poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-13 | |
Eu, care toată viața am fost cum sunt, într-un moment s-a făcut că toată lumea îmi zice Pavel Cantaragiu. Pentru a înțelege mai bine, puneți accentul pe ultima silabă că-i dintr-o singură buchie. Și-mi mai spune lumea asta, apărută ca din senin, că-mi zice așa cum îmi zice pentru că, toate ca toate, dar iată că dragostea nu poate fi cîntărită. Dintr-un început nici n-am înțeles de la lume ce vrea de la mine. N-am fost cantaragiu niciodată nu numai în viața mea. Dar nici în viața părinților și nici a părinților părinților mei. Drept că mama mi-a spus de cîteva ori în viața ei, drăgostos și înghițindu-mă din priviri, că atunci cînd m-am născut aș fi cîntărit vreo 3 kilograme și ceva. Dar mi-a mai spus, că nu ea m-a cîntărit, ci babele celea care-au primit pruncul de mine. Tata, la rîndul lui, nu numai că nici nu s-a gîndit să mă cîntărească, ci mai întîi a plîns de bucurie că eram al treilea plod al său de-același sex cu dînsul, iar pe urmă s-a apucat cu frații și prietenii lui să beie vin mai vechi din butoaie, scriind pe doage numele viitorilor cumetri ai lui și nănașilor mei de botez. Asta ce, înseamnă a cîntări? Ascultă, lume, și deșteaptă-te, că sunt eu și nu un oarecare cantaragiu. Învinuiește-mă de păcate și nu le pune pe seama altora că-ți ei păcate pe sufletul tău. Spune-mi în față așa cum a fost și am să-ți răspund că ceea ce a fost e un fleac în comparație cu ceea ce este și urmează să fie.
Spune-mi, lume, că nu sunt acel pe care mama și tatăl meu l-au adus pe lume acum jumătate de veac și încă mai spune-mi că după botez și după anii cei de școală sovietică, m-au lăsat în voia soartei și dacă părinții au știut ce să facă cu mine, crescîndu-mă și învățîndu-mă, apoi soarta a făcut cu mine ce-a vrut ea să facă. Îți spun , lume că eu nu sunt Pavel Cantaragiu nu pentru că țin prea mult la numele meu de botez la părinți și la tot neamul. Și nici pentru că n-am cîntărit vreodată pașii mei, ci mai curînd pentru că n-am fost și nici nu sunt în stare să fac ceea ce lumea numește cîntărire și măsurare. De-aș ține minte cum soarta m-a scos din sînul familiei și neamului, aș zice că am trăit. Dar dacă nu țin minte atîta lucru, atunci mi se pare că mi s-a năzărit doar pierderile grele pe care mi le-a impus viața. Dar știi tu, lume, din ce motive acum, la bătrînețe, dar și cînd eram tinerel am pierdut mai toți prietenii din jurul meu? Mi-i rușine să recunosc, dar n-am încotro. Din cauza sărăciei ce nu mă mai slăbește și... din lipsa de timp. Dacă nu mă crezi, atunci dă-mi ascultare mărturisirilor, că-s sincere și curate. ... Mă întorceam la vatră de la armată, din Siberia militarizată pînă în măduva Taigalei, unde se fabricau și se experimentau niște bombe pe care dacă le aruncau asupra ta, lume, nu mai erai tu lume cît lumea. Nici tu Uniunea Europeană, nici tu NATO, nici America, dar nici Rusia cu întinsurile răscrăcănate peste Europa și Asia. Dar asta-i secret militar, pentru divulgarea căruia pe timpuri se pedepsea pe viață. Deși, despre asta s-a vorbit și, pare-mi-se, că se mai vorbește, trebuie să spun, lume, că esența omului, din antichitate până în ziua de azi nu s-a schimbat deloc. Omul prin natura sa cu cît mai mult construiește, cu atît mai mult se apropie de autodistrugere.Doar că în antichitate, animalul cu rațiune, care este Omul,se războia cu pietrele, săgețile, cuțitele, lăncele, halebardele, astăzi se distrug unul pe altul cu bombe nucleare! Domni de la înaltele tribune vorbesc mereu despre pace, iar guvernele, popoarele lor se înarmează, poluiază planeta încît prin efectul de seră au adus-o pe marginea prăpastiei și nu se înțelege, este lumea lume sau altceva? Adevărat teatru al absurbului! ... Ziceam, că am venit din armată și m-am oprit la Chișinău, la