“ Mizerabila cameră…”- îndrăznisem să gândesc când am intrat pentru prima oară în acea încăpere odioasă, deloc aranjată, în care praful colcăia în colțuri ca niște furtuni uriașe de nisip și în care vreo trei papagali ciuguleau zgomotos din buretele jegos al unui urs mare și alb trântit pe o noptieră zoioasă și lipicioasă. Mai observasem și sute de cutii de medicamente cu nume indescifrabile aruncate prin toate părțile camerei, o masă de birou placată pe alocuri cu gresie, o carte foarte groasă si mare asezata sub un scaun si cateva sticlute umplute cu un lichid galben-verzui, probabil cu șampon sau cine știe ce altă minunăție. Încercam să mă arăt indiferentă de mizeria crasă dimprejurul meu, însă cu cât mă gândeam la scopul vizitei mele, pe care nici nu mi-l puteam închipui de vreme ce venisem intr- o grabă de nedescris, mă treceau toate apele și simțeam că am să vomit, că am să dau afară din mine toate mizeria ce o respiram, tot mirosul de medicamente, tot fumul inhalat ce se înălța scrijelit și timid dintr-o lampă veche de câțiva ani buni de pe masa de birou. Þintuită de scârbă în pragul ușii , o voce puțin răgușită îmi pătrunse dintr-o dată în urechea stângă, înfiorându-mă și scârbindu-mă și mai tare. Cu toate astea, însă, am făcut întocmai ce vocea mă îmbia stânjenitor: să mă așez pe o canapea pe care, de-abia dupa ce am deschis mai larg ușa, am zărit-o in dreapta mesei. Cuprinsă de un sentiment neobișnuit de frig, chiar îngheț, am încercat să găsesc pe cuprinsul canapelei un loc mai confortabil, nu departe de colțul mesei, însă buretele obiectului se tocise atat de mult încât simțeam în mușchii corpului toate arcurile stricate și toate bucățile de lemn șubrede și putrezite. Ridicând privirile din pământ, am descoperit ingrozită la lumina confuză a lămpii un chip atât de desfigurat incât am înghițit în sec și ochii mi-au lăcrimat:
- Îți înțeleg expresia feței… Știu că vrei să mă întrebi cum de am ajuns așa. Offfff, e o poveste întreagă… Oricum, să știi că totul a evoluat foarte, foarte repede. Pur și simplu, nu mi-am putut controla corpul!
Cu cât studiam mai atentă chipul fostei mele colege de facultate, cu atât înțelegeam de ce mă chemase, de ce mă aflam în fața ei la acea oră târzie a nopții: 22.30. O iritație oribilă și scârboasă la lumina lămpii ii impânzea țesuturile de pe chip și de pe gât, strângându-le și încolăcind în dreptul ochilor vase masive de sânge mov închis. Bubele purulente, încărcate pe margini de coji groase de piele îi acopereau intreaga față, ucigând orice urmă de trăsătură umană, transformându-i chipul în adevărate oaze de zgârieturi și de șanțuri pline de sânge.
- Cum…
- Cum de am ajuns așa? Nici nu mai știu cum. La început au fost niște mâncărimi insuportabile… Nu puteam să dorm noaptea, fapt care mi se intâmplă și acum, din cauza usturimii.
- Dar… Nu ai consultat nici un medic?
