Eu sunt un spiriduș mic, de 10 centimetri și locuința mea se află undeva la adăpost, într-o casă călduroasă a unei familii de reni. De obicei port o tichie roșie și o salopetă verde, pentru ca Rudolph și soția lui să mă observe când merg pe jos. Dulăpiorul în care stau e suficient de mare pentru mine. Pătuțul mic e în dreapta, lângă fereastra ce dă afară. În stânga se odihnește un birou vechi ce l-am moștenit de la tatăl meu alături de un dulapior cu hainele identice. Eu am de lucru toată ziua. Nu consum multă mâncare, iar Rudolph are mai multă grijă de mine decât am eu.
De obicei, când mai erau câteva zile până la Crăciun simțeam bucuria sărbătorilor și frigul năprasnic de afară, dar acum simt numai tristețea singurătății în care mă înec. Prindeam elan și trăiam ce peste an fusese o viață monotonă, o rutină continuă și nesfârșită.
Am ajuns acasă după o zi de aranjat litere pe cărțile de copii ce vor zbura alături de Rudolph și stăpânul său în noaptea Sfântă. Afară zăpada e de un metru și cad fulgi mari, liniștit, precum lacrimile grele ale unui înger. În casă miroase a vin fiert și pe masa plină de mâncare se află un pachet frumos ambalat. E un cadou pentru Moș Crăciun. E turtă dulce. Sefu’ adoră aceste prăjituri ce mie îmi seamănă a perne mari, frumos mirositoare.
- De ce ești trist, spiridușule?
- Rudolph, tu simți că vin sărbătorile?
- Da, ca în fiecare an.
- Ei bine, eu nu.
- De ce? S-a întâmplat ceva? Îmi pari nefericit.
- „Nefericit”? Ce înseamnă?
- Adică trist, necăjit.
- Poate asta s-a sădit în mine. Nefericirea...
- Păi, atunci, fii fericit! Nu e greu.
- Nu? Păi, nu știu să fiu fericit, Rudolph. Poți să mă înveți?
Renul se uită la mine blând și îmi zâmbi.
- Spiridușule, gândește-te la.. zăpadă! La.. cadouri. Nu ești nerăbdător?
- Nerăbdător să ce? Sunt singur în camera mea și da, zăpada mă înalță.... mă.. face fericit, dar trăind aici m-am obișnuit cu ea.
- Eh, atunci uite ce e. Spuse Rudolph serios. Cere-i lui Moș Crăciun. El îndeplinește dorințe.
- E o idee foarte bună, îți mulțumesc, prietene. Mă duc să dorm, noapte bună.
- Să te odihnești, micuțule.

Am visat că zbor, mii de stele îmi treceau desupra capului și îmi formau o cunună. Tichia roșie îmi alunecă de pe cap. Am țipat și am întins mâna după ea, iar frica mă cuprinse deoarece cădeam în gol. M-am trezit cu picături de apă pe frunte, am deschis ușa și a căzut peste mine bradul ce aveam să îl împodobesc. M-am ridicat, m-am scuturat și l-am adus în casă. L-am așezat într-un colț. Era de fapt o crenguță miiiiică, mică, mică. Abia avea 10 ace pe ea, suficiente pentru mine însă. L-am împodobit în grabă și am plecat la atelier. Toți ceilalți colegi ai mei erau bucuroși, râdeau, dansau și mă întrebam care e motivul fericirii lor.
- E aploape Clăciun, mi-a răspuns Nătăfleț.
Eu nu mai înțelegeam nimic. Era doar ajunul Crăciunului și toate aceste pregătiri mă amețeau. Toată lumea fugea din colo încoace, doar Moșul stătea îngândurat pe fotoliul lui albastru de catifea.
- Moșule, i-am spus temător.
- Da, spiridușule.
Se uită în jos și îmi întinse mâna. M-am urcat pe ea și am ajuns pe umărul său, lângă ureche.
- Moșule, mă întrebam dacă noi, spiridușii, putem avea dorințe.
- Toată lumea are voie să își dorească ceva, toată lumea speră ceva.
- Ei bine, știu că în alți ani nu ți-am cerut nimic...
- Și eu știu asta și da, cred că a venit vremea să îți fac un cadou. Spune-mi, ce ți-ar plăcea să ai?
- E mai complicat decât credeam. Nu știu dacă e mult sau puțin, dar anul ăsta mi-aș dori să fiu fericit.
- Fericirea, spiridușule, este un cadou comun. Toată lumea își dorește să fie fericit.
Mi-am lăsat capul în jos, știam că întrecusem măsura. Fericire... pf... cine mi-ar da mie așa ceva, sunt mic... prea mic pentru a conta.
- Hahahaha... râse Moșul, roșu în obraji. Spiridușule, chiar dacă e greu, o să încerc să îți îndeplinesc dorința. Trebuie să îmi promiți ceva, odată ce ți-o voi da... fericirea... să nu o pierzi niciodată.
- Da, Moș Crăciun. Promit.

Seara se lăsă și cerul se dizolvă într-un murmur cald. Eu mă legănam încet pe scaun. Citeam povești pentru copii și fumam o pipă lângă brad. Bătu cineva în ușă.
- Spiridușule, ai primit un dar. Se auzi vocea lui Rudolph.
- E de la Moș?
- Da, e foarte mic. Eu nu ți-l pot da, așa că vino afară să îl iei tu.
O cutie argintie, legată cu o panglică roșie mă aștepta la piciorul mesei. M-am dus nerăbdător spre ea, entuziasmat. Se ținuse de cuvânt. Am prins-o cu două mâini și m-am repezit în casă. Respirând greoi, am așezat-o pe pătuț. Mi-am pus o mână la bărbie și cealaltă pe burtă. Să o deschid acum sau mai încolo?
- Spiridușule! Se auzi vocea groasă a Moșului. Ieși până afară.
- Da?
- Ai primit cadoul de la mine?
- Da, dar nu știu dacă să îl deschid acum.
- Oricând l-ai deschide... se află același lucru în el. Am venit până aici să îți spun că mi-ar plăcea să vii cu mine în seara asta.
- Să să să... să... să... vin cu tine? Să împărțim cadouri? În noap.. noapt... noaptea de Ajun... spre Crăciun... Moșule?
- Da, spiridușule. Am nevoie de ajutorul tău.
- Da, voi... veni. Îți mulțumesc din inimă. I-am spus cu ochi înlăcrimați, fugind în casă.
Am deschis cutia argintie. Era goală.
- Moșule? Îl strig din urmă. Cutia e goală.
- Vars-o peste tine, fericirea nu se vede, spiridușule... se simte.
- Am înțeles, așa voi face.
M-am dus nerăbdător și am cercetat-o atent. Era goală, „dar fericirea nu se vede” mi-am zis. Am turnat ce nu se zărea peste capul meu și am simțit cum mă cuprinde un lichid rece invizibil și mă încălzește. Am împărțit daruri, împreună cu Moș Crăciun, împreună cu Rudolph și prietenii săi și în acea seară am descoperit că fericirea copiilor, fericirea celorlalți e fericirea mea.