Universitatea de Stat, unde fusesem admis student la drept.... Atâtica lucru te îndreptățește, lume, să mă numești cum mă numești tu acum, Pavel Cantaragiu, că am putut să țin în mine secretul cu armele nucleare cu care am fost în contact timp de peste 2 ani. În rest, cum zice francezul, să am pardon! Pe cele ce urmează am să ți le așez pe tavă, cu condiția să nu-mi zici cumva cantaragiu sau măsurător. ...Vin eu de la cătănie și deodată mă încadrez în studierea dreptului, pentru care lumea deaceea și este cum este că încă n-a găsit și mereu e în căutarea dreptății. Oamenii buni spun că dreptatea-i la fundul mării, iar dacă Moldovei i s-a tăiat și dreptul de a avea ieșire la mare, înțelegeți ce vreau să spun?... Eu însă am hotărît să găsesc dreptate și să ți-o dăruiesc ție, lume. Munca, firește, mi-o îmbin cu odihna și nici nu observ cum trece timpul, cum se îngălbenesc frunzele pe copaci, cum cad și-mi foșnesc sub picioare, mai făcîndu-mă să alunec uneori cu icnete. Dar cum era să observ fenomenele naturii, dacă nici nu mă uitam la dînsele, nu tocmai să le studiez. Apoi... trebuie să recunosc... adevăratul meu obiect de studii, devenise o codană de la medicină, cu un nume îmbătător de frumos, o invenție a mea – Luciana. Atîta vedeam în fața ochilor – părul ei blond-blond, ochii albaștri-albaștri, mersu-i zglobiu și rîsu-i gîlgîit, ținuta-i zveltă și bine centrată, ca să folosesc un termen tehnic învățat tot la armată, și sărutu-i dulce-dulce. Astea sunt toate cele ce pot fi redate prin cuvinte calitățile Lucianei pe care nu le pot reda erau... nici nu știu cum erau, pîrdalnicele. Oare, puteam eu, lume să răsuflu liniștit fără suflețelul acesta? Scurt pe doi. Unu – nuntă, doi – cumătrie. Și încă nu unele obișnuite, ci studențești. Și ca să te las lată, lume, îți mai mărturisesc că eu cu Luciana am fost primii studenți, care , prin anii 70 ai secolului XX, am adus doi copii-gemeni – o fetiță și un băiat – Lucia și Petrică. Văzîndu-i atît de drăguți, tot regretam că nu-s ambele fetițe ca să le fi putut numi Lucia și Luciana, numele mămicăi lor! Dar și Luciana, păcat de spus, regreta că nu au fost ambii băieței ca să-i numim Petru și Pavel, pentru că zicea ea aceste două nume au fost îngemănate de sfinții părinții străbuni. Și eu, Pavel, cum s-ar zice, îi aminteam Lucianei de toată istoria omenirii de dragă ce-mi era. Dar n-a durat mult dragostea asta. Aș face un păcat pe care nu că lumea, dar nici Dumnezeu cel Mare și Atotputernic nu mi l-ar putea ierta. Uită-te că iarăși simt o insuficiență de cuvinte care ar exprima faptele și întîmplările ce s-au dovedit a fi mai dure, mai sfîșietoare decît para focului dragostei care părea că nu v-a mai putea fi stinsă în vecii vecilor. Ceea ce s-a întîmplat în continuare cu dragostea noastră poate fi redat doar prin vorbe, nu și prin cuvinte. Așadar, am să vorbesc, iar tu, lume, străduiește-te să înțelegi ceea ce am să-ți spun. Ziceam că eram studenți cînd ne-am întîlnit și că nunta ne-a fost studențească. Firește, primul care a luat cuvîntul să ne felicite a fost chiar rectorul Universității, care ne-a zis: -- Voi, dragii mei, faceți astăzi o familie, iar familia în țara noastră se bucură de sprijinul întregii societăți. Cum ar putea fi altefel, dacă familia într-o țară, bastion al păcii și al progresului tehnico-științific mondial, constituie celula principală ce asigură durabilitatea și prosperitatea, după principiul – omul pentru om este prieten și frate – toți pentru unul și unul pentru toți! Ridic acest pocal în cinstea noii familii, urîndu-i sănătate... A-a-mar!!! Părinții, frații, surorile, prietenii mei și ai ei au preluat ultimul cuvînt al rectorului și l-au rostit cu atîta entuziasm îndelungat, încît abia acum, cînd am trecut de zenitul vieții pornind-o repejor spre asfințit conștientizez că