poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-24 | |
Dimineața începuse minunat: alături de Maria. Soarele își trimitea razele prin fereastră, apoi prin perdea, să creeze forme jucăușe pe trupurile lor goale, cuprinse doar de cearșaful din mătase albastră. Gabriel îi fură un sărut scurt și se ridică. Își trase un halat de baie pe el și intră în bucătărie, pornind filtrul de cafea. Avea nevoie de magica licoare neagră pentru a se trezi la realitate. Era fericit cum nu mai fusese niciodată până atunci și, de prea multă fericire, i se părea uneori că visează. Tresări ușor când auzi semnalul care anunța că licoarea era gata. Turnă cafeaua în două cești și sorbi cu nesaț dintr-a lui. Cealaltă ceașcă i-o duse iubitei în pat.
Maria adormise întoarsă spre fereastră. Fața îi era cuprinsă într-o lumină aurie de razele soarelui. Îi descoperi ușor umărul, cuprinzându-l cu sărutări pline de căldură. Simțindu-i buzele pe pielea-i fină, Maria se întoarse spre el. Sânul drept, dezgolit pe jumătate de sub cearșaful albastru, fu imediat revendicat de buzele lui Gabriel. Îi întinse ceașca din care femeia bău câteva guri mici. Deși era dependentă de cafeaua de dimineață, acum ar fi preferat să mai rămână pentru câteva ore în această stare aproape melancolică dintre somn și trezire. Ba ar fi preferat chiar să mai fie noapte și să mai doarmă, știind că astfel ar fi putut să îl mai păstreze câteva ore alături de ea. Însă miile de picături din ceașca pe care o ținea în mână rosteau parcă în cor: “Nu!”. Halatul lui Gabriel era întins cu grijă pe marginea patului iar peste câteva minute bărbatul ieși din baie cu un prosop în jurul taliei. Se îmbrăcă cu o eleganță asemănătoare celei cu care cânta la violoncel. Totul trebuia să stea perfect. La sfârșit își trecu mâinile prin părul ud care parcă imediat se așeză fir cu fir în freza obișnuită. Se mișca tot mai repede; era târziu iar la 10,00 trebuia să fie în sala de repetiție. Pentru că fiecare dintre ei avea programul foarte încărcat nu locuiau încă împreună. Purtaseră deja destul de multe discuții în urma cărora hotărâseră că își doreau să împartă o singură locuință, dar că nu venise încă momentul mutării. Tot împreună hotărâseră că Maria avea să se mute la el pentru că vecinii lui erau deja obișnuiți cu orele lui de studiu. Acum însă Gabriel o sărută pe iubita lui și plecă. Peste doar câteva secunde Maria auzi deschizându-se apoi închizându-se ușa de la intrare. Gabriel trebuia să mai treacă pe acasă pentru a lua violoncelul și partiturile. Seara trecută uitase de ele. Simțea că plutește iar drumul cu mașina spre Filarmonică îi părea interminabil. Ajuns în sala de repetiție, își scoase partonul și se așeză pe scaunul din fața pupitrului. Își deschise violoncelul și îi fixă cuiul în suport. Deschise partitura, își frecă scurt mâinile reci și începu să cânte. Arcușul și degetele sale fine se plimbau când elegant, când pasional sau furios pe corzile violoncelului. O muzică aproape divină. Perfectă. Fară nici cea mai mică ezitare de interpretare. Gabriel studia cu o enormă dăruire. Fiecare notă avea în mintea lui de transmis o anume poveste, iar melodia rezulta numai dacă fiecare notă, respectiv fiecare poveste era perfect înțeleasă și transmisă publicului. Abia când ridică definitiv arcușul de pe instrument remarcă trecerea celor patru ore și jumătate de studiu. Sprijinea violoncelul cu mâna stângă. Deși se simțea puțin obosit de studiu, și-ar fi dorit să mai reia încă o dată o parte a lucrării care i se părea mai dificilă, însă rațiunea îl opri. Seara la ora 19,00 avea concert și era inacceptabil ca prim-violoncelistul să fie obosit la spectacol. Trebuia să plece cât se putea de repede acasă. Să se relaxeze; chiar să doarmă o oră. Seara, chiar înainte de începerea concertului, primi un mesaj de la Maria pe telefonul mobil: “Dumnezeu să te aibe în pază și să îți ofere momentele de glorie pe care le meriți. Te iubesc. Maria.” Intră în scenă zâmbind. Arăta foarte bine în frac, în ciuda părului său de ceva vreme grizonat. Reușise demult să îi ignore pe cei care aveau ceva de reproșat la adresa vârstei lui. Era de aproape zece ani prim-violoncelist al Filarmonicii, fapt care îi permitea să nu își mai facă probleme cu privire la părerile răutăcioase ale unor colegi sau ale altor persoane. Dimpotrivă, avea toate motivele din lume să fie mândru de succesele obținute în cariera lui și, mai ales, de statutul de acum. Evoluția orchestrei din acea seara fu minunată iar solo-ul lui Gabriel – extraordinar. Apăruseră în abordarea muzicii pe care o cânta, viziuni noi, interpretări noi. Aveai chiar uneori senzația că descoperea abia acum anumite sentimente. Ajuns acasă, după concert, puse violoncelul la loc, își scoase pantofii, fracul, cămașa și pantalonii, punându-le în dulap. Își puse pijamaua, stinse lumina și se întinse în pat. Lumina argintie a lunii îi cuprinse corpul ca într-o îmbrățișare. Degetele mâinii stângi se mișcau ca și când ar cânta în continuare. Uneori nu se putea despărți de instrument nici măcar după un succes ca cel din acea seară. Se întoarse pe o parte și adormi. Într-un vis foarte scurt se derulă, precum într-o succesiune de imagini, filmul concertului. Se trezi, dar adormi foarte repede la loc. Dimineața, la cafea, singur, în bucătărie, începu să își analizeze sentimenele față de Maria, acceptând cu greu că se îndrăgostise mai rău decât un adolescent. De fapt, era mai corect să spună că acum era îndrăgostit pentru prima oară. Ca în