Un tunet puternic al ploii de deasupra mea reuși să mă trezească. Leșul câinelui sfârtecat acum câteva ore, se afla deasupra mea protejându-mă de lumina soarelui, care acum dispăruse în noaptea neagră. Era timpul să ies în lume și să-mi încep aventura pribeagă.
Am îndepărtat cu grijă pământul și am pășit în lume. Am târât și leșul cu mine. Picăturile ploii reci mi-au curățat pământul de pe față și privind la luna de pe cer am scos iarăși strigătul de lup înfuriat. Mă aflam într-un cimitir stingher, la marginea unei păduri unde copacii, o explozie verde, se înfigeau ca niște sulițe până în albastrul cerului întunecat. Cimitirul era acoperit de valul nopții iar luna își răsfrângea razele sale în întuneric. Am pășit alene printre morminte și pietre funerare ajungând la poarta de fier forjat a cimitirului, unde am atârnat, cu capul în jos, cadavrul câinelui. Ochii săi sticloși, fără expresie ieșeau în evidență. Îmi plăcea imaginea acestuia chinuită și soiul acesta de chestii.
Pădurea din fața mea era ademenitoare și pășind spre ea simțeam cum geme tainic în jurul meu. Părea plină de umbre mișcătoare ce mă atrăgeau în deșișul ei, ca un magnet. Undeva, în depărtare începuse să cânte o rândunică de noapte, iar greierii cu țârâitul lor își începură concertul de noapte. Pierdut printre copaci, mi s-au trezit la viață o parte din amintirile mele. Se făcea că mergeam noaptea, împreună cu Marsten, fratele meu mai mic, printr-o pădure. Pe drum am început să-l sperii spunându-i tot felul de povești stranii. La un moment dat, o cracă trosni în urma noastră și am mărit pașii. Alte crăci începură să trosnescă în urma noastră. Mi-am dat seama că nu eram singuri și că ceva ne urmărea. Ceva rău, care se simțea în toată pădurea. Am rupt-o la fugă. L-am auzit pe Marsten strigând, dar când m-am întors spre el, imaginile din mintea mea au dispărut ca și cum nu ar fi fost niciodată.
Un fulger străbătu pădurea. În fața mea se zărea o casă, complicat construită și dărăpănată. Aici aveam să-mi fac culcușul în timpul zilei. Era chiar bine, aspectul ei înfricoșător îmi dădea un fel de energie și păstra întunericul înlăuntru-i. Ferestrele îi fuseseră acoperite cu șipci bătute la întâmplare, dându-i astfel un decor sinistru al tuturor caselor vechi, care au fost mult timp nelocuite. Vopseaua fusese decolorată de vreme, casa fiind îmbrăcată acum într-un cenușiu uniform.
Am încercat ușa, care s-a dovedit a fii descuiată. Scârțâitul ei răsună ca un ecou în noapte. M-am holbat prin casă, hipnotizat. Am mers pe coridor având în nări mirosul de tencuială umedă și tapet mucegăit. Simțeam prezența soarecilor, care se zbenguiau prin ziduri. O mulțime de boarfe stăteau împrăștiate prin casă. Era locul perfect, mă simțeam vrăjit și beciul, întunecat și rece m-a atras într-un fel anume.
Treptele abrupte din piatră ale pivniței păreau a duce drept în Iad. Am coborât jos și am hotărât ca aici să-mi fac culcușul. Mirosul de aer stătut era pretutindeni, dar pe mine nu mă deranja. Într-un colț stingher se afla o masă iar deasupra o oglindă pătată. M-am privit în ea. Arătam destul de bine, tânar și fermecător aș spune, pentru că arătam mult mai bine decât atunci când eram viu. Dar ce naiba? Trăiam, nu murisem... Sub maxilar căpătasem niște semne. Mi-am atins gâtul. Zgârieturi? Semnele acelea nu erau zgârieturi, erau înțepături... În fine, trebuia să mă obișnuiesc cu mine așa cum eram acum, și mai știam că trebuia să fac ceva să-mi amintesc ce se întâmplase și cum de ajunsesem să fiu îngropat într-un cimitir. Dar cel mai important, cum devenisem eu Vampir.