atunci n-a fost bucurie, ci menire, amestecată cu descîntec. Mai pe scurt, acel „amar” rostit în ziua, nu, în noaptea nunții noastre la un an – la doi era să se transforme în adevărată amărăciune. Dar de ce zic la un an – la doi, dacă toate relele aveau să înceapă mult mai devreme. Eu trăiam la căminul Universității, ea, desigur, la cel al Institutului de medicină. Și faptul acesta a mai fost el suportabil cît a fost, dar de cum ne-au venit gemenii pe lume am fi vrut să le fim părinți permanenți, să-i putem încălzi cu cuvintele și suflarea noastră comună, nu doar odată – de două ori pe săptămînă. Bărbat și tată fiind, am mers la rector rugându-l să dispună acordarea unei camere de cămin, unde să ne cuibărim împreună. Drept că rectorul n-a zis nu, dar cei care-i îndeplineau indicațiile n-au zis da. Bursa studențească pentru a închiria un apartament în oraș nu era suficientă. Și-apoi cu acea țîră de parale, lume, mai trebuia să acoperim niște cheltuieli mărunte, zilnice. Și am îmblat așa, iată tocmai acum ar fi nimerit să zic nu un an , ci doi. Același lucru l-a făcut și soția și tot cu atîta succes. Ca să punem capăt acestor alergări pe cerc, care nu ne aduceau satisfacții nici nouă, părinților, dar nici bibelușilor noștri, împreună cu Luciana am hotărît: ea să plece la țară, la părinți, iar eu să rămîn să-mi închei studiile, să primesc licență, să mă încadrez în cîmpul muncii, să fac bani, să primesc sau să cumpăr apartament, apoi să-mi aduc soția cu copilașii, să-i creștem și să-i educăm, să-i dăm la studii... În timp ce-i mărturiseam soției aceste planuri optimiste, ea se uita la mine și făcea culori pe față, de parcă mă vedea prima dată. Zic așa, pentru că țin minte că n-a putut răbda și, oprindu-mă la jumătate de cuvînt, mă întreabă apăsat ca pe un străin: -- Tu cînd vorbești mai și cîntărești ceva în minte sau?.. Nu i-am înțeles întrebarea din care cauză am continuat să vorbesc, ca să nu mă mai poată opri. Atunci ea, învenițindu-se pe față, se stropși: -- Dar ce fac eu cu institutul meu, te-ai gândit? Eu de bună seamă am uitat că și Luciana e studentă, nu numai mamă. Am fost nevoit să-mi iau o pauză de tăcere. Soția parcă atîta aștepta și hotărî deja să completeze golul ce se așternuse între noi: -- Văd eu, zice ea, că juriștii trebuiesc lecuiți ca să poată nu doar să vorbească, da și să cîntărească. Și încă te mai chemi Pavel Cantaragiu, adăugă dînsa ironic, desigur. Te-ai gîndit peste cîți ani ți se vor împlini planurile ce mi le-ai schițat odinioară. Să-ți spun eu, medic cu studii superioare necomplete: peste 180-200 de ani. Tu nici ideie n-ai pe ce lume trăiești. Dar eu cu un asemenea om n-am de gînd să-mi pierd zilele și tinerețea, strigă ea la mine. Apoi răcni din toți bojocii:-- Să pei din ochii mei odată și pentru totdeauna!!! Acum ce ar trebui să-ți spun, lume, că s-a răsturnat pămîntul și s-a prăbușit cerul peste Pavel Cantaragiu, cînd soția lui, în numele ei și în numele a doi copii într-o clipită l-a afurisit și l-a anemetizat, pentru că ea a înțeles încă de pe atunci, iar el încă nici pînă azi nu înțelege în ce societate i-a fost dat să se nască și să trăiască. Da tu lume, și pînă azi te ții de poala terfelită a acelei societăți învechite mai alegînd-o în mod democratic și mai ținîndu-mă și pe mine într-un regim putrezit. Dacă vrei cu tot dinadinsul, am să-ți recunosc, lume. Pămîntul și cerul au rămas la locurile lor și după acea despărțire tragică a lui Pavel Cataragiu de iubita sa soție, Luciana, și de acei doi copii gemeni ai lor, Lucia și Petrică, dar să spună că în sufletul lui nu s-a răsturnat și nu s-a prăbușit nimic ar fi prea din cale afară. La fel nu-i cazul ca Pavel Cantaragiu să înceapă acum a se scînci că iată, lume, așa și pe dincolo, Luciana nu a avut dreptate, că și celelalte femei cu care Pavel a trăit