fiecare dimineață de duminică porni pe jos spre biserica din cartier. Azi îl deranjau, parcă mai mult decât oricând, zgomotele de pe șosea. Mergea cu plăcere la această biserică de cartier pentru că aici slujea un preot a cărui voce îi plăcea foarte mult. Un tenor în adevăratul sens al cuvântului. Întotdeauna se simțea relaxat după ce asista la liturghie, însă astăzi nimic nu părea să fie așa cum trebuie. Ieși din biserică și îi telefonă Mariei, spunându-i că va trece pe la ea ceva mai târziu. Acum plecă acasă. Deschise cutia, scoțând violoncelul. Partiturile erau deja pregătite. Degetele lui atingeau corzile precum o adiere caldă de mai trupul voluptuos al unei femei răpitor de frumoase. Pasiunea interpretării creștea de la o notă la alta. Chiar și în jeansi, Gabriel inspira distincție. Iar mișcările fie rapide, fie surpinzător de lente ale mâinii pe corzile violoncelului erau uluitor de elegante. Opri brusc arcușul, punând violoncelul pe jos, lângă scaun. Luă cheile de la mașină și plecă la Maria. Era atât de fericit să o revadă, încât o cuprinse în brațe în secunda în care Maria deschise ușa de la intrare. O sărută lung, atingându-i trupul de sus in jos. Adora când Maria își purta părul desfăcut. Trecu de mai multe ori cu mâna dreaptă prin părul ei, iar cu mâna stângă deschise nasturii bluzei negre pe care aceasta o purta. Îi cuprinse trupul în sărutări calde și pasionale. O conduse în dormitor și făcu dragoste cu ea. Adormiră îmbrățișați. Maria se trezi înaintea lui și își puse halatul de casă. Se aseză pe fotoliul de lângă pat. Îi plăcea să îl privească dormind. O tenta foarte tare ideea de a-l fotografia; s-ar fi bucurat mai ales să îi poată fotografia mâinile, însă zgomotul aparatului l-ar fi trezit. Știa că iubitul ei era foarte sensibil la sunete si nu voia să îl trezească, așa că renunță la idee. Îl iubea atât de mult încât nu și-ar fi putut niciodată imagina să îi producă vreun disconfort, oricât de mic ar fi fost aceasta. Când se trezi, Gabriel fu surprins să o vadă privindu-l. Întinse mâinile spre ea, invintând-o lânga el. Maria acceptă și își petrecură următoarele aproape două ore în pat. Se treziră apoi, iar Gabriel o invită pe iubita lui să meargă cu el la sala de repetiție. Simțea nevoia să studieze. După o lungă muncă de convingere, Gabriel acceptă să îi pozeze Mariei la studiu. Era pentru el o postură complet nouă și îi era teamă că își va pierde naturalețea exercițiului de interpretare. Trecură pe la apartamentul lui Gabriel pentru a lua violoncelul și partiturile. Pentru concertul de marți trebuia să repete o lucrare de Ceaikovski, compozitorul preferat al Mariei. Odată ajunși în sala de repetiție, Gabriel își instală violoncelul și partiturile iar Maria își pregăti aparatul foto și trepiedul. Maria începu să fotografieze chiar înainte ca iubitul ei să înceapă studiul. Știa că astfel Gabriel avea să se obișnuiască cu senzația de a fi model. Gabriel se simțea oarecum ciudat, însă încercă să ignore emoțiile create de aparatul de fotografiat și să se concentreze asupra muzicii. Fu suficient să se așeze pe scaun și să atingă violoncelul și totul se schimbă: pe față i se citi concentrarea iar ochii îi fuseseră cuprinși de o strălucire specială pe care o avea doar atunci când cânta. Întotdeauna îi făcuse plăcere să cânte, însă parcă niciodată atât de mult ca acum. Pozându-l, Maria își aduse aminte de prima seară cu adevărat specială pentru ea. Simfonia numărul 5 de Ceaikovski. Ea în rândul întâi. El pe scenă. Ea fascinată. El, cântând pasional. Ea, privindu-l încântată. El, uitându-se scurt, cu coada ochiului, spre sală. Spre ea. Privirile li se întâlniră. Scurt. Foarte scurt. Fulgerător. Ea, ascultând. El, citind notele de pe partitură. Ea, aplaudând. El, în picioare, mulțumind. Ea, fotografiind. El, privind-o în ochi prin obiectivul aparatului. A doua întâlnire a privirilor. Mult mai intensă decât prima dată. Amândoi știură: se iubeau. Nu îi spusese niciodată nimic lui Gabriel despre sentimentele pe care le trăise în acea primă seară când înțelese că se îndrăgostise de el. Îl remarcase cu foarte mult timp înainte pentru eleganța și felul în care cânta, dar nu se gândise nici o clipă că vor fi unul al celuilalt. Că se vor iubi atât de intens. Aparatul de fotografiat se opri în același timp cu arcușul. Era foarte fericită să descopere imagini noi ale aceluiași violoncelist pe care îl admira atât de mult de câțiva ani de când ea însăși descoperise plăcerea de a lua parte la concertele orchestrei filarmonice din oraș. Simțea, instinctiv parcă, faptul că muzica lui avea o altă sonoritate decât până acum. Altfel decât o știa ea din sala de concert. În același timp însă începu să se simtă vinovată pentru că nu participa niciodată alături de el la concerte. Însă experiența recentului divorț era încă o traumă pentru ea. Nu era pregatită să fie văzută în societate alături de un alt bărbat, chiar dacă avea încredere în el, în promisiunile și discreția lui. Hotarî ca de marți să meargă din nou la concert, cerându-i lui Gabriel să promită că va păstra discreția cu privire la relația lor. Odată înțelegerea încheiată, se sărutară parcă în fugă, pregătindu-se să plece. Gabriel conducea foarte agitat. De parcă s-ar fi întâmplat ceva sau ar fi intuit ceva cât se poate de teribil. Voia să ajungă cât mai repede acasă. Nu o mai lăsă pe Maria să plece de la el. Odată ajunși acasă, Maria se pregăti să intre în baie. Îl sărută pe Gabriel care tresări ușor, iar apoi ochii i se