O vedeam în fiecare dimineață când traversa zebra îngrozitoarei intersecții din centrul orașului, puțin grăbită, dar întotdeauna la fel de frumoasă și aranjată, ținând în mână o geantă mică neagră. De fiecare dată, așa cum o mai zărisem și prin magazine, prin alimentări sau colțuri de stradă, purta părul negru pe spate, drept, ușor răvășit în față, cu ochii mari albaștri închiși, sticloși și mereu luminați de o bucurie rece, târzie… Mi-aș fi dat și jumătate din viață să înteleg de ce …de ce…offf…de ce …mi-e greu să o spun,dar de ce de fiecare dată când traversa zebra aia nenorocită întorcea capul spre fereastra mea. Mă vedea, mă privea pierdută, de parcă aș fi fost un glob de gheață, fragil și umed ce urma să se spargă pe neașteptate în cerul oval și negru al geamului camerei mele, mă privea tristă, mult prea tristă, atât de tristă încât simțeam că aveam să deschid fereastra și am să mă arunc în atmosfera mizerabilă și respingătoare a străzii. Apoi își lua privirea și și-o scufunda în cimentul scâlciat, în celulele galbene ale prafului, în firimiturile alea nerușinate de găinaț de pasăre ce cădeau, asemenea fulgilor mici de nea, de pe crengile încurcate și scălâmbate ale plopilor pufoși de pe marginea șoselelor.
Și toate astea mi se întâmplă de câteva luni bune încoace, de când ne-am încrucișat odată privirile într-un hipermarcket. Sincer să fiu, nici nu știu de ce scriu toate lucrurile astea aici, pe coala asta de hârtie atât de albă încât mă ustură ochii. Însă cred că ceva neobișnuit se întamplă cu mine, asta dacă a fi îndrăgostit înseamnă bizarul…
Dar azi nu am mai văzut-o traversând intersecția. Și am vrut să iau un cuțit, pe cel mai mic, și să mi-l înfing în beregată, să rămână acolo înțepenit și să-l adâncesc în țesuturi, în mușchii atrofiați de singurătate, până când aveam să simt că durerea ce îmi bea viața încetează. Dar nu am făcut-o…Am rămas laș, mișel, îndurerat…Până acum, când ceasul de pe perete indică mare și urât, într-o oază de căldură îmbâcsită, reciclată în aerul apartamentului prin filtrele jegoase ale timpului, ora 22.30. Stau întins cu fața spre tavan, pe canapeaua din sufragerie, în urechi vâjâindu-mi vocea vieții ce îmi spune la nesfârșit lingușătoare și perversă:”Lasă-mă să te împușc…”Îmi pun mâinile la urechi, dar o aud și mai îndârjită, și mai puternică, îi simt curenții gurii cum se freacă de pereții încărcați de clei ai urechilor mele, o simt cum pleacă din mine, cum se întoarce, și cum pleacă din nou, cum mă face să-mi pierd controlul minții, îi percep unghiile crescute în carnea pieptului meu, necurățate și nerotunjite, pline în colțuri de jegul propriilor greșeli. Am obosit să mai lupt cu ea și cu singurătatea…Și mi-e somn, somn, mi-e foarte somn…
M-am trezit de dimineață cu gândul la ea…Dar nu am mai putut aștepta în fața ferestrei. Am coborât răvășit de gânduri, aruncând paltonul negru pe mine, dehăinat și nespălat ca un câine vagabond. Afară ploua sălbatic. Oamenii umblau nesătuli de muncă cu umbrelele colorate țipător atârnând triste deasupra capetelor lor. Numai eu, inconștient și visător, rămăsesem în apropierea intersecției, așteptând lumina ochilor aceia mari și albaștri închiși, veselia stranie a feței sale încântătoare. Secundele treceau la fel de repede cum picăturile de ploaie udau neobrăzate cimentul trotuarelor, vitrinele lucioase ale centrelor de telefonie mobilă, zebra ștearsă din mijlocul străzii, semaforul înclinat, paltonul meu negru și împuțit de fumul de țigară din barurile prin care bântuisem înainte să o văd pentru prima dată. Am așteptat-o…Am așteptat-o nebun în ploaia ce părea că nu contenește. Și nu s-a oprit, și ea nu a apărut… Începusem să cred că nu o s-o mai văd niciodată, când, deodată, de parcă ieșea dintr-un întuneric rumegător de ființe, dintr-o grotă plină de morminte pângărite, dintr-un abis funeral, negru și viermănos, m-a privit din nou pierdută, dar puțin veselă. O veselie rece, târzie, forțată… Și atunci vuietul dimprejurul nostru s-a oprit, picăturile mari de ploaie au rămas neclintite și tari în aer, părând lanțuri nesfârșite de durere cerească. Am avut senzația că începi să-mi mănânci creierul cu lingurița, ca pe un ou moale și că fugi în patru labe uriașe spre mine. Dar tu te oprisei în mijlocul intersecției, și respirai cu greutate aerul de iarnă zbuciumată în toamnă. Îmi păreai amorțită de presiunea necontrolată a atmosferei, de gravitația țintuită în ochiurile găurilor de canalizare, de repausul ciudat al spațiului febril dintre noi și credeam că ai să-mi spui ceva , că ai să faci măcar un singur gest care m-ar face să urlu, să sar în sus de fericire. Însă timpul, de parcă ar fi vrut să mă snopească în bătaie, să mă răpună nemilos în fața soartei demult predestinate, a început să curgă peste noi într-o repeziciune tristă, pe care mă zbăteam să o rup cu mâinile, cu dinții, să o înțep cu unghiile, să o sugrum. Și a trecut peste noi timpul , și s-a lăsat o noapte pașnică și călduță, aproape paradisiacă. Și toți cei dimprejurul nostru s-au dizolvat în laptele negru, în stelele înfricoșător de strălucitoare de pe cerul mov închis al nopții. Și eu , cu o bucurie rușinoasă în pântece și în inimă, m-am apropiat de tine și ți-am smuls visător, stângaci și timid o bucată de viață, o fărâmă de suflet, ți-am atins țepii verzi-maro crescuți în pielea ta verde, smaraldă. M-ai rănit… m-ai rănit cu ei veselă, ai tremurat când te-am atins, ai surâs când ți-ai văzut chipul oglindindu-se în irișii mei negri și ai început să plângi când, pentru o secundă tandră, am simțit vuietul sângelui buzelor tale. O plăcere dureroasă m-a învelit în larvele încolțite de păianjeni și gândaci prin nervii petalelor tale albastre-negre, tot lichidul din mine scurgându-se năvală peste seva ta tânără, peste orificiile pielii tale subțiri, toată viața mea sudându-se de tuburile creierului tău, încolăcindu-se prin venele tulipinii tale. Îmi dau seama că tu…tu nu ești un om. Ce ești?!?!?! Mă aflu pierdut în tine, în existența ta, sunt dependent de părul, de ochii, de mirosul tău de trandafir proaspăt înflorit, de gustul gurii tale prea dulci, de tremurul ființei tale nepământene.
Azi, la apusul soarelui, am auzit în mine o voce pe care nu o cunoșteam. O combinație de sunete murmurătoare și vagi, ieșite parcă dintr-o gaură impenetrată. Auzeam cum se șterg de firele trupului meu cuvinte neclare, spuse parcă într-o altă limbă, într-o topică ciudată și vulgară, într-un ritm instabil. Am vrut să deschid ochii, dar nu am putut. Nu îi mai aveam. Am încercat să îmi simt limbă frecându-se de dinți. Dar nu îi mai aveam. Toate ale mele disparuseră. Nu mai eram om, eram o rădăcină subpământeană, o gheară involuată de monstru, o coadă de pește fără solzi si fără sânge, un… nimic…Poate doar o particulă de praf…Ce ajunsesem? Mă zbăteam să aflu când, cu o repeziciune nemaipomenită, un toc de pantof tocit m-a călcat în picioare, m-a lipit de pământ asemenea unui gunoi, m-a strivit ca pe o muscă de un geam zoit și nespălat. Atunci mi-am văzut petalele roșii încrustate în noroiul ploii sălbatice din ziua trecută, mi-am simțit țepii afundați în lutul negru, am perceput tălpile minuscule ale păianjenilor și gândacilor împotmolindu-se în micile picături de ploaie de pe petalele mele. Atunci ți-am auzit râsul demonic din spatele geamului apartamentului meu, același nenorocit de geam în fața căruia pierdeam ore întregi așteptându-te să te privesc cum traversezi zebra din intersecție. Înțeleg…Acum știu ce ești, sau ce ai fost…Dar de ce râzi, de ce te uiți la mine cu atâta răutate și furie?! Cu ce ți-am greșit plantă cu petale și țepi prea ascuțiți?!!!! Simt că îmi pierd treptat luciditatea și că te văd prin ceață. Ești veselă, dar bucuria ta e rea și rece, atât de târzie. Viața pleacă ușor, ușor din mine și mă lasă baltă în noroiul aspru al trecutului meu. Mor…mor… mor atât de lent. M-ai ucis!!!!!!!
Îmi amintesc că am rupt odată un trandafir crescut la marginea unei gradinițe neîngrijite și urâte, pline de bălării și gropi neastupate, lângă cartierul jegos al unui focar de țigani. Și când l-am rupt i-am simțit țepii în carnea mâinilor, tot veninul lui prelingându-se pe coaja sângelui meu. Și atunci petalele lui s-au învinețit și am crezut că o sa mor de durere. Dar…am fugit din mahala îngrozit, lăsând trandafirul pe pietrele drumului. Și nici până acum sângele ce se scurge din mâinile mele nu a contenit…