mai apoi și cu care a mai avut și mai are copii, unii dintre care azi au copiii lor, zic, nu-i cazul să ne batem noi înde noi, pentru că numai vîntul are dreptul să ne bată. Înzădar cineva meșteșugește atomul, totuși pe pămînt stăpîn e omul și acela ce l-a făcut pe dînsul după chipul și asemănarea Lui. Așa nenorocit cum este el, Pavel Cantaragiu nu poate spune că nu are păcate. Ba le are și încă într-un număr foarte mare, ca să nu zică un cuvînt și mai tare. Ceea ce n-are Pavel Cantaragiu, apoi numai el vă poate spune – datorii. N-are nici o datorie în fața femeilor cu care a trăit și nicio datorie în fața copiilor pe care i-a făcut cu ele. Pe toate le recunoaște de femei sfinte pentru viața care i-a hărăzit-o Dumnezeu, și pe toate fiicele și toți feciorii săi îi recunoaște drept continuatorii și moștenitorii săi exact în măsura în care el însuși și-a continuat și-și mai continuă părinții săi, moștenind totul și toate ce i-au lăsat ei ca moștenire. Cineva zicea cîndva că cinstea și rușinea nu provin din nici o condiție. Fă-ți datoria de Om, în aceasta constă cinstea. Dar, zică-se ce nu s-ar zice, pe lîngă toate cele moștenite și pe lîngă toate cele săvîrșite pînă în zenitul vieții sale, Pavel Cantaragiu a fost ca dînsul, încît cel puțin un prieten de-al său nu-l poate confunda cu alții. Săptămîni întregi stă închis în garsoiniera sa dintr-un bloc din marginea orașului, scrie cărți, compune cîntece de dor și jale, mai încreionează pe foi albe de hîrtie peisaje siberiene cu animale aspre și agresive, chipuri hîde de comandanți militari porniți să distrugă omenirea, își admiră rafturile bibliotecii personale; face mărturisiri pereților, spunîndu-le în gînd că cea mai mare slăbiciune a sa a fost că n-a putut să facă o familie statornică și traincă. Chibzuiește în sine, că viața pentru el deja s-a încheiat și el, doar din voința Celui de sus, trebuie să zăbovească pe acest pământ, ducându-și crucea până la ultima suflare. Își calculează agoniselile și le împarte imaginar copiilor săi, care trăiesc cu... tații lor ce au alți copii de la aceleași mame. Au mașini de lux, calculatoare, telefoane mobile, televizoare. Toate accesoriile caracteristice perioadei zilelor de azi contemporane, moderniste și postmoderniste, cum se mai zice. E drept, lume, că și Pavel Cantaragiu a făcut cîteva încercări de a-și schimba cursul vieții, a vrut să se însoțească cu vreo femeie care să-i încălzească sufletul și să-i spulbere singurătatea. A scris chiar la unele ziare că-și caută jumătatea. Cîțiva ani la rînd neprimind nici un răspuns el, în cele din urmă, lăsă parcă să-i cadă mâinile în jos. Considera că a venit deja timpul să o încheie cu aventurile, și să accepte viața de burlac pînă în cea din urmă clipă... Are un serviciu bunicel la compania de asigurări, acasă are multe cărți necitite încă. Cine poate să interzică omului să facă ce vrea și cum le vrea? Frigărui a învățat a face chiar de la șașlîcarii care s-au înmulțit în ultima vreme mai dihai ca ciupercile după ploaie. Ar fi putut deveni lesne chiar trădător de țară, coadă de topor, rîndurile acestora s-au îndesit în ultimii ani. Atîta doar că Pavel Cantaragiu a pornit-o cu căutarea dreptății și ar fi vrut tot la un fel de dreptate să ajungă. Dar, îngăduie puțin, lume, că am uitat să-ți spun ceva foarte important. Mi se pare că anul acesta sau anțărț, nu țin bine minte anume cînd am fost în ospeție la un coleg de universitate, care trăiește la Orhei. Și el și soția lui, dar mai ales fiica lor, aflînd că eu sunt acel pe care îl cheamă Pavel Cantaragiu, mi-au pus în față un caiet cît un album de gros și fetița lor mi-a spus, cu voce de copil, că e o proză pe care a scris-o începînd din clasa V-ea și o mai scrie pînă acum, cînd este studentă la universitate. Mamă-sa și taică-său au confirmat că-i vorba de o proză care ar fi mare păcat să nu ajungă pe masa publicului cititor. Am citit cîteva pagini și m-am convins că nu-i vorba de o laudă deșartă. Prin scrisul ei într-adevăr vădea talent veritabil, al unei nuvele de dragoste cum numai Rebreanu a scris la vremea sa. Deși numele domnișoarei era Cristalina, el i-a propus și copila amicilor de universitate a acceptat cu plăcere să-și semneze lucrările în viitor cu pseudonimul Cristi Ferlada... Dar să nu uit, lume, a te informa că această Cristi e cam de vărsta fiicei mele, Lucia cea născută în pereche cu Petrică, de fosta mea soție, Luciana. Deși asta prea puțin contează. Mai important îmi pare faptul că, îndată ce-l văzu în casa ei pe Pavel Cantaragiu, Cristi Ferlada l-a luat de-o mînă și l-a petrecut în altă odaie ca să-i arate ce mai rarități de tablouri poate desena ea... Bine că măcar compozitoare nu era ca să ne pomenim cîntînd împreună de dor și jale. Ori ceva folk on-line postmodernist. Acum ar trebui să-ți spun, lume, ceea ce lumea știe de cînd lumea. Adică, așa și pe dincolo, arta veritabilă are capacitatea de a înnobila sufletele oamenilor și a uni popoarele care pînă odinioară se învrăjbeau înde ele, astăzi îndeletnicindu-se doar cu terorismul și traficul de ființe umane. Aș putea să-ți îndrug și alte adevăruri, devenite de atîta folosire declarații deșarte, dar eu zic că mai nimerit ar fi să le lăsăm baltă pe toate aceste adevăruri îmbătrînite și să ne oprim la o istorioară dureroasă, dacă nu chiar dramatică, iscată în relațiile de mai departe stabilite între această ființă tînără, firavă și talentată, Cristi și colegul de studenție al părinților ei, moșneagul coliliu, nenorocitul Pavel Cantaragiu. Puneți, vă rog, accentul corect. Adică, ai văzut și pînă acum, lume, că acest Pavel Cantaragiu este om de treabă, făcător de multă dreptate, generos și săritor la nevoie. Cum a putut el s-o lase în anonimat pe-o fiică de-a sa care merită să fie scoasă în lume. Și cu scrisul, dar și cu picturile sale. Păcat, cum am mai zis, că nu e și compozitoare. ... Reîntors de la Orhei, Pavel Cantaragiu nu-și mai putea găsi astămpăr. Și nu frigăruii, nu plăcintele și nici chiar vinul cu care-l deservise atît de ospitalier gazdele orheiene îi creiau incomoditatea. Și nici din partea prozei sau a tablourilor executate de o domnișoară n-am putea spune că-i venea neplăcerea, pentru că, de fapt, întors acasă din musafirie nu se simțea, cum ziceam, incomod sau neplăcut, ci tocmai invers. Ceea ce el nu putea înțelege e tocmai faptul că se simțea mai comod și mai plăcut în cei patru pereți ai săi, dar nu știa de ce se simte așa. S-a chinuit mult în patul său, întorcîndu-se de pe o parte pe alta pînă să înțeleagă că nu-l prinde somnul și nu poate închide ochii ca să nu piardă cumva în întuneric chipul zvelt și gingaș al scriitoarei, pictoriței cu nume mult mai frumos decît creația ei – Cristi Ferlada. Abia spre ziuă a adormit și cînd s-a trezit era să constate că a dormit c-am multișor furînd pentru odihnă ceva ore din contul celor de la serviciu. Era cît pe ce să iasă din casă, încălțînd niște ciorapi de culori diferite, în palton, pălărie, cravată la gît, dar fără pantaloni... Cînd ajunse la locul de lucru și căuta să se strecoare în birou pe neobservate, șeful tocmai că ieșea din clădire, grăbindu-se la prînz. Îi dete binețe, dar cînd văzu că a întrecut gluma se grăbi să-i spună șefului că în ziua cea de ieri a fost acasă că i s-a îmbolnăvit mama și mai că era să se mai rețină pentru cîteva zile. Noroc că pe lumea asta mai sunt și niște șefi deștepți și încă odată noroc că tocmai unul dintre aceștea se nimeri a fi șef lui Pavel Cantaragiu. Ziua ceea a trecut mai repede decît trece o ploaie de vară. De ce am zis ploaie? Pentru că Pavel Cantaragiu s-a întors de la serviciu ud-leoarcă de sudori și cînd