luminară. Nu își puse violoncelul la loc, ci se așeză pe scaun și începu să cânte. Piesa pe care o alese era o poveste de dragoste dulce-amăruie. Maria fu cuprinsă de fiori. Ieși foarte repede din baie, cu părul ud, înfășurată într-un prosop al lui. Gabriel, cuprins de muzică, nu o auzi. Femeia îl asculta sprijinită de tocul ușii. Era atât de emoționată încât începu să plângă. Atât de încet cum nu o mai făcuse niciodată. Cu seninătate chiar. La sfârșitul piesei nu își putu opri aplauzele. I le dărui ca pe o ofrandă. Din adâncul sufletului, pentru o performanță mult mai impunătoare decât văzuse ea vreodată pe scenă. Atunci înțelese că acesta era Gabriel al ei: un romantic incurabil. Gestul Mariei îl stânjeni. I se păruse ușor exagerat în prima clipă în care auzi aplauzele. Apoi însă întoarse capul, înțelegând sinceritatea și profunzimea sentimentelor ei. Niciodată nu și-ar fi putut imagina că muzica lui va avea un efect atât de puternic asupra vreunei persoane din public. Și, cu atât mai puțin, asupra iubitei sale. Îi privi trupul atât de grațios, și, pentru întâia oară, se întreba dacă o asemenea diferență de vârstă între ei o putea face fericită. Pentru prima oară în viața lui regreta trecerea anilor peste omul Gabriel Cernea. Nicidecum însă, peste violoncelist. O privea atât de intens, încât femeia din fața lui avea impresia că îi simte atingerea mâinilor pe trupul reviogorat de dușul fierbite și mirosind a parfum bărbătesc. Gabriel puse violoncelul pe jos, iar arcușul pe pupitru. Se îndreptă ușor spre ea și îi cuprinse capul în mâinile atât de puternice. Cu o mișcare ușoară atinse prosopul care căzu la picioarele lui. Îi sărută fruntea, ochii, buzele, gâtul, sânii, mâinile. Tot trupul. Maria se simțea cuprinsă, ca într-o glastră, de atingerile buzelor lui. Închise ochii, bucurându-se de privilegiul de a iubi și de a fi iubită de un bărbat ca cel din fața ei. Abia acum, după doi ani de căsnicie și un divorț, înțelegea cu adevărat cum trebuie să se simtă o femeie iubită și adorată. Simțea că fiecare atingere și respirație a lui Gabriel o duceau mai aproape de cer. O cuprinse în brațe. Cu candoarea unui adolescent. Singura diferență era faptul că el știa perfect să își coordoneze sentimentele cu gesturile, săruturile cu atingerile. Și, gândi Maria, știa cum să facă o femeie să se simtă prețuită. Pentru ea, acesta era unul dintre lucrurile cele mai importante. Cu un gest ușor se eliberă din îmbrățisarea lui Gabriel, îndreptându-se cu pași mărunți spre dormitor. Se întinse grațios pe pat și trase cearșaful galben peste ea. Gabriel dispăru pentru câteva minute în baie. Reveni în dormitor purtând pijamaua neagră, pe care o primise în dar, de la ea, de ziua lui. Îi stătea foarte bine în negru. Se potrivea perfect cu părul, ochii și tenul lui. Gabriel se întinse lângă ea în pat, cuprinzând-o în brațe. Din teamă de a nu tulbura momentul, nici unul nu rosti nici un cuvânt. Se priveau. Se sărutau. Se atingeau ușor. Adormiră cuprinși parcă de o seninătate asemănatoare celei din muzica lui Ceaikovski. Pentru ei triumfase de mult iubirea. Mai trebuia doar să adune curajul de a o arăta și celorlalți. Se treziră dimineața următoare îmbrățișați. Parcă ar fi dormit nemișcați. Parcă doar iubirea mai conta pentru ei. Toate celelalte lucruri își pierduseră întâietatea în fața sentimentelor. Camera lor fu cuprinsă de o lumină palidă, gri; o atmosferă grea și apăsătoare. Ningea cu fulgi mari și pufoși. Așa cum îi plăcea lui. O convinse foarte greu pe Maria să coboare din pat. Femeii i se făcea frig doar la gândul că afară ningea. Însă faptul că era luni o motiva, oarecum, să meargă la redacție. În plus, trebuia să descarce fotografiile de la studiu și să aleagă câteva dintre ele pentru publicare. Maria hotărî să îi facă o surpriză dublă lui Gabriel și să transforme fotografiile într-un album pe care să i-l dăruiască marți seara, după concert. Și, în plus, voia să își cumpere o rochie nouă pentru concert. Băură împreună în bucătărie cafeaua, care, făcută de el, era întotdeauna mai bună. Îi făcea plăcere să stea la masă cu el, chiar dacă, uneori, fiecare dintre ei își urma firul propriilor gânduri. Niciodată nu înceta să observe și să admire gesturile și ținuta elegantă ale lui Gabriel. Pentru ea era fascinant nu numai modul în care cânta, dar și felul în care se raporta la lucrurile din jurul lui, eleganța cu care îi pozase, eleganța cu care ducea ceașca de cafea la gură. Era nerăbdătoare să vadă fotografiile și să le aleagă pe cele pentru album. Tăcerea de la masă fu întreruptă de telefonul Mariei care începu să sune. Aceasta răspunse pe un ton iritat, furios chiar. Seninătatea îi dispăru din ochi, fiind parcă înlocuită de o reflecție a norilor de afară. Era fostul ei soț. Se ridică de la masă, mergând la baie. Intră sub duș, plângând, știind că aici era singurul loc în care se putea retrage. Avea nevoie să se liniștească. Să fie departe de tot și de toate. Simțindu-i tulburarea, Gabriel intră în baie. Era prima dată când o vedea plângând. Intră alături de ea în cabina de duș. O cuprinse în brațe, fără a rosi vreun cuvânt. Era mult mai bine să plângă pe umărul lui decât să se frământe singură. Lacrimile ei și picăturile de apă fierbinte erau acum singura legătură dintre ei. Căldura corpului lui îi creă o senzație deosebită de confort. O liniște profundă îi cuprinse trupul. Îmbrățișarea lui o calma din ce în ce. Maria începu să se spele, eliberându-se cu un oarecare regret din îmbrățișarea lui. Femeia