St!... Parcă se aude ceva!... Inima mi se zbate nebună, intunericul acesta absolut mă copleșește. Va veni după mine, așa mi-a promis: „Voi veni și după tine!” Umezeala plutește în încăpere iar picăturile de apă stau lipite de pereții de piatră. M-am ascuns în această grotă, dar mă va găsi și aici, mă va găsi, negreșit!... Îmi simt pulsul puternic umflându-mi venele de la gât, sufocându-mă; chiar așa, trupul meu, supus acestui supliciu, cunoaște deodată senzațiile premergătoare agoniei, tot așa cum le-a simțit și nenorocita de soră-mea, care acum, dezorientată, orbecăiește pe întuneric între două lumi, căci nici Dumnezeu, nici Lucifer n-ar fi luat pe cap o asemenea ființă insolită și ateistă. N-am înțeles-o niciodată! Ce fadă trebuie să fie lumea unui ateu, care se încrede doar în materie și în forța gândirii – ironic, creatoare de zei! E de la sine înțeles că nu cred în dumnezeul oamenilor de rând, ci într-un dumnezeu ca forță supremă și absolută, singurul care explică inexplicabilul, singurul care poate face abstracție de legile acestui prescris Univers.
St!... Din nou se aude ceva: sunt pași imponderabili de felină, a cărei ochi pătrund adânc în beznă; butoiul în care m-am ascuns este pe jumătate plin cu apă; câțiva șoareci plutesc cu burțile lor umflate îndreptate în sus; ochii le-au ieșit din orbite iar gurile căscate reflectă groaza dinaintea morții; deplorabile aceste minuscule ființe, a căror lipsă a conștiinței le-a adus moartea!... Dar pentru întâia oară în viață simt că nu am nimic în plus față de ele: am fost născut, am crescut și am supraviețuit datorită instinctului de conservare; inconștiența survenită din teama față de moarte m-a aruncat în acest butoi cu apă rece, unde în scurt timp voi întra în stare de șoc datorită hipotermiei; faptul că eu am trăit la lumină iar ele în întuneric, asta nu ne deosebește absolut cu nimic.
St!... Mâna îmi tremură lamentabil, inima mi se zbate nebună; felina a intrat în această grotă, a aprins lumina și a început să caute... se apropie; nu îndrăznesc să sting lumânarea (era singurul băț de chibrit pe care-l aveam!), deși sunt convins că butoiul meu arde aidoma becului de pe perete, dar cu o lumină mai slabă. Subit, îmi accept moartea... Pașii de felină nu se mai aud... În butoiul gol pe jumătate un păianjen își continuă munca dinainte de a-l fi deranjat prin intruziunea mea; există oare o diferență între el și om?... nu urzește el pentru a-i prinde pe alții în plasă și nu omoară visele și sentimentele altora, pentru a nu le pierde pe ale sale?!... Aaaaaaa!...