a dat să se culce, noaptea tîrziu, nu mai aude sunînd telefonul. Chiar se gîndi să nu ridice receptorul, dar ispita îl răzbi, cînd auzi la urechi: -- Sînt o nouă cunoștință de-a matale, Cristi...Sper că mă țineți minte? Și rîse atît de liber și atît de copilărește, de părea că nu de pe pămînt vorbește ci din ceruri. Cît el a stat surd și mut, cu receptorul la ureche, domnișoara se dezlănțui cît ții universul cel necuprins. Sînteți un bărbat interesant și talentat. Voiesc să ne vedem mîine la ora mesei pe Aleea Clasicilor... Apoi toată noaptea se bătu cu capul nu numai de pernă, regretînd că n-a găsit în el puteri să-i refuze randevuul. Cînd o văzu în parc pe Cristi i se păru mai tîrnără și mai frumoasă decît era în realitate.Ar fi de prisos să vă spun că domnița avea păr negru-negru și ochi albaștri-albaștri ca împrumutați din ființa părinților cînd erau de vărsta ei. Mersul ei de felină și rîsul molipsitor continuau să-l magnetizeze. Dar vă mai spun că avea corp zvelt cu mijloc subțire-subțire, gît lung, cap rotund încît idiotul de Pavel Cantaragiu își imagina că o cuprinde, o ridică în brațe și chiar o sărută. Bine că numai își imagina, dar se stăpînea, se reținea, se ținea smerit cum se mai spune. Dar în timp ce el se retrăgea ori numai se prefăcea că se retrage, ea înainta îndrăzneț și neprefăcut spre sufletul lui. Începu să-l descoase de-a mărunțelul despre trecutul său, despre țările, orașele, muzeiele cu tablourile lui Van Gogh, Modeliagni, El Greco, despre notorietățile cu care a contactat în viața lui. Ce-i drept, nu-i minciună. Călătorise mult în viața lui, studiase, știa să explice secretul, tainele unui tablou, unei simfonii, opere de teatru, se pricepea în arhitectură, astronomie, agricultură, în lumea animală și în celelalte de pe lume. Cum putea el, la vîrsta onorabilă să nu-i spună unui copil că omenirea e un conglomerat de diferite națiuni și caractere, care evoluiază mereu, care amenință existența Pămîntului cu bomba atomică. Doar sentimentul acesta, cum i se zice, de dragoste, rămîne și azi cum a fost pe timpurile cînd au trăit Hanibal, Spartacus, Alexandru Macedon, Napoleon, Hitler, Stalin al cărui monument a fost, pînă nu demult chiar aici, în capătul acestei alei. Iar Marx și Engels, tot pînă nu demult stăteau pe o bancă, în fața parlamentului și oamenii veneau la ei, la început săî depună jerbe de flori, iar cînd s-au schimbat timpurile, veneau să le pună în bătaie de joc pe postament cîte o sticlă deșartă de rachiu și rămășițe de zacuscă... E multă mafie pe lume! Și Pavel Cantaragiu se întreba mai mult pentru sine: de ce romănii nu au nici un Laureat al Premiului Nobel în domeniul literaturii?.. Trebuie să vă spun că pînă să ajungă Pavel Cantaragiu la tema literaturii române Cristi a tăcut cum a putut. Adică, sînt ele și femei pe lume care cînd vor, pot să tacă. Însă, atinsă, probabil în amorul propriu, în momentul acesta fata s-a înclinat nu știu cum pe spate, lăsînd să-i curgă părul pînă aproape de glezne, vorbi cu o voce cristalină: --Dacă dumneata ai de gînd să-mi înșiri toată istoria omenirii, dă-mi voie să spun că un mare gînditor indian zicea: cine dorește să facă bine, bate la ușă. Cine iubește, găsește ușa deschisă. Mata ești un om interesant și drăguț. Ai să-mi deschizi ușa cînd am să bat în ea? Pavel intuia că această ființă divină poate să-l înșele, să-l aducă la starea de a face ceea ce în alte condiții nu și-ar permite. După cîte i se întîmplase în viață cu femeile credea că toate acestea i-au întors spatele. Ba poate chiar îi poartă pică că n-a legănat și n-a educat personal întîi copiii lui apoi și copiii copiilor, adică nepoții. Dar...a ajuns ca nepoții să-i ceară să deschidă ușa! A tăcut. O părăsi pe Cristi rece, fără a-i răspunde ceva. Grăbit se întoarse în garsoniera sa, și deconcetă