ieși din baie, cuprinsă de același prosop. Trupul ei mirosea a flori de primăvară. Își puse hainele, fiind gata de plecare când Gabriel ieși din baie. Machiajul discret îi dădea un aer fermecător. Îl sărută ușor pe obraz și plecă. Fără nici un cuvânt. Fără nici o explicație. După o dimineață agitată ajunse la redacție și se așeză la birou. Ea răspundea de calitatea tuturor materialelor foto care apăreau în revistă. O muncă destul de dificilă, privită uneori cu o oarecare îngăduință de colegi. Avea de descărcat foarte multe poze de pe aparat pe computer și de ales imaginile pentru revistă. Urmărind cu atenție pozele își spuse în gând că Gabriel era un model perfect. Nici o umbră de încordare sau emoție nu se puteau citi în privirile lui. Era o plăcere să privești fotografiile care îl reprezentau pe Gabriel Cernea. Gabriel era foarte tulburat de plânsul Mariei. Îl răvășea suferința ei și, înainte de toate, imposibilitatea de a o ajuta. Dezamăgit pentru că nu reușise să o facă să se simtă mai bine, își puse hainele și se așeză pe marginea patului. Puse mâna pe telefon și începu să formeze numărul Mariei. Se opri însă după trei cifre, înțelegând că nu așa o va ajuta să treacă peste un moment pe care le însuși nu îl înțelese. La ora 11,00 trebuia să participe la repetiția generală pentru spectacolul de marți. Își strânse lucrurile și la 9,30 porni spre Filarmonică. Alese drumul cel mai lung pentru că, la volan, se simțea mult mai liber decât ar fi reușit în alt mod. De această dată nu porni radioul. Simțea nevoia să se concentreze doar asupra traficului și șofatului. Ajunse foarte tulburat la serviciu. În cabina de studiu își scoase paltonul și îl puse pe umerașul din cuier. Scoase violoncelul și partiturile pornind spre scenă, locul unde avea loc repetiția. Se așeză, sprijinind instrumentul în suport, punând partitura pe pupitru. Mai era o oră până la repetiție. Începu să cânte. Cu fiecare notă, cu fiecare mișcare a arcușului și a degetelor pe corzi starea lui se schimba. Deși se gândea la Maria, în suflet își păstră doar senzația plăcută a iubirii ce i-o purta, alungând orice nor de imperfecțiune. Strălucirea apărea din nou în ochii lui. Cânta cu ușurința anilor de experiență și studiu. Nici nu simți trecerea orei de studiu când în scenă intrară colegii săi din orchestră. Unii îl priveau cu admirație pentru studiul individual dinaintea repetiției, alții indiferent. Însă nici unul dintre ei nu spuse nimic. Dirijorul intră în scenă iar repetiția începu. Fiecare instrumentist știa cerințele, pretențiile și viziunea acestuia asupra lucrărilor care urmau a fi cântate. Totul mergea perfect. Fără nici o întrerupere. Gabriel era foarte mulțumit de felul în care decurgea repetiția, mai ales că dirijorul era unul dintre cei cu care el lucra cu plăcere. Pauza anunțată de dirijor fu de cincisprezece minute. În partea a doua el era solist. Cântase de foarte multe ori ca solist iar această piesă era una dintre preferatele lui. Cânta cu o uimitoare ușurință și relaxare. Perfect. La sfârșitul ultimei părți, dirijorul nu își putu opri o exclamație de felicitare la adresa deosebitei interpretări a violoncelistului. Gabriel ajunse după-amiază acasă. Nu era obosit, ci, dimpotrivă, foarte nerăbdător să cânte în seara următoare. Plănuise încă o oră de studiu a doua zi dimineață și, în rest, multă odihnă pentru o formă excelentă la concert. Maria pregăti fotografiile pentru revistă și pe cele pentru album. Mai trebuia doar să cumpere albumul și să le lipească. Cam două-trei ore de lucru. Dar, mai important era deocamdată să își cumpere o rochie pentru concert. Albumul îl putea face și seara acasă. Porni, așadar, în căutarea unei ținute despre care nu își făcuse nici o idee. Voia să se lase uimită și încântată de ea în momentul în care avea să o vadă. Colindă toată după-amiaza o serie de magazine în care ar fi putut găsi, eventual, o rochie pentru concert. Însă nu găsi nimic. Era mai mult decât dezamăgită când auzi telefonul sunând în poșetă. Răspunse fără a se uita la număr, fiind plăcut surprinsă de vocea lui Gabriel. Foarte greu reuși să se stăpânească să nu îi spună ce face. Intră, vorbind la telefon, într-un magazin în vitrina căruia văzuse o rochie pe placul ei. Întrerupse conversația cu iubitul ei, promițându-i că îi va telefona când va ajunge acasă. Îi ceru vânzătoarei să îi arate rochia din vitrină, o probă și o cumpără. Îi venea perfect. Din același magazin își achiziționă și o pereche de pantofi și o poșetă. Þinuta se potrivea foarte bine cu paltonul pe care și-l cumpărase cu aproape o lună în urmă și pe care încă nu îl purtase niciodată. Porni încântată spre casă unde puse rochia și celelalte pachete în dulap. Deși era tentată să le mai încerce o dată, nu voia să le vadă Gabriel, în eventualitatea că ar fi trecut pe la ea. Despachetă albumul și începu să lipească fotografiile. La un moment dat auzi telefonul. Își dădu seama că uitase să îl sune pe iubitul ei. Răspunse la telefon, invitându-l la ea peste vreo două ore; astfel avea timp să termine albumul. În drum spre apartamentul Mariei, Gabriel se opri la o florărie, cumpărând un buchet enorm de trandafiri albi. La ușă îl ținu la spate. O sărută iar apoi îi dărui florile. Maria era încântată de cadoul primit, invitându-l pe Gabriel în sufragerie. Femeia purta un trening alb. Puse trandafirii în apă, așezând vaza pe măsuța de lângă fotoliul pe care se așezase iubitul ei. Se așeză pe genunchii lui, cuprinzându-l în brațe. Era foarte fericită. Stătură câteva ore de vorbă, mergând apoi la duș și în dormitor. Adormiră îmbrățișați. Fericiți. Ziua următoare – marțea despre care era conștientă că îi va schimba definitiv viața – începu destul de alert. Maria primi un telefon de la șeful ei înainte de 8,00, prin care era solicitată să fotografieze repetiția generală a premierei spectacolului “La fanciulla del West”, la ora 10,00. Se ridică încet din pat după ce mutase ușor mâna lui Gabriel de pe talia ei. Iubitul ei dormea foarte adânc și nu voia să îl trezească. Era seară de spectacol și avea nevoie de foarte multă liniște. Chiar și de o pauză de studiu și, mai ales, avea nevoie de distanțare și deconectare de problemele cotidiene. Merse la baie, se îmbrăcă și, înainte de plecare, îi lăsă un bilet: “Dragul meu, sunt la fotografiat la repetiția generală de la Operă. Odihnește-te pentru deseară. Te sărut. Maria”. Închise apoi cu grijă ușa de la intrare, întorcând cheia. Era foarte curioasă să vadă repetiția pentru că era un spectacol pe care îl văzuse numai la televizor. Ajunse cu zece minute înainte de începerea repetiției, timp suficient pentru a-și pregăti aparatul de fotografiat. Făcu fotografii pe tot parcursul repetiției. Spectacolul îi plăcea în mod deosebit. La plecare se opri la casierie și cumpără două bilete pentru premieră. Era sigură că spectacolul avea să îi placă lui Gabriel și că va fi încântat să meargă pentru prima dată împreună la Operă. Numai că el nu știa de surpriza de peste câteva ore. După repetiție merse la redacție să pregătească fotografiile și apoi să le aducă înapoi directorului Operei, așa cum promise. Ajunse acasă după-amiaza. Gabriel plecase deja. Trebuia să se pregătească pentru concert. Maria își puse rochia cea naouă și plecă la coafor. Albumul cu fotografii îl luase dimineață și îl lăsase în mașină. Avea emoții cum nu avusese niciodată înainte de a merge la un spectacol, indiferent cât de special s-ar fi anunțat acesta. Își cumpărase bilet în rândul al doilea pentru a fi cât mai aproape de el și a-i transmite bucuria ei. Ajunse la Filarmonică, dar așteptă în mașină până cu cinci minute înainte de spectacol. Intră emoționată, își lăsă haina la garderobă și se așeză la locul ei. Membrii orchestrei intrau deja în scenă. Un întuneric liniștitor cuprinse sala de spectacol. Pe scenă intră și dirijorul, în aplauzele publicului. Gabriel arăta fantastic în frac și părea foarte relaxat. Însă ea știa că nu era deloc așa. Ori de câte ori cântase o piesă, un concert, avea emoții și era firesc să fie așa, pentru că numai astfel putea să dăruiască publicului sentimentele transmise de partitură. Concertul începu. Muzica răsuna fascinant în liniștea sălii. Maria era foarte mândră de el, de faptul că îl iubea, de faptul că aproape o venera. Muzica o cuprinse ca o dulce îmbrățișare. Cu fiecare notă pe care o cânta Gabriel, Maria se simțea mai legată de el. Unită cu el ca într-un singur suflet. Femeia intuia fiecare gest al violoncelistului de pe scenă. Se regăsea total în interpretarea lui. Îi trecuseră toate emoțiile și nu se mai gândea la nimic. Sufletul ei era purtat în acordurile muzicii pe care Gabriel o cânta pe scenă, spre cer. Nu se mai gândea la el sau la propria persoană ca la ceva material pentru că știa că îi unea ceva mult mai puternic – spiritul. Era fericită cum nu mai fusese niciodată. La sfârșitul primei părți a spectacolului izbucniră – precum lava dintr-un vulcan – aplauzele. Puternice. Oferite de public drept ofrandă protagoniștilor de pe scenă. Maria aplauda cu plăcere. Cu forță. Cu lacrimi de emoție și fericire în ochi. Sala se lumina, orchestra era în picioare iar dirijorul mulțumea. Îl simțea epuizat de intensitatea muzicii și fericit pentru propria prestație, ca și pentru colegii lui de scenă. Înțelegea din privirea lui că fusese într-adevăr un concert perfect. Până atunci. Pauza păruse foarte scurtă. Acum urma pentru Gabriel momentul esențial al concertului – era solist. Membrii orchestrei intrară în scenă, urmați de dirijor și de solistul Gabriel Cernea. Sufletul Mariei fu cuprins de emoții foarte puternice. Simțea emoții și în privirea lui Gabriel. În gesturile lui. În felul în care se așeză pe scaun, pregătind instrumentul. Simțea o oarecare neliniște pe care nu o putea explica. Însă toate aceste sentimente se pierdură odată cu începerea muzicii. Concentrarea și studiul intens își spuneau cuvântul: Gabriel atingea grațios corzile violoncelului iar arcușul trecea elegant peste ele, transformând fiecare mișcare în sunet. Deși concentrat, cânta cu calm; cu o deosebită plăcere. Ca oricărui artist, îi plăcea ca arta lui să fie în centrul atenției. Îi plăcea ca el însuși să fie în centrul atenției. La sfârșitul concertului se ridică cu eleganță de pe scaun pentru aplauze. Zâmbea. Fericit. Împlinit. Gabriel o văzu pe Maria aplaudând în picioare. Surpriza îi reușise. Solistul îi adresă un zâmbet larg. Făcu o reverență de mulțumire și se retrase în culise, revenind apoi, cu violoncelul în mâna stângă, pe scenă. Abia acum înțelese promisiunea pe care Maria îl rugase să i-o facă. Aplauzele furtunoase nu se opreau. Făcu o nouă reverență drept mulțumire pentru aprecierea publicului. Era fericit. Pentru concert. Pentru prezența Mariei alături de el în acea seară. Maria merse la el în culise. Fără nici un cuvânt îi dărui albumul, pe care Gabriel îl deschise imediat. Era surprins și, în aceleși timp, încântat. O privi cu dragoste pe Maria, rostind în șoaptă “Mulțumesc. Pentru că ești aici. Pentru tot.”