În canal e cald. Înăbușitor de cald. Dar e bine!
După gerul mușcător de afară, cei câțiva copii ai străzii se destind fiecare în colțul său, pe maldărul de boarfe și lucruri adunate mai mult de prin gunoaie.
Căldura le mai ostoiește stomacele cele cam goale și somnolența îi cuprinde.

Un zgomot scrâșnit de fier mare și greu, târât, le ascute simțurile și urechile exersate ascultă cu încordare. Știu că este ușa ruginită, scundă și grea de la intrarea în aceste canale pline cu trasee de țevi de încălzire subterane.
- Trebuie să fie Boby, murmură șoptit o fată de cam zece ani, poate ceva mai mult, aranjându-și părul galben și murdar, ce izvora bogat de sub un fes înfundat până pe ochii-i mari și albaștrii, încă luminați de speranțe.
- Taci fă Loreno, că dacă te aude, ți-o furi! o preveni un băiat ceva mai mare ce strângea în pumnul din buzunar un cuțit cu buton. Nu știi că de când a văzut filmul ăla cu negrii își zice acuma și el tot Tootsie?
- Și ce dacă mă aude, măi Goangă? se zborși fata aranjând sacul vechi de dormit, tot numai fâșii și sfâșieturi, pe care se odihnea rezemată de țevile de încălzire.
- Boby! pufni Goangă cu dispreț și toți ceilalți izbucniră în râs spre ciuda Lorenei care se tot pieptăna de zor, dar cam fără de nici un rezultat notabil.
- Scoate fă fesul ăla, că poate te vede, adăugase Goangă amuzat.
Noul venit se strecura cu abilitate printre țevile vechi și cam ruginite, fără de nici o izolație, dar foarte calde. Era un negricios, scurt și robust în ciuda vârstei fragede și când intră în zona aceea mai largă dar foarte scundă, ochii îi străluceau arogant în lumina dată de un bec de far legat la o baterie veche de mașină.
- Ce e mă, faceți bal? Ai dreacu, vă trebuie lumină, se răsti el cu un aer suveran.
- Să trăiești Tootsie, salută Goangă scoțând mâna din buzunar și oftă: Ce faci!?
- Dau apă la draci, bei și tu o găleată?! mârâise noul venit cu dispreț.
Copii încă râdeau pe înfundatele, în timp ce Lorena se apropiase de noul venit și îi întinse un pumn de bancnote mototolite.
- Uite Boby partea mea, se alintă ea ușor.
Băiatul luă banii, o privi zâmbind îngăduitor și spuse râzând spre ceilați:
- Hai bulangiilor, decartarea! Și tu fă, până ți s-o coace mingeacul ăla, mai spală-l că pute al dracu’ de la intrare! Și cu cine crezi tu fă că vorbești aici!?
- Cu Boby, băiatul care m-a furat de la orfelinat!
- Ia apleacă-te fă la mine, făcu el cu același aer amuzat. Așa, mai aproape, mai aproape! Te rog! lărgi el brațele teatral.
Doar că palma sa dreaptă zvâcni scurt, iar obrazul stâng al fetei explodă înroșindu-se.
- Eu sunt Tootsie, fă! Stăpânul zilelor tale amărâte, aiurita dreacului!
Apoi, destul de impasibil, numără atent banii fetei privind însă cam amenințător spre ceilalți, care se apropiaseră târât de el, cu frică și umilință, fiecare cu rodul cerșitului din acea zi strâns în palmele micuțe și murdare.
- Hm! Doar treizeci de lei, mârâi Tootsie spre Lorena. Subțire rău fă! Azi nu ți-ai scos nici mâncarea! Băi Goangă, tu ce „pana mea” faci pe lângă ăștia? Ia vezi că te trec iar la cerșit! amenință el destul de neconvingător, iar Goangă scrâșni din dinți privind cu ură spre Lorena. Ce chestie! Vă credeți la preventoriu, hai?! făcu Tootsie clătinând din cap și punând cu calm banii în fața sa, întinse mâna spre un alt copil care îi întindea un portofel.
- Þi-am zis io băi Tootsie că io-s bun de manglitor! I-am săltat ăsta - bătu el cu degetul în portofel - unei stafide la Interex, de nici n-a clipit! Stai nu da, sări puștiul destul de agil într-o parte. Că i l-am săltat afară în parcare, nu la intrare unde sunt camerele alea nasoale.
- Și cum ai făcut asta măi Șobolane? interogă Tootsie privindu-l iritat și neîncrezător.
- I-am cerut bani sau ceva de pomană și tanti aia mi-a dat o ciocolată și...
- Și ciocolata unde-i? întinse Tootsie mâna.
- Păi a trebuit s-o mănânc, ca aveam io alt plan!
- Nu zău, făcu Tootsie amuzat.
- Da mă Tootsie, că pe când înfulecam din ciocolată i-am spus că io mulțumesc frumos și că de fapt mai bine îmi dădea bani de o pâine pentru frații mei, iar ea atunci a scos portofelul și...
- Aoleu! făcu Tootsie chiar îngrijorat. Și?
- Cee „și”? L-am apucat bine, i l-am smuls și până să apuce ea să țipe, io eram departe.
Tootsie, dădu din cap dezamăgit și apucându-l de ceafă începu să-i care câte o castană pentru fiecare cuvânt rostit pe tonul unei lecții sau predici:
- Mă idiotule, asta nu e mangleală, e tâlhărie pe față! Ști ce ai făcut tu de fapt cu asta Șobolane? Ne-ai dat afară din parcarea aia pentru o vreme destul de lungă până când se vor potoli ăia de la pază. Adică noi ăștia marii dăm banu’ să aveți voi drept de muncă în parcarea aia, iar un idiot ca tine face prostii idioate ca să o închidă! Pricepi tu cum vine treaba asta, măi Șobolane? Acuma pricepi?
Dar Șobolanul nu răspunse, era prea chinuit sub loviturile ritmice ce nu se opriseră odată cu predica și cu lacrimile pe obraji se zbătea să scape din cleștele lăboaielor ca de fier.
- Răspunde măi Șobolane. Ce, ai amuțit?! se amuza Tootsie făcând să pocnească fiecare castană pe țeasta rasă a copilului.
- Nu mai da măi Tootsie, că mă doare rău! începu el să răgnească de tresăriră toți, din reflex și cu instinctele exacerbate.
Tootsie catadicsi să-i dea drumul și se aplecă asupra portofelului. Pescui trei hârtii de 50 de lei, câteva carduri pe care le puse cu grijă în buzunar și apoi scoase cuțitul din cizma dreaptă, îl deschise și îl înfipse în fața sa cu un gest ferm, apoi pocnind din degete făcu un semn spre Șobolanul:
- Restul, că n-am timp!
Copilul încă își freca țeasta, dar supraveghea atent printre genele plecate gesturile șefului său. Oftă privind tot printre gene, dar se descălță și scoase de acolo o hârtie de 50, umedă de la transpirația din șosetele găurite.
- Asta a fost tot, mârâise el și înfruntase cu curaj privirile neîncrezătoare ale lui Tootsie și pe cele ca o reflexie ale lui Goangă. Puteți să mă și omorâți, că asta e tot! ridicase el din umeri a nepăsare, a final de act și joc.
Rezistă cu stoicism înfruntându-le privirile și se relaxă abia când observă cum cei doi se privesc a sfat, apoi începură să râdă.
- Bine măi Șobolane, dar să nu mai faci neică, făcu Goangă care avea poate doar 13-14 ani, adică poate doar cu 3-4 ani mai mare ca Șobolanul.
- Iar mâine să vii tu la mine, așa cam după prânz, ca să te dau la școala de manglitori, întinse Tootsie spre el un deget de șef mare care face o favoare unui amărât. Hai nu te mai văicări de câteva castane acolo, îl persiflă el râzând amuzat. Bărbatu’ lu’ pește! Hai și voi de-acuma, că trece timpul, pocnise el din degete spre ceilalți care așteptau cu sufletul la gură și cam înspăimântați continuarea.
Doar Șobolanul se retrase într-un ungher și scâncea încetișor, mai mult de impresie.

Tootsie plecase de mult, Goangă stinsese lumina și plecase după mâncare, iar cei rămași moțăiau printre țevile calde și boarfele lor.
Șobolanul se apropie tăcut de Lorena și cu mii de precauțiuni îi strecură în mână o bancnotă. Fata tresări, dar strânse palma din reflex peste ceea ce simțea că sunt bani.
- Happy Valentine’s Day! șoptise Șobolanul și o sărută pe obrazul murdar, brăzdat de urma lacrimilor cu o grație și o delicatețe ce tulburară sângele din ei.
- Mulțumesc Mihăiță! Te mai doare?!

(11 februarie 2008)