telefonul vreo săptămînă dacă nu chiar două. În una din acele zile—trebuia să se întîmple și una ca asta! Îl întîlnește pe o stradă din oraș pe colegul său din Orhei care nu era altul dar chiar tatăl tinerei scriitoare. Amicul său stătea la volanul unei mașni de lux. Din una- din două orheianul i-au spus că fiica citește mereu, cu nesaț, cărțile lui. A început să și le ilustreze chiar... Iar pe pereții din dormitorul ei a atîrnat portretul tău, maiestre! Mai fă-ne vreo vizită, îl rugă cel de la volan, după care dispărură în șuvoiul de mașini. Trecură zile friguroase, fără zăpadă, cu vînturi secetoase. Veniră altele tot cu vînturi, dar cu ploi ca de vară. Pavel Cantaragiu se obișnuise a trăi cu telefonul deconectat. Dar faptul acesta nu a putut să-l salveze. În una din acele zile, cînd erau în preajma Anului Nou, se pomeni că fata îl găsi la serviciu: -- Ce ți s-a întîmplat, dragul meu, de nu răspunzi la telefon?, îl luă la rost fără să roșească. Nu te sufocă singurătatea? Eu, una nu pot... Am multe a-ți spune. Vreau să văd unde locuiești. Fraza de pe urmă Cristi o rosti din depărtarea în care tot atunci dispăru. Revenit în apartamentul său, Pavel nu s-a întins pe pat ca de obicei, ci stînd în picioare urmărea ninsoarea liniștită de afară, care, la lumina becurilor electrice părea o pulbere de briliante. Din cînd în cînd în acea pulbere licăreau privirile fetei care-i promisese să-l viziteze la domiciliu. Poate a glumit? Așa gîndind, tresări cînd auzi soneria. Nu se grăbi să deschidă. Și-a bunghit privirile prin geam și continua să admire coamele desfrunzite, atinse de zăpadă ale copacilor de afară, care parcă îi mîngîiau singurătatea. Sunetul se repetă și el deschise. Se pomeni în cadrul ușii cu tînăra pictoriță. Tremura ca varga, totodată îngrămădind haina în jurul gîtului. Tată și bunel, pus în situația de cavaler, Pavel Cantaragiu invită musafira în casă, după care o rugă să se așeze comod în fotoliul din fața lui, mai punîndu-i pe umăr o cojocică. După ce o servi cu un ceai fierbinte, scoțînd-o din starea de toropeală, Pavel Cantaragiu îi mărturisi: -- Sînt bucuros, dar haide să le telefonezi părinților. Să vină după tine... -- Cum vine asta, maiestre!? Reproșă ea nemulțămită. Eu înfrunt intemperiile naturii pentru a-ți ușura existența, iar dumneata mă tratezi ca pe o povară... -- Păi, nu este normal... Sunt de o vîrstă cu tatăl tău, cu mama ta,care mi-au fost colegi de universitate...Despre ce fel de relații poate fi vorba între noi -Dă-mi voie să aleg eu, maiestre! Se opuse fata, după care zîmbindu-i la lumina lămpii de pe masă, socoti să filozofeze: Dragostea se naște în copilărie și nu moare nici la cele mai adînci bătrînețe! Undeva am citit, cînd apărem pe lume în jurul nostru se nasc 100 de drăcușori... Dacă împlinim un an, în jurul nostru dispare un drac și apare un îngeraș..Deci, cu fiece an de viață, sufletul nostru are cu un drăcușor mai puțin și cu un îngeraș mai mult... Dragostea noastră, are perspectivă... Tu să mă cultivi, să mă crești, de a găsi în ființa mea mai mulți sfinți, nu drăcușori...Să nu pierdem speranțele! Omul moare doar cînd cei rămași turiști în viață începe să-l uite. Pe tine mereu te am în gînd, în suflet, te visez. Nu pot trăi liniștită! Buzele ei tremurau ca năpăstuite de o durere crîncenă, cînd îl surprinse cu o întrebare: Ați citit cumva, undeva că vîrsta limitează dragostea? N-avea frică, maiestre! Suntem oameni de creație?! Fulgii se domoliră toată noaptea pe asfaltul din în fața blocului în care Cristi Ferlada dormi prima dată cu Pavel Cantaragiu, colegul de studenție al părinților ei. Ziua ce a urmat, a fost una senină și însorită și poate de aceea celor doi li s-a părut că a venit mai repede decît cele de pînă și după ea. A fost una care greu se uită ori care nu se uită niciodată. Chipul ei a