poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-30 | |
Tăcerea unui miez de nucă, atunci când vraja unui cuvânt abia șoptit te face dintr-o dată atent la spasmul unui deget așezat cuminte pe umărul tău, acea tăcere îmbrăcată în cea mai strălucitoare naivitate, că și el, miezul de nucă, va muri într-o după amiază târzie de iarnă... Nu m-am gândit de prea multe ori la adevăruri sau la clipe unice, mi se par de o inutilitate sufocantă. Cel mai bun impuls dat minții omenești este acela de a visa. Visul te poate ține in viață. E gri afară, deși e soare. Ceața se lasă molcom peste orașul ăsta îmbătrânit. Iar eu visez la o carte deschisă în fața unui foc, la vinul dulce din paharul cu picior, la tinerețea pripită a sufletului meu. La pielea albă a unui băiat care dansează pe scena înconjurată de sârmă ghimpată. Am fugit mereu de acel atașament uman, de atingerea unui om, de privirea francă si sfâșietoare a unui trecător grăbit. Mi se par inutile ca și adevărurile. Ca și ipotezele. Ca și concluziile. Ca și verdictele. Cartea deschisă poate avea și pagini albe, ceața de afară îmi stinge singurătatea. „leagănă-mi trupul greu de bătălii, mi-e greu să râd spre lumină, deschide fereastra, lasă-mă să îmi mai amintesc de visul meu dintâi...” Nicăieri nu pot pleca, lumea e la fel, fețele fetelor bătrâne par să mă urmărească și in cofetării. Încă mai cred că va fi acea minune, acea regăsire de care ne desparte doar un timp, scurt, mai scurt decât știu. Comorile ascunse ale inevitabilului mai reușesc să-mi deschidă lacătele ruginite ale sufletului. Și el obosit, creponat și incolor. Nu știu dacă mă raportez la ce mă înconjoară, evit să o fac. Să știu că exist datorită prezenței unor lanțuri grele, a unei bărci rătăcite sau a unei ape infinite. Sau a ceții care se tot lasă peste orașul ăsta blestemat. Nu am crezut niciodată în poveștile cu zâne, mi se păreau banale și pline de venin. Nu am crezut nici în feți frumoși, pentru că ei mint... Cu toate astea, cred că te-am întâlnit, dar mi te-ai scurs printre degete. Și ceilalți nu înțeleg că viața nu mai poate fi la fel după ce rămâi în barca rătăcită și înfrunți ceața, de unul singur. E greu de înțeles, nu? Să rămâi fără repere, ca un orb și să mai fi și nevoit să zâmbești... Absurd. Sufletul te împinge afară din trupul lâncezit. Atunci te agăți de oricine, disperat că vrei să trăiești. Dar nu te poți împotrivi voinței sufletului. Odată ce el te reneagă, ramâi proscris pentru tot restul tranzitului tău de muritor. Și asta nu e tot. Legile nescrise au consistența unei torturi progresive. Obligat să duci în trup o condamnare ireversibilă, fără a te putea întoarce la sufletul tău, întocmai ca miezul de nucă, pe lemnul rece al unei mese într-o cameră goală, te vei usca chiar și în cea mai caldă lumină a soarelui. Învățăm să ne adunăm puterile ca să dobândim clipe efemere de fericire. Ne înverșunăm la chemarea fluturilor în mirajul lor de culori. „Să nu mă lași să cred ce vreau, ar fi păcat să mă dezmorțesc la strigătul unui cavaler ce nu mă vrea pe mine...”
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate