Dacă nu ați călcat vreodată într-o biserică, v-aș sugera să intrați măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcașul sfânt. Înăuntru e veșnic sărbătoare.
Emoțiile au voie să circule nestingherit, lacrimile să curgă, inimile de gheață nu rezistă la căldura rugăciunii iar mâniile fug, care-ncotro, pustiite. În amiezile tăcute de vară, larma orașului se zdrobește de zidurile vechi, prelingându-se neputincioasă pe dalele încinse de soare. În biserică e răcoare și o liniște aurie ca mierea. Parcă te afli în fața lui Dumnezeu, singur și nu-ți rămâne decât să te rogi. M-am grăbit duminică de dimineață la biserică. Aerul rece de februarie avea ceva ciudat la prima oră. O mireasmă pe care cred că o simțeam doar eu, după ce am privit cu atenție la trecătorii de pe stradă. Nimeni nu părea să sesizeze aroma atmosferei de duminică pe care, în mod bizar, o răspândea chiar gulerul de blană al paltonului meu cel nou. Am ascuns acest secret într-un zâmbet și am pășit pe sub poarta de fier forjat plină de gânduri bune!
În biserică nici o figură cunoscută. Cumpăr lumânări și ies să le aprind afară, în camera cu geamuri afumate, de alături. Alți oameni fac același lucru și se închină. Aud frânturi de rugă, nume de persoane, lacrimi care curg a resemnare sau vulcanic printre flăcăruile ce ard calde și promițătoare. Îmi fac loc cu sfială. În nisipul fin, aprind prima lumânare pentru fiul meu. Lui îi sunt datoare să-i veghez ziua de duminică prin lumina blândă a candelei de acasă ce arde sub icoana Maicii Domnului cu mâinile împreunate privind înlăcrimată spre cer sau prin lumânarea de la biserică pe care o aprind rugându-L pe Dumnezeu să-i ocrotească suflețelul nevinovat. Trupul mi se scutură spasmodic, simt celulele cum își șoptesc una alteia informația cu privire la durerea pe care o simt în acel moment. Suferă la unison. Au antrenament în acest sens.
Mai aprind o lumânare și apoi alta și alta, îi pomenesc pe tata, frații, bunicii, oameni de care îmi aduc vag aminte, care mi-au spus cândva o vorbă bună… Pe partea opusă, sunt aprinse lumânările pentru cei vii. Păstrez două. Una pentru mine și soțul meu, cealaltă pentru cei dragi. Spun încă o rugăciune scurtă după care urmează să plec. În dorința mea de a-L ruga cât mai multe pe Dumnezeu, nu am observat că rămăsesem doar eu și omul de la lumânări. Așa l-am numit, ca să-mi fie mai ușor să-l identific.
Un batrânel la vreo șaptezecișicinci de ani, mic de statură și gârbovit, îmbrăcat sărăcăcios dar curat, cu o scurtă militară și o căciulă din aceiași linie, îndesată bine pe cap. Se apropie pe rând, cu mâini noduroase, de cele două racle cu nisip, îndreaptă lumânările căzute, le stinge pe cele care-și împreunează flacăra, culege resturile de ceară. Lucrează ca o furnică într-un mușuroi invizibil. Fără comentarii, fără explicații! Pe fața sa, ridurile vârstei îi brăzdează tenul ca o mască de ceară. Tremurul mâinilor aspre de vreme te face să bănuiești muncile pe care acestea le-au făcut de-a lungul timpului. Prin ușa întredeschisă, pale de vânt rece se strecoară înăuntru, șuierând amenințător. Spirale de abur îmi ies din gură atunci când mă rog. Bătrânul seamănă cu o statuie de ceară, de la Muzeul din Sankt Petersburg, ce a prins viață pentru slujba de duminică! Nu știam ce voce să-i atribui. Pentru că nu vorbea niciodată.
De la difuzoarele din biserică pătrundea vag în această cămăruță cu geamuri de sticlă afumată, vocea preotului. Muzica religioasă părea că îl învăluie într-o manta invizibilă. Am zâmbit când i-am descoperit secretul! I-am întins un leu, sfioasă, pe care l-a acceptat bucuros, spunând: Bodaproste!
A fost prima oară când i-am auzit vocea. Am ieșit îmbujorată, știind că i-am răsplătit într-un fel munca, dar n-am rezistat ispitei de a mă mândri în sinea mea că am făcut un gest frumos. Deh, mai am de lucrat în această privință!
Câți dintre cei care au aprins lumânări în nisipul fin au fost conștienți de prezența bătrânului fără voce? Trăiește neobservat și din această teamă, atunci când preotul a ieșit cu Sfintele Daruri, m-am așezat la rând, rugându-mă:
-Adu-ți aminte Doamne și de robul tău, omul de la lumânări!