19

Trecuse zadarnic încă un timp, un timp care nu făcuse dovada nici unei schimbări. Petreanu încă nu întrezărea felul și momentul când îi va mărturisi măcar mamei că trebuia să facă acel drum în Basarabia. Și va trebui, cu acel prilej, să domine inevitabila aparență, de gest aiuristic, cu argumente logice, coerente, argumentele sale… îi era greu să se justifice, dar neîndoios că trebuia să o facă la un moment dat. Nu i-ar fi putut lăsa doar o scrisoare, cel puțin câteva cuvinte față în față merita… Nici argumentul afectiv față de situația de la Chișinău nu era credibil. Nu poți iubi ceva sau pe cineva cu care nu ai nici o legătură, în care să te oglindești și să poți primi oglindirea. Valabil și pentru oameni, și pentru situații. Undeva exista un comic căruia nu îi putea găsi rezolvarea. Îl localiza, îl înțelegea, îl putea controla, dar nu putea să fie combătut. Probabil că numai neobișnuitul situației furniza acest comic, dar și așa era de ajuns. Nu dorea să lase părinților săi doar posibilitatea unei reacții interioare la ce urma să facă, o reacție suferindă, a unei înfrângeri... Nici panica neîmblânzită, nici sfâșierea nedomesticită sufletului lor. Își dorea să fie om cu ei, înțelegea faptul de a fi singur la părinți în toate aspectele și efectele sale. Un singur copil este, de cele mai multe ori, un singur rost de a fi sau de a fi fost pe lume. Îi simțea că vedeau zădărnicia lângă ei și o singură vorbă nepotrivită, un singur gest, i-ar fi împins în conturul ei moale, subțire ca un prapure care desparte stomacul, cel care digeră lumea, de neantul străin, neînțeles și necunoscut. De tată era puțin mai detașat, știa că ar fi rezistat acestei mâhniri, problema cea mare era cu Mariana. Nu știa cum să facă să fie bun cu ei, altceva decât să renunțe la tot, la tot ce genera această situație, apărută dintr-o dată, inexplicabil, iminent, fără putință de împotrivire. Cât de greu era să vorbească! Și cât de greu era să tacă! Trebuia să îi anunțe definitiv și irevocabil. Un om, care nu e om, găsește tot timpul îndreptățiri pentru a nu fi fost om în diferite momente ale deciziilor și faptelor sale. Nu putea să fugă de ei… Nu ar fi avut nici o justificare.


Avusese multe momente de ezitare în hotărârea de pleca în Basarabia, pe care le parcursese pe rând, în tăcere, ajutat de câte un gând, de câte un sentiment.
În construcția acestui proiect personal, găsea un mare ne-ajuns. Tot ce era mai rău, lipsa unei cauze obligatorii! Existau doar cauze opționale, asumate artificial, nimic decisiv! Se ana-liza pe sine, încercând să își dea seama dacă măcar intensitatea dorinței, sau cel puțin dragostea, era atât de mare, încât să fie dominantă unui asemenea argument rațional, că nu trebuia să meargă obligatoriu pe front, nu hotărâse nimeni asta. Ar fi fost mult mai ușor să fi decis altcineva în locul lui. În astfel de situ-ații, datorită responsabilității prea mari față de toți și de toate, devenită a altora, conflictele interioare sunt sau par amorțite de o fatalitate care este una acceptată... Faptul că decizia era nu-mai a lui, însemna că ale lui trebuiau să fie și toate urmările. Dacă aceste urmări i-ar fi aparținut doar lui, și le-ar fi putut asuma, dar nu așa se petrecea și cu restul potențialelor efecte... Ce încurcătură! Posibilitatea suferinței era un gând înrobitor!
Nu înțelegea nici care este partea din consistența deciziei sale personale care se dovedea a fi mai puternică decât voința tu-turor de lângă el. Iar dacă dragostea și dorința ar fi fost într-a-devăr atât de mari, încât să nimicească orice argument împotriva unei hotărâri luate, nu însemna oare aceasta o apropiere de eroare, de prostie, în ultimă instanță? Cum putea să fie atât de radical?
Nimeni nu ar fi reușit să măsoare cu înțelesul câtă cantitate de trăire era în acele stări ale sale, poate numai Dumnezeu, prin trăirea Lui pentru toate, în cazul în care ar fi existat.
Orele de școală începeau să se desfășoare mecanic, se deconectase de la lucrurile simple, previzibile, i se păreau a avea în ele mari cantități de stupiditate. Treceau toate fără stimul și fără consecință. Profesoare rujate strident, machiate asemănător păpușilor de la teatru pentru copii, încercând să păcălească timpul și rostul lor pe pământ, eșuau în a se păcăli doar pe sine. Îl învățau filosofie, literatură universală… Uneori, găsise corect să le spună, în diverse moduri, cât mai nevinovat cu putință, dintr-un sentiment de compasiune față de realitatea în care se găseau, dar numai apărându-se de vreo adversitate a lor, să le arate inutilitatea, niciodată provocator, dușmănos. Cele mai deștepte dintre ele, cele care înțeleseseră mai mult decât dorise el să le spună, țineau să îi demonstreze că nu era pregătit la psihologie, filosofie sau literatură universală. Din note de trei și de patru nu îl scoteau, pentru a fi credibile, pentru ca nu cumva să simtă ratarea... Credibile față de ele însele, față de el, față de restul elevilor din clasă. Nu era cazul nici de cea mai mică reacție. Începuse doar să le zâmbească de fiecare dată când luau vreo decizie, iar, la sfârșit de trimestru, când, cu regret, trebuiau să îl anunțe că se vor vedea la corigențe, în toamnă, le zâmbea cu mult mai sincer... Considera că va vorbi cu ele atunci, indiferent de care ar fi fost acea toamnă... Ce sens să aibă să le strice dieta de femei convinse de performanțele lor? Din șapte-opt cuvinte le-ar fi făcut să nu poată mânca vreo două-trei zile, iar una dintre ele avea și o fată frumușică, șturlubatică puțin, țanțoșe și înfoiată, căreia i-ar fi cam făcut de petrecanie. La răzbunarea asta, e adevărat, se gândise…
Oricum, așa se și rezolvă, de când este lumea, toate conflictele cu filosofia. După care nu mai ai nici o treabă. Devii liber, nelegat de nimic...
Pe de altă parte, pentru că Petreanu știa că trebuia să plece, corigențele lor erau o aiureală întreagă, aproape că nu înțelegea ce legătură ar mai fi putut să aibă cu el. Ar fi fost de ajuns numai dacă s-ar fi putut întoarce acasă, în toamna pe care i-o pregăteau, perspicace, cele două-trei profesoare.
Până atunci, nu aveau decât să aștepte, el însuși va fi bucuros să le vadă, o dată venit de pe front… Și va veni atunci la corigențe, alături de proștii liceului. Atât de mult îl bucura această situație!…
Încă mai avea de așteptat ziua de 15 iunie, încheierea anului școlar. Până atunci, va trebui să mai găsească măcar o fată, de altceva nici că ar fi avut nevoie din tot ce era pe lume. Dar chiar și pentru acele lucruri trebuia să aștepte, să discute cu câte una despre cei doi litri de apă, care se consumă zilnic, buni inclusiv pentru elasticitatea pielii și evitarea ridurilor, despre OZN-uri, bioenergie, efectul de piramidă și influența tele-viziunii asupra intelectului, despre modă, zodii, conjuncția pla-netelor, planuri de viitor… Altădată, fusese necesar să vor-bească despre iepurii sălbatici. De toate, doar vor accepta până la urmă sensul tuturor acelor cuvinte.