M-am născut într-o zi albastră de trecere dinspre mare spre puț, într-o zi lungă și dureros de ascuțită. M-am trezit între patru pereți de leagăn nou lângă un iepuraș zburlit ce zâmbea știrb și la fel de nesigur ca și mine.

Primul lucru pe care l-am învățat a fost să plâng. Cerșetor de vise de copil și multă atenție. Poate puțin egoism?

Lumea mea s-a lărgit cu tipul de la pătuț la întreaga cameră, apoi la întreaga casă și la întreaga curte. Încet-încet începusem să cuceresc și strada (ajunsesem până la stâlpul de la colț cu biserica...). Am învățat ce e pământul și am început să calc pe el. Și pământul mi-a devenit serv.

Am început să cresc. Timpul mi-a descoperit lucruri mai importante decât pământul, pe care începusem să-l ignor. Am învățat să privesc în sus, spre soare, spre nori, și uitam, pas cu pas, de vechiul meu prieten cu florile lui colorate și iarba ce-mi dezmierda tălpile desculțe.

Am învățat apoi să iubesc... întâi o pisică, apoi un cactus, iar apoi... atenția mea s-a îndreptat în totalitate spre lumea oamenilor îngropați între asfalturi. Am uitat complet de pământul pe care călcam.

Timpul s-a scurs încet, devenind tot mai alb, tot mai rar, tot mai ofilit...

Iar într-o zi lungă și dureros de ascuțită, într-o zi albastră de trecere dinspre puț spre mare, am înțeles că pământul calcă pe mine mai mult decât calc eu pe el...