devenit unul de înger în viața și în casa lui... Mai spre sfîrșitul acestei istorioare ciudate din viața sa, Pavel Cantaragiu ține să-ți mai mărturisească ceva, lume. Cu acea domnișoară au fost fericiți o iarnă, pînă în primăvară cînd înflora liliacul. Cînd părinții fetei au constatat că fiica lor nu mai locuiește la căminul studențesc de lîngă cimitirul central ci într-o garsonieră de la marginea Chișinăului, care deloc întîmplător se nimerise a fi apartamentul fostului lor coleg s-a produs o explozie. Tatăl ei, vînător cu stagiu, a venit în fața blocului cu o armă încărcată și numai soția acestuia a evitat să descarce cartușile în pieptul lui Pavel Cantaragiu și al fiicei lor care stătea baricadă lipită de iubitul ei. Acel eveniment a semănat mai mult cu o hărmălaie, după care totul s-a potolit ca o ploaie de stele într-o noapte de vară... Părinții fetei au lăsat-o în voia întîmplării și i-au zis că este deja matură și să decidă cum îi dictează morala. Iar el, a devenit pentru ei totdeauna un dușman... Conflictul, însă, l-a îndemnat studenta pe Cantaragiu să creadă că e în pragul ultimei speranțe și dînșii nu trebuie să se despartă niciodată, ce n-ar zice lumea. Îi propuse căsătorie, să aibă un copil... Cristi, parcă așteptaseră întorsătura momentului, dar îl sfătui să mai îngăduie o vreme, ceea ce a însemnat de fapt altceva... Trecură iarna, apoi lunile de primăvară, iar în plină vacanță de vară, fata brusc a început să vină acasă tot mai tîrziu. Zicea ba că s-a reținut la o prietenă, ba a mers la bibliotecă, ca într-o zi să-i declare că un oarecare Petru Lepădatu scrie, pictează și compune muzică mai modernă decît el. I-a mai spus că viața omului întîmpină zilnic ispite și schimbări pe care tinerețea e datoare să le dezlege; ba chiar l-a învinuit că seamănă cu un tată alături de ea, care e tînără și frumoasă, că are nevoie de bani pentru a merge la mare, să asiste la recepții în societatea oamenilor de afaceri...Odată, întîmplător, a întîlnit-o plimbîndu-se la braț cu acel Petru Lepădatu pe Aleea Clasicilor, un bărbat de o vîrstă cu el, bine clădit,îmbrăcat ca un Prinț. În acea clipă chipul de înger al fetei pentru el s-a prefăcut într-un chip al diavolului...Evenimentele se schimbară vertiginos de repede. Revenit acasă în dricul serii, nu mai găsi nici un lucru de-al domnișoarei, iar pereții apartamentului deveniseră reci și pustii. În acele momente Pavel Canataragiu cîntări că o femeie de cînd e lumea și pămîntul poate dintr-un Înger Păzitor al dragostei să te prăbușească într-o umilință definită. Ce avea să facă atunci, lume, Pavel Cantaragiu, lume? Este adevărat că oamenii sunt diferiți și lumea este diferită. Fiind îndrăgostit, o avea pe domnișoară ca ultima dragoste din această viață și cum o mînă invizibilă i-a adus-o simțea că și nu a fost în stare s-o păstreze. Cîntărea în sine, că fata va reveni la el dacă nu pe lumea asta, măcar pe cealaltă... Întro zi de toamnă însorită, va veni la mormîntul străjuit de perji, la Ineasca...să stea o clipă lîngă căpătîiul lui și să-i prefacă necazul nedumiririlor într-o umilință...optimistă! Cîntărea Pavel Cantaragiu că cea mai înălțătoare ființă pentru bărbat într-o viață este femeia. Și cea mai periculoasă ființă, pentru un bărbat îndrăgostit, tot femeia rămîne! ... Trecut-au ani de cînd n-a mai văzut-o pe Cristi- Ea demult s-a dezis de pseudonim și poartă numele de familie Lepădatu, are copii. Ajuns în pragul pensionării Pavel Cantaragiu își pune aceeași întrebare și te întreabă și pe tine, lume, -- viața asta o trăim, sau adeseori nu se năzare? Uneori se trezește nopțile cu eterna senzație, ca viața lui a fost și continuă să fie o umilință... optimistă...nefiind în stare să explice unele evenimente trăite dramatic ale destinului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate