îmi amintesc un hambar cu grinzile putrede și negre de la un foc mai vechi decât noi.
ședeam acolo în fân până când soarele rătăcind printre mărăcini pe dealul vrăjit
se strecura în nenumărate raze subțiri prin pereții cu scânduri îndepărtate ca polii unui magnet
și ne poleia trupurile mici și cercurile părăsite în prag lângă scară.

eram amândoi blonzi.

la sfârșit din poleială rămânea doar o șuviță compactă încercuindu-ne creștetele cu altfel de cercuri.
petreceam ore întregi acolo mirosea a fum iarbă și piele sărată.
uneori ne găsea bunica dormind făcuți pătrat unul în celălalt și ne chema la cină.
jos mirosea a porumb a oale de tuci și a must.

eram amândoi fuioare.

la sfârșit noaptea se odihnea în noi torcându-și stelele una câte una până când din cer rămânea doar conturul întunecat născând la loc zorii.
întâi creștete de aur apoi fâșii aburoase în culoarea sângelui sortit să se facă albastru către amiezi.
și atunci ne găsea bunica jucând țintar în lanul cu maci sau cu fluturi și ne chema la prânz.

eram amândoi crescători.

și zilele treceau una după alta în chip de cerc de fuioare și zboruri oprite la timp sub geană până când feliate au căzut
în dreptul scării pe grinzi
în conturul nopții pe sânge
și în lan. cum cade sub cuțit orice fruct.

eram amândoi semințe.

____
Copyright Adela Setti