- Offfff, am consultat atâția. Dar știi care a fost reacția lor? Mi-au spus, fiecare dintre ei, la o a doua consultație, să nu mai trec niciodată pe acolo, să mă resemnez. Și fiecare dintre ei m-a diagnosticat diferit…
Scoase ușor dintr-un sertar o foaie și citi puțin grăbită:
- Lupus eritematos, pemfigoid bulos, psoriazis grav eritrodermic, forma severă de urticarie acută, glomerulonefrite extracapilare primitive, polimiozită, și alte nume de afecțiuni pe care nu are rost sa ți le mai spun fiindcă oricum…
Apoi ridică privirile din foaie și începu să vorbească liniștit, rar și limpede:
- Nici unul dintre ei nu mi-a prescris vreun medicament. Mi-au spus doar că nu am scăpare. Desigur că nu am vrut să cred, m-am interesat singură, am citit cărți, am inghițit ca apucata medicamente. Diagnosticurile lor erau niște minciuni usturătoare, pentru că se puteau trata. Toți mi le-au scris pe foi ca să scape mai repede de mine. În tot acest timp m-am simțit abandonată, singură, dar am reușit să mă împac. Mi-am dat seama că doctorii aveau dreptate și că boala mea nu poate fi tratată… Totuși, nu ințeleg nici până acum de ce m-au îndepărtat, de ce m-au dat la o parte, de ce nici unul dintre ei nu a vrut să-mi explice ce se întamplă cu mine, cu corpul meu!!!!!!!!
Înghiți în sec și continuă din nou liniștită, din colțurile ochilor scăpărându-i firav picături mici de lacrimi:
- Nici măcar nu-mi mai simt lacrimile pe față…
- Acum înțeleg de ce ai renunțat subit la facultate! E înspăimântător ce ți se intâmplă! Nu știu ce … poate ai alergie la lumina solară sau…
- Ha-ha-ha-ha! Ar fi bine să fie doar atât! Dar nu e…
- Asta inseamna că ai omis ceva în tot ceea ce mi-ai povestit! Care e cauza iritației ăsteia oribile?
Am privit-o suspect, cu sprânceana dreaptă ridicată, așteptând să-mi răspundă cu o nerăbdare ce mă scotea din minți:
- Care e cauza? Sau nu vrei să-mi spui? Atunci de ce m-ai mai chemat? Spune-mi!!!
Începusem să mă foiesc pe canapea, neștiind ce să-i mai spun, fiindcă ochii ei nu trădau nici o idee, nici o licărire de sentiment, de conștiință. Părea că înțepenise o dată cu întrebările mele și îmi era scârbă și groază să mă apropri de lampă și să o fac să revină cu picioarele pe pământ. Curând, împrejurul nostru, liniștea înghițise cu nerușinare colțurile scălâmbate de jeg ale camerei, doar câteva schelălăituri de câine mânjind țeasta nopții și pereții încărcați de pânze de păianjeni și pete cu miros înțepător ale încăperii. Nu știam ce să mai fac, ce să mai spun… Fosele nazale mă usturau din ce în ce mai tare, iar ochii mi se împăienjeniseră din cauza fumului lămpii, încât distingeam vag în lumina difuză și palidă, puțin roșiatică, fața cumplit de desfigurată a colegei mele. Părea că atmosfera prinsă de praful dimprejur rămăsese în tavan și cernea peste noi o pânză cu substanțe interzise, căci mă simțeam din ce în ce mai amețită și mai slăbită, percepeam în coaja urechilor sunete îngrozitor de triste și nălucitoare, ușor voluptoase. Noaptea se înegrea din ce în ce mai mult, cu cât liniștea se auzea mai înfiorătoare și cu cât picura în carnea noastră globuri invizibile de amețeală. Începusem să-mi simt picioarele și mâinile amorțite, împovărate parcă cu o greutate dureroasa și ochii îmi lăcrimau abundent, irișii dilatându-se