Mă trezesc cu genunchii unul peste altul strânși ca pumnii peste gură. Cu mâna lipita de frig încerc să opresc gemetele ceasului., urlă ca o țeavă parcă tușind apa abia înghițită. Într-o bună zi vor veni peste mine toate limbile lui și îl voi semna dali în grabă. Nu demult i-am spus și cameristei să scoată fluturii din cearceaf. Am senzația că vin pe sub ușă când dorm. Tot pe sub ușă umbrele oamenilor sunt mici pe ici pe colo, îmi trag papucii prin tălpi și scutur degetele îi încalț ostenit dupa noapte. De la o vreme luna nu mai are timp și se grăbește flămândă prin bolta fărâmițată. Prietenul meu Tisminienski studiază petecul de cer rămas și spune că soarele încă se așează. Unde, nu spune fiindcă își înfige capul într-o lentila uriașă și uită să-și dezgroape limba. Doar când mai are timp iese, bolborosește din gât și notează câte ceva pe o tablă aspră și spartă, apoi dă din mâini să aștept. Vorba mea îi impiedică mintea așa că prefer să îți scriu.

Se întâmplă ca și acum, de fiecare dată sunt nevoit să plec tocmai când penița alunecă și cernelii îi face bine pe hârtie. Am să merg după copiii albaștri, dar stai liniștită, ca și data trecută o să iau acadele cu mine și n-am să pățesc nimic. Mi-e groază doar că unii vor rămâne, nefericiții înfipți în bețe. Promit să scriu pe marginea lor așa cum m-ai rugat. Încă mai am din creta ta.

Ziua 300 de când nu te-am mai văzut, Tisminienski nici nu mai atinge pământul. Trebuie să-l potolesc.