Iată, în prima noapte de decembrie 2007 în care zăpada se depune conștiincioasă fără să mai devină ceea ce este – apă, răspunsul la o întrebare cu care mă întovărășeam de multă vreme. De ce majoritatea studenților la psihologie sau a psihologilor îmi provoacă dezgust? Problema pe care o întrezăream în ei deteriora rușinos spontaneitatea și continuitatea puterilor intelectului, deformând limitele acestuia prin ceea ce eu numesc “răspunsuri fantomă”. Adică tendința lor de a da răspuns la toate cele care mișcă și există, un răspuns care să înceapă în mod categoric cu “din cauza subconștientului” sau să se termine cu “de aceea te simți așa!”. Pentru ei nu există ambiguu, inaccesibil, bivalent sau causa sui. Ei vor invada și remodela orice astfel de barieră, încât să o poată interpreta doar de dragul de a-și formula o părere (fie ea cât de neavizată), iar “causa sui” este un concept atât de puternic și bine determinat, încât va fi respins pentru că nu permite variații ideatice și adaosuri de informație.
Metoda prin care ei găsesc răspuns la toate este desigur subiectivizarea, raportarea “subiectului-victimă” la ceva cunoscut, deja experimentat, la ceva din trecut, care ar trebui lăsat să treacă. Dar să nu cumva să le pui întrebări despre ei înșiși, căci acesta este unul din momentele în care din ei dispare acel hibrid cognitiv între Einstein și Nostradamus, și dificultatea poate fi răsturnată cu ipocrizie în defavoarea altcuiva. Lașitatea sau pur și simplu incompetența (sau de ce nu, ambele) sunt motive destul de bune pentru care un om ar dori să explice tot, ceea ce denotă că nu agreează sau nu poate explica ceea ce deține el însuși. Să cauți foarte mult la ceea ce se află în jurul tău este lipsă de apreciere de sine, am mai spus asta. Vanitatea acestui individ de a-și scălda timpanele în șirul frazelor care constituie răspunsul lui –nu contează ce răspuns sau la ce întrebare- depășește alte simțuti ale sale, eliminând ipoteza că răspunsul ar fi unul greșit. Acest fapt este unul inacceptabil,motiv pentru care mulți dintre acești actori ratați își aleg un public sau interlocutor cât mai străin de această temă sau cât mai naiv și leneș în a contrazice. Sentimentul de goliciune interioară potolit arareori de satisfacerea vanității, combinat cu o percepție defectuoasă asupra celor din jur îl fac pe individ să raționeze doar prin asocierea la niscaiva manuale sau raportarea la trecut, și mai ales evitarea oglinzilor de orice fel (cine știe ce îl va mai învăța următoarea, sau cine știe ce lipsă ar mai evidenția imaginea reflectată?): iată lucrurile care pot face pe oricine un “psiholog”. Acela care elaborează o definiție –și nu zic că ăsta nu e un efort-, care încropește o concluzie, care lamentează la marginea inexplicabilului și se mulțumește măcar cu a formula câteva probabilități în acel sens, acela are sentimentul de a fi depășit latura excentrică a limitării cunoașterii sau a limitării individului, de a fi făcut imposibilul, și din acel moment teoria lui rămâne singura valabilă și funcțională. Cine în afară de un dement să se angajeze în aceste munci ale creierului? Cine altcineva să violeze necunoscutul sau imposibilul așa cum o face el? În aceste circumstanțe, definiția lui rămâne singura elaborată, și ce fericire atunci! Problema lui este rezolvată. Desigur că “problemă” este un termen relativ: pentru el, problemă este orice subiect rumegat îndeajuns de mult datorită neputinței de a-l soluționa din prima încercare. Adică pentru el problemă este ceea ce vrea el sa devină așa ceva. Provocările unui astfel de individ sunt personalizate, sunt construite, niște monștri ai lipsei de ocupație și ai lipsei iubirii de sine. Abordarea întrebărilor fără răspuns sau fără nevoie de un răspuns sau, în ultimă instanță, inventarea unor întrebări noi, iată o muncă obositoare. Îndobitocirea sigur survine după repetarea acestei munci, căci se știe că munca nu înnobilează, mai ales atunci când ea este inutilă. În ansamblu priveliștea este amuzantă, mai ales dacă îmi amintesc de un anumit individ care știa a mă explica pe mine și a mă diagnostica diferit în fiecare zi –cu tot felul de expresii fie inexistente, fie contrarii de la o zi la alta-, în plus știa a-i cataloga și pe alții –ceea ce al numea “a fi selectiv”-, dar la întrebările referitoare la el răspundea numai în sume, cifre, diverse feluri de valută, raportând totul la bani și la programul de muncă de a doua zi. Toate aceste oscilări pe tema banilor fiind făcute în ipostaza în care individul se zbătea într-o mizerie crâncenă, și la propriu și la figurat. Iată arhetipul matur și periculos al androginului psiholog, căci am observat la unii și probleme grave de identitate, existența lor fiind una deloc simplă: el se simte “problema fără răspuns”, care își caută o justificare în alții. De altfel el este singura problemă fără răspuns, din moment ce orice altceva este interpretabil sau justificabil în ochii lui. A nu fi mulțumit cu tine însuți, a nu te putea raporta la propria persoană, acestea sunt motive destul de bune de a te arăta mai degrabă nemulțumit de cele din jur, de a arunca vina (pentru nu se știe ce) pe oricine sau orice. Ceea ce nu ne aparține nu ne trebuiește, căci a-ți dori ceea ce este în afara ta va fi veșnic un motiv de suferință: sentimentul de a avea ce nu este al tău denotă lăcomie și lipsa iubirii de sine și, în plus, există riscul de a nu putea obține acel ceva. Bogăția inestimabilă a fiecăruia este balansul contrastelor care îl alcătuiesc, o balanță neobosită și foarte delicată.
Lipsa de înțelegere a psihologului este acută, deși menirea sau meseria lui este de a da răspunsuri. Nu poți judeca sau defini un fapt sau un concept pe care nu ți l-ai asumat cel puțin de două ori: prima dată din curiozitate sau nevoie, a doua oară pentru a te convinge de misterul și necesitatea acelui lucru. Ca să refuzi sau să profanezi în final un lucru, trebuie ca mai întâi să-l fi înțeles. Și ca să renunți la tot trebuie să fii sătul de nimicuri. De aceea am cântat la strana bisericii în copilărie, am iubit istoria și literatura franceză, am avut o pasiune bolnavă pentru fizică și chimie, am croșetat și am cusut pe etamină, am făcut ba pe gospodina, ba pe celibatara recent scăpată din lanț. Întocmai pentru a avea ce depăși, pentru a realiza că toate acestea nu mă definesc câtuși de puțin și nu mă pricep la nici una cu adevărat. Nu sunt nici una din cele de mai sus, și ele totuși ajută la alcătuirea mea. Ca să ajungi să crezi în tine trebuie să nu mai crezi în nimic și să fii istovit de asta. În momentul de față nu mă fac vinovată decât de luciditatea cu care îmi acord prezumpția de nevinovăție cu referire la asimilarea tuturor acestor lucruri, cu referire la ceea ce sunt și ceea ce creez, aducând aminte că nu pretind să le știu pe toate. Nu am timp de așa ceva, mai înainte trebuie să mă știu pe mine.