. Era superbă. Purta o rochie cu corset, din tafta albastră, pantofi și poșetă de aceeași culoare. Părul era prins într-un coc foarte simplu, dar extrem de elegant. Machiajul discret i se potrivea perfect. Nu o văzuse niciodată atât de elegantă. Era uluitor de frumoasă. Femeia părăsi cabina lui Gabriel. Urcă în mașină și porni spre casă. Știa că iubitul ei avea nevoie de liniște, mai ales după un concert ca cel din acea seară. Și, în plus, trebuia să se odihnească. Gabriel își luă violoncelul în spate și plecă spre mașină. Era atât de încărcat de emoțiile spectacolului, de bucuria că totul ieșise așa cu trebuia, de aplauzele publicului, încât nu se putea gândi la nimic. Nici măcar la Maria, a cărei prezență o simțise alături de el în fiecare minut al spectacolului, neștiind, până la sfârșit, că ea era de fapt în sală. Simțea și acum apropierea ei, nemaifiind însă capabil să facă vreun gest în acest sens. Acum simțea doar nevoia să fie singur. Să stea liniștit, cuprins de întunericul rece al nopții. Porni cu mașina spre casă. Mai întâi își puse instrumentul la loc, apoi își scoase paltonul, ducându-l pe cuierul din hol. Își scoase apoi lucrurile, punându-le cu grijă în dulap. Se așeză pe marginea patului din dormitor. Era obosit. Închise pentru un moment ochii. În minte îi apăru imaginea Mariei aplaudându-l. Cât era de frumoasă în acea seară! Deschise apoi larg ochii, căutând-o parcă. Își puse pijamaua și se întinse în pat. Nu adormi imediat. Se simțea mult mai singur decât după alte concerte. Începu să fredoneze un fragment dintr-o piesă. Instinctiv aproape, mâna stângă începu să se miște, cântând. Se gândea la concert. La fiecare notă pe care o cântase. Totul fusese foarte bine. Era mulțumit. Nu adormi până după miezul nopții. A doua zi se trezi foarte obosit. Nu se simțea bine. Vru să se ridice în picioare însă ameți atât de tare, încât aproape căzu pe marginea patului. Îi era cald. Reuși, după câteva minute, să meargă la baie să se spele. Auzi telefonul sunând. Răspunse. Vocea Mariei. Pe față îi apăru un zâmbet larg și se înțeleseră să se vadă seara, la el. Gabriel nu îi spuse nimic despre faptul că nu se simțea bine. Era, probabil, o simplă răceală. Bărbaul își schimbă pijamaua. Trebuia să meargă la Filarmonică la studiu. Însă renunță, hotărând să rămână acasă. Avea o stare de stranie epuizare fizică, mai ales că nu se mai simțea deloc obosit. Dar, indiferent de felul în care se simțea, trebuia să rămână activ; trebuia să studieze! Se așeză așadar în fața pupitrului, își instală violoncelul și începu să cânte. Însă nu reușea să exprime, să transmită nici un sentiment. El însuși nu simțea nici o emoție cântând. Pentru prima oară de când își aducea aminte nu simțea nimic și cânta în virtutea automatismului sutelor de ore de studiu și a bazei tehnice atât de bine însușite. Se opri la un moment dat pentru a-și șterge micile picături de sudoare de pe față. Începu să tușească. Își puse singur diagnosticul de răceală sau gripă. Dar, pentru că în continuare îi era foarte cald, își puse termometrul, care arăta 39°C. Enorm! Nicioadtă nu avusese o asemenea temperatură. Și, mai ales la mijlocul zilei. Își făcu un ceai fierbinte și se întinse în pat. Adormi înainte să termine ceaiul. Nu peste mult timp se trezi tușind. Seara, când ajunse Maria la el, era roșu în obraji, transpirat pe față, tușea și avea temperatură 39,9°C. Maria îi făcu un ceai, îi dădu un medicament, îi scoase o altă pijama din dulap și îi pregăti comprese cu alcool sanitar. Maria se așeză în fund în pat, sprijinită cu spatele de o pernă la capul patului și îl cuprinse pe Gabriel cu picioarele. Barbatul stătea sprijinit de trupul iubitei. Altfel nu ar fi putut dormi. Tușea din ce în ce mai tare, adormind pentru câteva minute. Era epuizat. Își sprijinea capul de umărul Mariei, căutând parcă puțin confort. Maria îi mângâia ușor părul, fața, pieptul. I se rupea sufletul, văzându-l suferind astfel și neputându-l ajuta. După miezul nopții femeia hotărî să sune la ambulanță. Îi era teamă să nu se întâmple ceva și mai grav cu el. După investigații, diagnosticul pus era pneumonie. Medicul recomandă internarea, însă Gabiel refuză. Văzând insistența refuzului, medicul acceptă situația și îi scrise rețeta de antibiotice injectabile. Maria le cumpără de la cea mai apropiată farmacie și își asumă răspunderea de a le administra pacientului. Învățase cu mulți ani în urmă să facă orice tip de injecție. Ajunși acasă, Maria îl instală pe iubitul ei confortabil în pat, urmând apoi să îl ia în brațe. Însă, înainte de aceasta trebuia să pregătească injecția pentru Gabriel. Îi luă mâna dreaptă într-a ei, înțepând cu fermitate. Îi puse cateterul în dosul palmei. Cu siguranța și forța unui medic. Începu să împingă apoi soluția. Durerea din palma lui Gabriel creștea din ce în ce. Simțea nevoia să tragă mâna, conștient fiind că acest lucru nu îl va ajuta. Suportă așadar durerea într-o aparentă liniște. Maria închise cateterul și îi mângâie ușor mâna. Își dorea să facă mai mult spre a-i alina durerea. Însă nu putea. Se așeză din nou în pat cuprinzând-ul în brațe, pentru a putea dormi. Gabriel adormi cu capul pe umărul ei. Mâinile ei se sprijineau pe pieptul lui. Își dorea să îi poată lua suferința asupra ei. Deși alături de el, se simțea neputicioasă. Adormi abia spre dimineață, epuizată de suferința lui. Dimineața urmă o a doua injecție. Maria pregăti totul, trezindu-l apoi pe Gabriel. Se simțea foarte rău ; nu își aducea aminte să îi fi fost vreodată atât de rău. Maria nu își putea imagina să îl lase singur când avea atâta nevoie de odihnă și suport pentru a trece peste suferință. Gabriel se simțea complet neajutorat. Îl irita starea în care era; îl irita permanenta epuizare fizică; îl irita faptul că nu putea dormi. Și simțea o nevoie aproape obsesivă să studieze, deși era perfect conștient că nu va reuși. Totuși, hotărî să încerce. Avea nevoie să simtă muzica; să cânte. Cu greu reuși să se concentreze. Însă, pe măsură ce cânta, avea senzația că se simte mai bine. Și chiar se simțea mai bine. Ochii îi străluceau cuprinși de lumina muzicii din suflet. Nu mai simțea nici o durere. Ascultându-l din ușă, Maria îl regăsi pe puternicul violoncelist de care se îndrăgostise cu ceva vreme în urmă. Parcă toată suferința lui dispăru odată cu primele mișcări ale degetelor și arcușului. Cânta. Iar în muzica lui se simțea o deosebită poftă de viață. Îl admiră enorm pentru voința și pasiunea pe care le investise în acel studiu. Deși fusese una dintre cele mai dificile ore de studiu din întreaga sa carieră, era fericit că reușise să cânte. Simțea că înviase. Maria se apropie de scaunul lui și îi luă violoncelul din mână, punându-l pe jos. Îl cuprinse în brațe și îl sărută. Apoi îl trimise în pat. Deși nu îi plăcea în mod deosebit ideea de a sta numai în pat, Gabriel acceptă. Adormi aproape instantaneu. Îi era bine odihnindu-se. Maria rămase la el pe toată perioada convalescenței, aducându-și laptop-ul. Mergea doar la ședințele foto. În rest, lucra acasă. Ce-i drept, toată ziua. Dar era mulțumită că îi poate fi alături iubitului ei. Reușise să încheie un compromis cu el să studieze o dată la două zile pentru a se proteja. Abia după patru săptămâni Gabriel reveni în sala de repetiție de la Filarmonică. Medicul îi recomandase încă o săptămână de convalescență însă, rebel cum era, Gabriel spuse ferm “Nu!”. Acum trebuia să se pregătească intens. Mai avea doar patru zile până la concert și foarte mult de studiat. Se cântau, pentru prima oară în stagiune, două lucrări destul de dificile. Îi era oarecum teamă că nu va face față cerințelor. Pentru prima dată în carieră trecea prin asemenea sentimente. Maria era fericită pentru că, după atâta timp, îl vedea studiind din nou la Filarmonică, cu pasiunea regăsită după o atât de lungă suferință. Îl încuraja ori de câte ori simțea că iubitul ei are nevoie. Seara primului concert după boală. Plecară împreună, de la el. La volan – Maria. El avea emoții mult prea mari. Aceeași eleganță în frac. Maria – la locul ei în sală. Gabriel, încălzindu-se într-una din sălile de studiu. Emoționat. Mâna stângă tremurând ușor. Puls accelerat. Orchestra intră în scenă. Prim-violoncelistul Gabriel Cernea părea într-o stare excelentă. Aplauze de început. Intră și dirijorul. Muzica începu. Concentrarea cu care cânta se transformă, după numai câteva acorduri, în siguranță. Un concert foarte bun. O seară minunată. O duse pe Maria acasă. Simțea nevoia să fie singur. Să rememoreze concertul. Să își dea seama ce ar fi putut face mai bine. Își puse hainele de scenă în dulap și se îmbrăcă în pijama. Își făcu un ceai și se întinse în pat. Savura fiecare gură de lichid aromat, încercând să își potolească starea de agitație care îl cuprinse. Lăsă câteva guri de ceai pe fundul cănii și stinse lumina. În sfârșit putea dormi, de câteva nopți, fără nici un fel de teamă, în poziție normală. Închise ochii, rememorând fiecare notă cântată. Nu era complet mulțumit. Deși nu simțea să fi greșit, spectacolul nu fusese perfect... Totuși nu putea dormi. Îi era dor de Maria. La un moment dat se ridică din pat, îmbrăcându-se. Luă cheile de la apartamentul iubitei și porni cu mașina spre ea. Avea senzația că, orice ar fi, trebuie să o vadă. Indeferent dacă mai era sau nu trează. Deschise așadar ușa de la intrare în bloc cu cartela de la interfon iar apoi, cu foarte multă grijă ușa de la apartament. Toate luminile erau stinse; se auzea muzică. Își scoase paltonul și pantofii, mergând apoi spre dormitor. Maria stătea ghemuită în pat, cu fața spre fereastră. Privea întunericul, ascultând operă. Fața îi era ușor crispată de o inexplicabilă agitație. Auzi pași și se întoarse spre ușă. Ochii i se luminară când, în întuneric, întrezări în ușă silueta lui Gabriel. Se ridică din pat, alergând în brațele lui. O profundă liniște o cuprinse, simțind căldura corpului lui atât de puternic. Se sărutară lung, întinzându-se apoi în pat. Respirau în același timp. Se priveau în întuneric. Se simțeau. Se intuiau. Se iubeau mai presus de cuvinte. Se treziră liniștiți. Zăboviră mult timp în pat. Era sâmbătă iar Gabriel avea repetiție abia după-amiază. Iar ea era liberă. Își vorbeau șoptit, de frică să nu tulbure momentele de fericire pe care le trăiau atât de intens. Se despărțiră după masa de prânz. Gabriel trebuia să se pregătească pentru repetiție. Săptămâna următoare trebuia să facă un concert mai bun. Nu era obișnuit să fie nemulțumit de activitatea sa de pe scenă și nici nu voia să accepte compromisul. Trebuia să fie așa cum fusese întotdeauna: foarte bun. Strălucitor. Dintotdeauna fusese foarte sever cu el însuși, lucru care îi adusese succesele de acum. Își regăsea ușor ușor forța și pofta de studiu dinaintea bolii. De fapt, nu le pierduse niciodată. Acum însă îi era bine. Lucrurile începeau să revină la normal. Intensitatea studiului, implicarea și emoțiile. Se simțea din nou în formă. Repetiția se desfășura foarte bine. Mult mai bine decât se așteptase după dezamăgirea din seara de dinainte. Nu reușea nici acum să înțeleagă ce se întâmplase cu el. Ochii îi străluceau. Sufletul îi vibra. Arcușul aluneca cu grație pe corzi. Era fericit să poată cânta. Împachetându-și instrumentul și partiturile, căzu pe gânduri. Nu la cântat. La Maria. La faptul că, fără ea, și-ar pierde echilibrul din ultimul timp. Era nerăbdător să o revadă. Porni cu mașina înspre apartamentul ei. Instinctiv parcă, Maria îl aștepta. Scria. Pregătea, fără știrea lui Gabriel sau a vreunei alte persoane, un roman, în care iubitul ei era, oarecum, personaj principal. Gabriel nici nu știa măcar că ea avea pasiunea de a scrie. Nu citisse niciodată vreun text scris de ea. Iar pentru moment, Maria prefera ca situația să rămână așa. Oricum, nu mai publicase nici un text de aproape un an, dinaintea relației cu Gabriel. Auzi interfonul și se opri din scris, punând caietul în care scria la loc în sertar. Voia ca romanul să rămână o surpriză pentru iubitul ei. Merse la bucătărie să pregătească un ceai. Cina urmau să o servească ceva mai târziu. Gabriel intră în casă, strigând-o pe iubita lui. Maria îi răspunse iar acesta veni să o cuprindă în brațe. Femeia se întoarse spre el, îl sărută scurt și turnă ceaiul în două căni. Cei doi se așezară la masă, îndulcindu-și ceaiul. Privindu-l, Maria înțelese imediat că repetiția fusese foarte bună. Era liniștit iar acest lucru o bucura foarte mult. Știa. Concertul de săptămâna viitoare avea să fie mult mai bun decât cel de aseară. Maria nu spuse nimic, lăsându-l pe iubitul ei să înceapă conversația. Îi privea mâinile, ochii. Îl simțea oarecum fâstâcit. Își dorea să îi povestească despre repetiție, însă îi era teamă să nu o plictisească. În final, Gabriel își adună curajul și începu să îi vorbească nu atât despre repetiția în sine, cât mai mult, despre ciudatul sentiment de teamă care îl încerca. Orele trecură foarte repede. Dimineața următoare se trezi foarte devreme. Își puse hainele și se așeză la masa din bucătărie. Se bucura de liniștea orașului. Se gândea la concertul de săptămâna următoare: Ceaikovski, Prokofiev, Musorgski. Muzică sublimă; partituri destul de dificile. Închise ochii, lâsăndu-și mâna să se miște în ritmul muzicii din mintea lui. Îi lăsă Mariei un bilet “Sunt acasă. Studiez.” iar apoi plecă. Se așeză pe scaun în fața pupitrului și își deschise partitura. Începu să cânte cu pasiune. Toate cele trei lucrări pentru concert. Era mulțumit. Își puse violoncelul la o parte și plecă la biserică. Simțea nevoia să se reculeagă; să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru tot ce avea. Zilele următoare trecură în zbor, între multele ore de studiu, nereușind să își mai încadreze în program decât două întâlniri cu iubita lui. Chiar joi seara Maria îi telefonă. Avea o veste excelentă pentru el: seara următoare urma să fotografieze, pentru revistă, spectacolul. A doua zi, înainte de spectacol, Gabriel studie doar o oră, mai mult pentru a se încălzi, decât pentru a relua partiturile. Era foarte bine dispus. Cu câteva minute înainte de spectacol, Gabriel primi un telefon. Răspunse cu seninătate, știind că va auzi vocea Mariei. -Domnule Cernea, întrebă un bărbat. -Da. -Cunoașteți o doamnă Maria Matei? -Da, e iubita mea. -Vreau să vă comunic ceva. Doamna Matei a fost implicată într-un foarte grav accident de mașină. Nu a mai putut fi salvată. -Dumnezeule! Maria!... -Îmi pare rău... Am găsit cartea dumneavoastră de vizită împreună cu actele doamnei. Puteți veni la poliție? -Nu... Nu pot acum... Am concert... La Filarmonică...Voi veni după... -Mulțumesc. Ochii lui Gabriel erau tulburați de lacrimile, pe care știa că trebuia să le stăpânească. Fiecare fibră din corpul lui tremura. Nu putea înțelege. Nu putea accepta. Colegii din orchestră intrau în scenă în aplauzele publicului. Inspiră adânc și păși pe scenă. Intră și dirijorul. Prima lucrare: Ceikovski. Una din preferatele Mariei. O cânta cu un calm aparent. Sufletul îi era zdrobit de vestea pierderii femeii iubite iar în minte îi reveneau imagini ale momentelor petrecute împreună. Dar totuși, intensitatea muzicii depășea oarecum toate sentimentele și subjuga toate gândurile. La un moment dat, cântând a doua lucrare a serii, își găsise puterea să nu se mai gândească decât la munca lui. La partiturile pe care le mai avea de cântat. Pauza îi aduse eliberarea de care avusese atâta nevoie. Se retrase într-un colț în care știa că nu îl vede nimeni, dorindu-și să plângă. Să plângă pierderea iubitei. Încordarea spectacolului și obișnuința de a transmite publicului emoțiile partiturilor îl opriră. Automatismul orelor de studiu îi impunea o conduită emoțională pe care Gabriel o acceptase dintotdeauna. Nu reuși să plângă dar nici nu își mai dorea. Acum, în a doua parte a spectacolului se gândea doar la faptul că trebuie să cânte. Să transmită publicului sentimentele muzicii. Nimic mai mult. Să nu își lase gândurile să zboare. La final – aplauze. Furtunoase. Pentru spectacolul perfect. Și pentru el. Pentru distincția și eleganța lui. Un spectacol care, cu siguranță, i-ar fi plăcut Mariei. Ar fi încântat-o chiar. Deși i se rupea sufletul și își dorea aproape cu disperare să plângă, nu putea. Încărcătura spectacolului îl ținea încă prizonier. Nu se putea elibera de emoțiile muzicii! Și câtă nevoie avea acum să se elibereze! De artă! Chiar de el însuși! Dar nu simțea nimic, decât, poate, furie! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate