… dincolo de multitudinea ochilor ce ramâneau încă uimiți, se afișa o adevărată subtilitate actoricească.
Actorul, în sinea lui, trăia în lumea pe care o găsise cu câțiva ani în urmă undeva în străfundul viitoarelor amintiri.
Azi era unica zi din unicitatea unor clipe pierdute în mișcarea monotonă a publicului (Notă: Public = grup de actori cu aceleași trăsături, aceleași amintiri, aceleași lumi în care ei trăiesc, același chip dar sub diferite expresii ale mimicii).
Deodată se stinseră reflectoarele sălii… toți tăcură într-un murmur liniștitor. În tot restul sălii era întuneric (era întuneric în fiecare, era întuneric în zgomot, era întuneric în gândire) – doar pentru o clipă, când pe scenă se prelingea o oază de lumină străvezie, cu mici sclipiri datorită pierderilor pe circuit.
Sala se afunda în lumina fugitivă din ochii publicului; atâți ochi încât, de la o firimitură de lumină, sala deveni orbitoare.
Parcă liniștea dorea să moară sub murmurul ochilor, iar dupa câteva clipe se simțea în sală prezența unui zgomot asurzitor de luminos. Toți așteptau cu sufletul la gură să nu moară la o singură strigare spre bucurie … că le-ar fi fugit sufletul, nu de alta.
În momentul imediat următor, actorul se manifestă printr-o diversitate funebră de semne, printr-un mesaj ascuns al trupului. La fiecare mișcare, sub o alură de mister, publicul aplauda în liniște doar sub mimica unei bătăi din palme, fără a deranja desfașurarea unui spectacol plin de rezonanță … tăcută.
Trecură secunde, minute, ore, zile, ani… și mereu aceeași ciudată acțiune a mișcării corporale; același public care aplauda tăcut, aceleași lumini vizuale și mereu aceeași tăcere, același întuneric.
În tot acest longeviv spectacol, se petrecuseră multe: publicul tânăr îmbătrânise, cel bătrân murise, cel mort se născuse… aveam în sală acum un adevarat trib format din femei, bărbați, copii și bătrâni. Copiii scânceau scâncete surde; bătrânii tușeau tusele surde, femeile lăcrimau lacrimi dulci iar bărbații le consolau din priviri. Doar același actor din mijlocul scenei nu se schimbase deloc… continua mereu aceeași mimică, atât timp cât generațiile se nășteau una din abisul celeilalte. Toți aveau aceleași trăsături, aceleași amintiri (mai lungi sau mai scurte), aceleași lumi în care ei trăiesc, același chip … dar sub diferite expresii ale mimicii feței.
Deodată se închiseră toți ochii… toți tăcură într-un murmur liniștitor. În tot restul sălii era un altfel de întuneric: - era întuneric pe scenă, era întuneric în fiecare, în zgomot, în gândire – chiar și în actorul din mijlocul scenei; doar pentru o altfel de clipă, când pe scenă se ridicase o fântână din care izbucnea o altfel de lumină – un foc rece, cu altfel de clipiri, puțin mai mari datorită curenților de aer din sală, care se mișcau fără șuierături.
Sala se trezi într-o sclipire din lacrima unui copil ce plângea tăcut. Lacrima sa stinse focul și se scurse în fântână. Din lacrima scursă izbucni un alt foc – un foc mai cald și roșu; dar și acesta fu stins… de lacrima unei femei, care luă locul copilului. Lacrima se scurse în fântână, în lacrima copilului.
Deodată izbucni un alt foc: nici prea cald, nici prea rece, nici prea roșu, nici prea galben – un foc albastru.
Sub izbucinea unui râs sfidător se născu lacrima unui bărbat, care stinse focul albastru; iar această lacrimă se scurse și ea în fântână, alături de celelalte lacrimi… plutind deasupra apei cristaline de pe fundul fântânii. Pe moment se cutremură fântâna, scoțând un fum negru, cu miros de copac verde, arzând forțat în focurile trecute pe acolo.
Acesta fu stins de ploaia de lacrimi ale bătrânilor din sală.
Din acel moment sala se prefacu într-o câmpie întinsă și verde, cu copaci verzi cu frunze arzânde, cu flori galbene, cu râuri cristaline și reci, cu cer albastru și amurg de soare roșu, cu brize de vânt mai cald și mai rece.
Pe aceeași câmpie fugeau copiii, printre flori, și se bucurau de natură. Sub umbra copacilor stăteau romantici femei și bărbați; iar în depărtare, la baza cerului, stăteau bătrâni… meditând la vremurile bune și frumoase.
Noaptea, pe cerul înstelat și rece, se zărea o singură stea nemișcată în spectacolul cosmic… imitând mereu aceeași mimică sub nașterea universală a generațiilor infinite.