se mulțumeau și cu dăia mai tomnatici, și cu tinerețile cam risipite.
Aveau unii izmene flaușate și boxeri în valiză, pentru plimbările nocturne pe țărm în briza, deși adorată, prea rece pentru ei, care trăiseră destul ca să cunoască și jena articulără, și să înțeleagă că e indicat să se îngrijească nu doar de procurarea plăcerii ci și de sănătate.
Unii își păstrau rufăria în mod intenționat murdară. Își înfășurau cristalurile târguite de la noi pentru a-i îngrețoșa pe vameși la scotocit.
Cei mai cu tupeu își scoteau prețul sejurului cu asemenea matrapazlâcuri.
La cursele charter la aeroportul Kogălniceanu de lângă Constanța controlul vamal în general era superfluu.
Noi ghizii mai puneam o vorbă bună, și nu se făcea caz de câteva seturi de pahare, vaze, sfeșnice sau carafe de cristal în văzul a sute și sute de oameni.
Ni i-am fi îndepărtat.
De-a lungul unui sezon, se găseau mulți ce luau cu sine și cheia de la cameră, chit că unele aveau para grea tocmai pentru a fi imposibil de ’’uitat’’ în buzunar.
Unii mai luau și prosoape drept amintire...
Veneau și mulți amărășteni în cap de sezon, și era și friguț, dar și ieftin- septembrie sau mai. Prindeau din zbor ,,Super sonder Angebote’’, adică ofertele speciale.
În afară de schimbul de polițețuri, povesteau și lucruri ciudate.
Femeilor, în premenopauză, ziceau, că li se rezecta uterul pentru a nu mai face cancer de endometru.
Spuneau că se obișnuia la ei să își pună proteze totale-n gură, le tăiau tot la ras, și le puneau pe pivoți dinți de plastic, și le făceau o dantură teoretic permanentă.
Și familiștii, dar mai ales bărbații single, cei care știau șmenul - că fetele salivau buluc- din puținul lor împărțeau fleacuri, să arate prin hotel că sunt domni.
Dărnicia lor nelimitată... căpăta formă concretă prin cadouri de sample de creme, dresuri one size, cașete cu lapte condensat, țigări HB, cafea, table de ciocolată și haine vechi.
Motorul ascuns al acestei generozități era în fond grandomania. Nouă ne păreau prețioase acele prostioare, căci așa erau timpurile.
Unii dinre ei, pentru a dovedi că sunt cu situație, se făleau și cu fotografii color ale caselor lor, arătându-le prin hotel oricui avea chef să le privească.
Interioarele acelea ne păreau de vis, că erau identice cu cele din cataloagele Otto și Neckermann, tot de pe la ei. Erau imagini adevărate de la ei de acasă sau cine știe.
Unii dintre aceștia prin Germania trăiau poate de pe o zi pe alta, și se duceau cu bani ficși ca și copii sau bătrânii, la Penymarkt, și la Aldi, și la Wolworth- magazine de cartier din lanțurile cele mai preiswert- adică cu prețurile convenabile. Care aveau gratuitate la transport mișunau toată ziua cu foția Mercurialului în mână, pe unde erau reduceri. Pretindeau însă că sunt bogați și că își caută mireasă.


Mihaela

Cum nu se lasă copleșit un tânăr de fatalitatea că va îmbătrâni, crezând că timpul stă în loc, așa nu se vedeau fetele în postură de păcălite, și nu percepeau apoi abandonarea ca pe vreo mutilare, ci își trăiau netulburate visurile.
Nici nu era nevoie de prea multă inimă, căci lucrurile se potriveau de fiecare dată brusc.
Se schimba seria, și ei plecau cu jurămintele lor în valize, însă veneau alții.
Ele o luau de la capăt cu tenacitatea și consecvența feminină.
Pe una din ele, Mihaela, am măritat-o eu în Germania. Ca ghid, cum aveam ceva, o găteam pe Mihaela, și procedam așa fel încât să o remarce turistul, nu că le-aș fi făcut eu șusta.
M-am apucat și de scris scrisori de dragoste. Ea avea o metodă de-a dreptul detestabilă. Scrisorile primite de la un neamț, nu se mulțumea să spicuiască din ele, ci le copia întocmai, și le trimitea altuia sau chiar altora, căci avea și câte cinci deodată.
Nici așa nu se descurca, și trebuiau personalizate de mine și potrivite cât de cât cu situația. Ea, dacă scria o propoziție de la ea, o făcea ca Salvator Dali, care, indiferent în ce limbă, el pronunța cuvântul exact cum se scria, și-l scria cum se pronunță.
Eu eram un fel de codoș, totuși...
Nu am mai putut tolera o șarlatanie așa de mare.
Cum să furi și să îți însușești gândurile oamenilor, și să le împărtășești altoara ca fiind generate de mintea ta?...
M-am apucat de o șarlatanie mai mică... să i le compun eu da capo al fine, și îi abuream nespus...
Ne amuzam copios când i le citeam cu intonație.
În afară de frumusețea ei răpitoare, era de o prezența foarte agreabilă.
Râdea ca un clopoțel.
Când se extazia se cuibărea în mine cu sânii catifelați, atât de copilăroasă încât nu-mi mai trecea nici o prostie prin cap. Îmi atingeam doar buzele pe fruntea ei sau pe obraz, închizând ochii smerit. Ea se împingea spre mine imperceptibil profanând apoi castitatea sărutului.
Era o binecuvântare s-o ai în preajmă, să o atingi.
Te topeai ca untul la soare. Era un cristal.
Femeia de natură senzuală e o raritate.
De o lași să plece pierzi enorm.
A lucrat multe veri în recepție la Lido, la Orfeu, la Comandor, și la Savoy. S-a chinuit ani buni să pună și ea gheruța pe un neamț.
A reușit, și locuiește din ’86 în Berlin. Inițial a stat cu unul Roland Shitenhelm, dar neamțul s-a dovedit prea încuiat pentru a aprecia o femeie rasată ca ea.

Dupa cortina de fier

Roland, prin anii aceia umbla creanga cu colegii de pahar de băteau turci prin Berlinul de vest. Își făceau veacul cu gașca prin cârciumile lor la chiolhanuri, și când se îmbătau îi exasperau cu tot felul de persiflări.
Unii din aceia își pierdeau cumpătul la bătaia lor de joc, și îi contrau într-un fel sau altul. Aceștia urmau să fie victime.
Noaptea le spărgeau geamurile, sau după închidere, îi înghesuiau pe străzi mai ferite.
Se considerau neo-naziști. Era mai subțire treaba atunci până să cadă zidul.
După aceea se întețise. Prin ’92-’93 i-am văzut pe străzile Berlinului manifestând, unii, din cap până în picioare dați cu bronz dăla de sobe al cărui solvent volatil e clar că le ridica pragul de excitabilitate. Chiar ar merita o asemănare între ei și aurolacii noștri de azi, care trag din pungă vapori de șelac și de prenadez.
Purtau ațâțați pancarte, și îi vedeai de la o poștă că sunt schiauni, și cu câtă aroganță scandau: ,,ich bin nichts! Hitler ist alles!’’- adică eu sunt nimic, Hitler este totul!
Mi se făcea pielea de găină, și totuși manifestarea în sine nu părea să aibă credibilitate poate datorită acelora afumați.

Roland și Ibiza

Viața sentimentală, Mihaelei i-a fost cam nașpa, deși devenise o nevastă disciplinată ce n-o dădea pe alături.
- De ce să mă murdăresc? Cum necum am copil cu el!
Era o mamă destoinică, căci își asuma statutul ei, îndura totul de una singură.
Nu știe nimeni dar, până să se împământănească, și să își statornicească viața, multe pe acolo au suferit strașnic.
Trăiesc și acum fără să își mai fi regăsit vreodată sufletul, dar procesul de îmbătrânire schimbă prioritățile, și așterne și acea pâclă a resemnării. Și este bine așa.
Era clar cam jigodie Roland, deși numele îi pare de înger.
A avut multe cumpene cu el. Și-a purtat greu crucea, uneori, alungată din casă în urma certurilor, umbla cu copilul în brațe pe străzi în căutare de adăpost la puținele românce, care și ele trăiau la fel de incert ca și ea.
Era dezolată și în perioadele de acalmie, căci el avea un cerc de prieteni dubioși: ,,Auzi Dane, și-o fac între ei, ca să nu rămnească unul la nevasta celuilalt’’.
Visa nemțălăul Roland să-și ia vilă-n Ibiza, el, care locuia într-un prăpădit de apartament de două camere pe Wodan Strasse, chiar lângă granița cu partea estică.
Părinții lui, povestea chiar el, trăiseră spaima de ai fi făcut redegiști, atunci la împărțire.
De la balconul lui trăgeai cu praștia între ziduri, că erau doua, paralele, și intre ele era fâșia. În mijloc era o șosea de asfalt, pe care circulau mereu jeepuri, și era înțesat și de soldați pedeștri înarmați până-n dinți.
Þi se strepezeau dinții doar văzându-i, darmite să te mai cațeri, cum mulți temerari au făcut, și au plătit pe loc cu viața.
Nu numai Roland visa vilă în ,,Baleare’’, au viat și viseză mulți nemți și astăzi.
Nu sunt pe acolo nicidecum întinderi generoase de nisip ca la noi.
Plajele sunt străpunse ici colo de ieșituri colțuroase de stânci, dar farmecul peisajului, clima subtropicală, piscinele îngrijite impecabil, și confortul ofertei standard, nemaivorbind de fastul hotelurilor de lux, atrag ca un magnet. Unii povesteau că se duceau cu mașina proprie, să iasă mai ieftin cu drumul, și să se spargă în figuri pe acolo, și să agațe mai ușor femei. Din sudul Peninsulei Iberice se trece cu feribotul până acolo în inima Mediteranei.
Pentru grosul turiștilor, calea aerului este cea mai indicată..
Sunt atât de multe zboruri și astăzi de la și către încolo încât avioanele se încrucișează în aer zi și noapte, tot sezonul estival, ce durează aproape tot anul.
Era și este și în prezent un splendid loc de vacanță pentru bogați, dar și pentru neamțul mijlociu și chiar cel aproape pauper.
Povesteau pe vremea aceea că se mai întâmpla prin acele stațiuni unde fiecare căuta să se simtă fericit, ca băieți îmbrăcați la patru ace, cu bâta ascunsă în mânecă, să tâlhărească turiști în timpul plimbărilor la lumina lunii. Loveau cu o cruzime sălbatică, până le fărâmau brațul, mai ales femeilor, care nu-și lăsau cu nici un chip smulsă poșeta.

Căutarea drumului

Deși Mihaela era de o eleganță copleșitoare și de un rafinament ceresc, care sugera o curățenie sufletească impecabilă, nu a fost, în fond, chiar vreo ușă de biserică.
Îmi zicea mie pe când lucra în recepție ,,cum se regulează astea cu străinii prin hotel’’. Era o modă, în acel timp. Studentele se dădeau la cei veniți la studii, din lumea arabă și din Africa, și luau ghimpe dacă își părăseau țara, că arăbeții și maroii le aranjau pe acolo în oastea haremurilor lor.
Recepționerele, în schimb, erau lordese, ele vizau Europa de vest, lumea aceea pe care o adoram cu totii, care părea cu adevărat liberă.
Ele își vânau vreun nemțoi cu mărci, sau un macaronar, adică un italiano vero, sau vrun francez suav și cizelat, mândru de limba lui fonf-catifelată...
Visau nu prostii ca acum, ci îndeosebi să își găsească un ginerică, să se căsătorească și să obțină rezidență, să trăiască și ele în Germania, sau în altă țară, pe cealaltă parte a cortinei de fier.
Frumusețea e o șansă, că poate uneori să ascundă și multe păcate, căci ea iscă fiorul acelei iubiri nebune care face uneori ca desfrânarea și castitatea femeii să se reflecte întrepătruns în mintea bărbatului, care cuprins de jind nici nu le mai deosebește.
Îmi zicea mie, întrebându-se așa ea pe ea: ,,nici nu știu cum să fac, să mă culc cu ei sau nu, și nici cum să mă manifest, că na, tu ești bărbat?!’’.
-Mihaela, tu ești o scuumpă! Ce să zic, totul e să te manifești cu drag, să strigi lozinci ca soră-ta Anda: Trăiască pacea între popoare! Jur credință eternă iubiților mei!...
-Mă zăpăcitule! și râdea atât de încântător.
Era uluitor de șarmantă, și deloc înfumurată, ca și manechinele ce fac hosting pe la Saloanele Auto, și zâmbesc, și se lasă pozate de toți șapcalii.
Nu îți sugera nici cel mai mic complex, și nicidecum să te străduiești să îi placi și tu ei. Te simțeai la largul tău căci te învăluia cu prospețimea ei neafectată.
Convorbeam de parcă aș fi fost și eu femeie, sau pește...
- Dă-i galeș cu suspinul tău, ia-i capu-n mâini blajin! E de maare ajutor, și se va simți dorit! Relaxează-te să se poată relaxa și el!
- Prințeso! suspinu-i suspin, nu înseamnă vocalize, și nici să sufli ca balena!...
Să te potrivești după el, sunt și unii mai strong, totuși nu te repezi să ai pretenții absurde!
Așa binișor, nu-l presa, lasă-l să se simtă și el tartor, și că-i e ușor cu tine! Întrebă-te-n gând ce dorești, plăcere sau pașaport?
- Dacă vrei pass-ul lasă-i lui plăcerea. Ar fi un târg cinstit!
- Cu de să îi cedezi sau nu, e clarificată! N-o să vă aruncați la secundă în brațele lor însă un sejur e un sejur, trece repede și-o-ntind!
- Faci și tu ca celelalte, la cârd e mai bine! Inteligența colectivă depășește totdeauna oricare din inteligențele care o compun!

Femeia lui Dumnezeu știe

Se izvodea în mine sentimentul că văd în fața mea o curvă. Zâmbeam îngăduitor zicându-mi în gând că fac asta din generozitate, și datoriă făpturii ei absolut încântătoare.
Unii oameni judecă pe alții mult mai aspru decât pe sine.
Lor, acest mod de a proceda, li s-ar putea părea meschin.
Dar... dacă cumpănești, cum să nu le oferi circumstanțe atenuante tuturor celor ca Mihaela?
Acum spre sfârșit ea are doi fii. A știut să urmeze corect rânduiala lumii.
Înțelepții spun că Dumnezeu, neputând fi el însuși peste tot, a inventat femeia, mama născătoare.
Nu erau ele mânate de o dorință atât de onestă- să iubească, să fie iubite, și să își întemeieze o familie?
Ele au anticipat și traiul în comun al națiilor, idee atât de actuală acum cu UE, și acest mod de a proceda le-a făcut nemțoaice, franțuzoaice și italience respectabile pe multe din ele.
Ca și Mihaela în Berlinul de vest, au ajuns să-și vadă visul cu ochii, să locuiască pe bune în aceste țări.
Pe lupta, sacrificiul, și pe meritul lor.