masiv în albeața, crăpându-se, luând forme vulgare și înglobând în imensa lor nuanța, umbrele fantastice din lampă. Nu știu dacă visam sau era aievea, dar înlăuntrul lămpii se proiectau rând pe rând umbre de diferite culori, dinamice și jucăușe, ce îmi păreau că înfățișează un dans vechi, unul marocan, în care femeile cu fuste largi și mijlocul descoperit își unduiau corpul în direcții ritmice, halucinante, perverse. Un fel de bâlci de dansuri și cântece mi se înfățișa în spațiul lămpii, un întreg arsenal de fețe supte de plăcere și tocuri de sandale țigănești ce crăpau marmura podelelor, o mansardă plină de mese îmbelșugate, un colț spălăcit de întuneric în care două pisici, una albă și una neagră se împerecheau animalic. Auzeam în urechi un vâjâit surd de saxofon, amestecat cu scârțâiturile chinuite ale unei viori, vedeam cum plutesc nerușinat în aer fumuri de trabuc ieftin și parfumuri înțepătoare la miros, toate în acea încăpere curbată de lumină a lampii. Mă simțeam drogată cu aerul ce îmi clăbucea nările și îmi inunda porii sensibili ai mucoasei nazale, cu fumul prea negru al lămpii, cu sleiala scârboasă a mesei de birou, cu imaginea mutilată a chipului colegei mele ce părea ca împietrise, că înghețase și că la cel mai mic zgomot avea să se spargă și să împroște în jur o invazie de viermi și de năpârci albastre. Încercam cu greutate să ma desprind de firele ruginite ale timpului care părea că se oprise în loc, înfipt adânc în embrionul pestriț și vâscos al noptii, rarefiat și sfâșiat trist, bizar, în cascadele negre, lucioase și umede ale cerului pătat neuniform de stele. Ușor, îmi percepeam corpul înghițit în zerul incolor al atmosferei și mintea căptușită de buzunarul invizibil, dar umplut de jeg al camerei. Vroiam cu toată ființa mea să mă ridic și să o iau la goană, să respir aerul curat al nopții, să ajung acasă și să mă trântesc în pat. Dar o putere lăuntrică mă forța să rămân pe canapea și să înghit întreaga mizerie dimprejurul meu, să suport în continuare mirosul înțepător al petelor de pe pereți și fața mutilată a fostei mele colege de facultate…
La un moment dat, în toate nebunia și amețeala mea am auzit ușa camerei scârtâind asemenea mieunatului înăbușit al unei pisici când fața într-o cutie prăfuită și veche, plină de purici și păduchi de pasăre, niște specii cât palma, fără ochi, umede de sânge și salivă, ce devin mai apoi, la contactul nemilos cu aerul, pufoase. Îmi țineam fața în palme, o migrenă astupându-mi conștiința în canalele umplute de spumă ale cortexului, prelingându-se cu rafalele sale roșiatice peste nucleul verzui-mucegăit al minții mele bete de apa murdară a timpului stătut. Când mi-am luat palmele din dreptul ochilor și am privit somnoroasa camera am observat că scaunul de la masă biroului era dărâmat pe podea și mă aflam singura în încăpere. Ușa era întredeschisă, lăsând să pătrundă înăuntru lumina bolnavă de pe holul apartamentului. Gândindu-mă, mi-am dat seama că nu auzisem impactul dintre scaun și podea, ci doar scârțâitul ușii, apoi un curent de aer călâi învârtindu-se bezmetic pe lângă picioarele mele. Adormisem cu capul în palme…Nu știam ce se întamplase în tot acest timp, știam doar că prietena mea părăsise în grabă camera de vreme ce scaunul zăcea jos, în praful podelei. M-am ridicat ușor de pe canapea cu gândul să o caut pentru a mă lamuri în legătura cu boala oribilă ce o ținea închisă în casă, departe de ochii iscoditori și de ignoranța doctorilor. Pe hol, lumina bolnavă a unui bec albastru-verde împrăștia pe pereți umbre stranii, cu forme lascive, împăturite parcă într-un nor de praf. Cimentul pe care pășeam scârtâia la contactul cu pantofii mei, provocându-mi o neliniște și teama continua, obligându-mă să întorc capul și să privesc mereu în urmă. Mă simțeam urmărită, auzeam curenți de aer jucându-se în spatele meu, șoptindu-și vorbe nepământene, sau câte o picătură din cine știe ce lichid scurgându-se lin și bizar pe ciment. La fiecare doi pași înghițeam în sec. Până am ajuns în camera colegei mele nu îmi aminteam să fi trecut pe acest hol atât de lung, ce părea că nu se mai termină și tocmai aceasta amintire mă făcea să înot în frică, să îmi simt inima aproape de coardele morții și creierul balansându-se pe bara infernului. Totuși, am continuat să merg, împinsă de eul care îmi spunea că prietena mea are nevoie cu disperare de ajutor, că undeva înlăuntrul ei, zace o ființă ce zbiară de durere, ce se dorește a fi vindecată. Da… Trebuia să existe un remediu pentru îngrozitoarea boală a colegei mele, chiar daca fiecare doctor îi retezase din start orice șansă, sau chiar încercare. Judecând astfel, mi-am amintit ultima zi când o văzusem la facultate: fața ei rotundă și luminată de atâtea emoții, de atâtea trăiri intense, rucsacul galben pe care îl purta mereu în spate, micuța, cu ochi veseli, dar întotdeauna poruncitori. În ziua aceea, totuși, lipsea ceva din ființa ei, de parcă și-ar fi pierdut o mână sau un picior. Privea înmărmurită și albă ca o statuie impunatoare, dar cocoșată de o trăire neînteleasă și mistuitoare, un afiș lipit pe geamul ușii facultății. Părea că îl citește și îl studiaza cu o atenție obsesivă, dar ochii îi erau cu mult departe fața de foaia mâzgălită, pătrundeau geamul și persoanele din clădire, pereții și treptele scărilor interioare. Îmi amintesc că am salutat-o, dar nu mi-a răspuns și am trecut mai departe puțin supărată și uimită fiindcă întotdeauna îmi răspundea voioasă cu vocea ei ușor răgușită. Din ziua aceea, de acum de mai bine de trei luni, până astazi nu o mai văzusem și nici nu avusesem timp să o caut să vad ce pățise…Mă simțeam neputincioasă în fața destinului, în fața anomaliilor ce cad peste noi, oamenii, câteodată și ne zdrobesc viața nemiloase, retezându-ne fericirea, liniștea și rațiunea, acele dereglări insuportabile și vrăjmase ce ne țintuiesc, ca victmile în plasa unui păianjen uriaș, cu burta masivă și păroasă, în cada disperării, a nebuniei și a morții lente și ucigător de dureroase, de imperfecte. Mă gândeam în același timp cu amărăciune și cu o spaimă îngroșată de scârbă, de o silă usturătoare și obsedantă ce îmi clocotea creierii, cum de numai într-un timp atât de scurt…trei luni…viața unei persoane apropiate mie se schimbase atât de radical, de nefiresc, de neînteles. Și totuși, rațiunea mă făcea să cred că speranța avea să țâșnească de undeva de prin dedesubturile pereților ce îmi cuprindeau în acele momente ființa, și mi-o mistuiau cu fiecare pas făcut înainte, dar câteodată și înapoi. Sau…poate…mă înșelasem?!?!?!
Oooooooooo, Doamne, Dumnezeule! Dar ce-mi vedeau ochii? Ce putea fi masa aceea lungă și cilindrică de carne ce se cutremura lent, se unduia scârbos asemenea unui șarpe, cu pielea descojită? Părea un tub imens ce intră într-un perete subteran, sau poate doar asa mi se părea mie…Îmi amintesc cum o durere istovitoare de cap, de oase și încheieturi a început să mă roadă, să mă sfârtece, să îmi descompună treptat toate măruntaiele creierului, membrelor, coapselor, corpului. Simțeam ca gheare masive, uriașe îmi pătrund în cap și cotrobăiesc nestingherite acolo, îmi zgârie pereții țestei și scot rând pe rând toate părticelele vâscoase și umede ale creierului, pătrunzând mai apoi prin gât până la inimă și smulgând-o de acolo înapoi pe sus, pe cap. Nu știu dacă țin minte bine, dacă era aievea sau nu, dar deodată lumini verzi puternice au început să iasă din gaura jegoasă a tubului și atunci am văzut în fața mea o oază mare, verde, atât de verde încât și până acum o mai visez noaptea în cearceafurile mele umede și vâscoase, în după-amiezile gri și nopțile reci și triste ale toamnei de curând sosite. Mi se mai întâmplă câteodată să descopar noi imagini ce nu îmi dau pace multe zile de-a rândul, apoi le uit subit, sau pur și simplu vreau să le uit și nu mi le mai aduc aminte săptămâni, chiar luni întregi…Aseară… aseară…cred că ieri seara… Offf…Îmi vine rău când văd în visele mele, chiar și în cele cu ochii deschiși, câmpul ăla, oaza aia verde, usturător de verde, pe care oameni mutilați de boli oripilante, poate chiar de aceeași boala, pășesc robotic, cu lacrimile astupându-le porii purulenți ai bubelor de pe fața, cu picăturile lor incolore, sărate și totuși roșiatice. Merg, merg și par că nu se mai opresc, până la un moment dat când tot verdele ăla nălucitor și îngrozitor de voluptos se preface într-un punct din orizontul îndepărtat, într-o gaură neagră, gri, aproape alb-inchis. Mă întreb mereu dacă urmatorul vis îmi va spune ce se află în gaura aia colorată ciudat… Mă întreb și iar mă intreb, dar nu mai reușesc să-mi mai aduc ceva aminte. Parcă și visurile mele sunt de fapt tot o realitate care am trăit-o cândva, acum cațiva ani, sau câteva luni în urmă, și de care îmi aduc aminte. Și totuși…Ce caut eu aici, în camera asta cu pereți plini de perne albe mici, cu o usă zăvorâtă pe dinăuntru și pe dinafară, de ce sunt eu înfășurată într-o cămașă albă, în care de-abia îmi mai pot mișca mâinile? Ce se intâmplă? Ce mi se întâmplă? De ce de fiecare dată când încep să mă întreb și lacrimile mă cotropesc, izbucnesc în camera mea oameni ciudați și supți la fața de oboseala, și îmi înfing nemiloși în brațe ace dureroase și usturătoare, pline în tubul seringii lor de lichide albastre-deschis, sau incolore?
Azi…offf…azi mi-am dat seama, când am ieșit afară din camera aia albă, că nimeni nu vrea să mă asculte și că toți mă cred nebună… Mi-e groază când mă gândesc dacă într-adevăr am înebunit și că tot ce s-a întâmplat în acea noapte n-a fost decât un vis urât. Dar nu are cum să fi fost așa…pentru că am o dovadă a celor ce am vazut și mi s-au întâmplat atunci…Tubul ăla imens de carne care se ascunde undeva în pământul de sub mine, de sub noi, de sub noi toți! Tubul ăla pe care îl aud noaptea cum geme și cum se zvârcolește, cum îi gâfâie stomacul de foame, cum plânge când carnea i se învechește și începe să putrezească, să mucegaiască! Tubul ăla care își așteaptă greșiții, nevăzătorii, inconștienții să-l hrănească, să-l îndoape cu carnea lor tânără,fragilă, crudă…
Și acum când încerc să adorm în veșnica mea cămașă atât de incomodă și de albă simt pe sub mine un cutremur lent, o unduire scârboasa și penetrantă care parcă trece prin toate țesuturile pământului, prin ciment, prin podea, prin pernele mici și albe de pe pereți, până la mine. Simt…simt că mă cheamă, că mă striga, că a mușcat doar o parte din mine, și că acum acea parte a trupului meu se vindecă, regenerează, renaște! Mă întreb oare când mă voi vindeca complet, când nu-l voi mai auzi, când o să simt liniștea, perfecta liniște că va curge peste miile de coji din mine? CÂND?!?!?!?!?!?!
Am obosit… Dar încă lupt… Și totuși…am obosit…