A vedea bisericile Italiei(I)

Înainte de ’89 se zicea că până nu ieșeai în Occident, nu știai cum e lumea. Așa că, după 1990 abia am așteptat să ies. Am fost în sudul Franței și apoi în nordul Olandei. Și astfel pot spune că, oarecum am aflat ce e lumea, sau măcar cum ar trebui să fie. Știam însă, de pe atunci, că nu asta e toată lumea. Mai lipseau multe lumi și mai ales mie îmi lipseau lumea antică greacă și romană, precum și renașterea italiană. Așa că ivindu-se prilejul unui pelerinaj la Roma, și de fapt, în cele mai importante orașe italiene, organizat înaintea Sfintelor Paști, nu am stat pe gânduri. Chiar dacă nu sunt prea dus la biserică. A vedea însă bisericile Italiei, înseamnă mai mult decât a fii doar un pelerin, înseamnă de-a dreptul a vedea lumea prin ochii lui Dumnezeu. Se spune adesea că, dacă nu ai văzut Italia „monumentală”, adică orașele ei celebre, indiferent câte țări, locuri sau monumente arhitectonice ai vizitat, n-ai văzut aproape nimic. Și acum înclin să cred că acestea nu sunt doar vorbe goale sau un paradox aforistic, ci se constituie într-o afirmație cât se poate de adevărată.
Deși, în tinerețe am fost pasionat de arta fotografică, mi-am propus în mod deliberat ca, în această excursie să nu fac pe fotograful. M-am dus să văd, să simt, nu să fotografiez. Am făcut doar câteva fotografii pentru a-mi aminti unele locuri pe unde m-au purtat pașii și pentru a-mi dovedi mie însumi că am fost cu adevărat acolo. Aceasta deoarece am convingerea că fotografiile ce le cuprind albumele pe care le-am văzut sunt o culme a realizării, atât din punct de vedere tehnic, cât și artistic, fiind făcute de mari fotografi profesioniști. Și încă dintru-un motiv, mai puțin cunoscut. Știu că nu poți fotografia nici măcar ce vezi (cele mai moderne aparate de fotografiat nu au atins încă perfecțiunea „tehnică” a ochiului) și cu atât mai puțin, ce simți. Fiindcă noi privim și cu sufletul, de fapt, cu toată ființa noastră. De aici marile și multele dezamăgiri ale fotografilor amatori și nu numai amatori. Când credeam că fac artă fotografică, îi priveam cu un dispreț superior pe cei ce se fotografiau în fața unor monumente sau peisaje frumoase, în loc să fotografieze din toate unghiurile doar acele frumuseți. Azi îmi este milă de cei ce-și pierd vremea și banii fotografiind himere, adică subiecte care există „așa” doar în mintea și sufletul lor. Imaginile care vor ieși sunt cu totul altceva și niciodată mai frumoase. E preferabil, dacă nu ești cu adevărat un artist fotograf, să cumperi albume. Măcar vezi pe ce dai banii.

Pelerin(II)

Desigur, s-a scris mult și foarte bine despre toate comorile Italiei și au făcut-o scriitori celebri pe care e destul de greu să-i întreci. Așa că nu voi descrie ce am văzut, ci mă voi rezuma la impresii colaterale percepției propriu-zise. Le-am numit colaterale și nu impresii de călătorie, nu doar pentru că e un cuvânt la modă acum, ci mai ales fiindcă aceste impresii nu au întotdeauna o legătură directă cu cele văzute. Locurile văzute constituind adesea doar un factor declanșator al acestor gânduri. Mai vreau să vă spun ceva: în zadar veți viziona cele mai bune filme și albume, veți citi cele mai celebre descrieri sau lucrări de istoria artei, despre orașele și monumentele Italiei, fiindcă, până nu veți vedea la fața locului aceste minunății, nu le veți percepe cu adevărat. Până nu veți pătrunde în ele și nu veți fi pătruns de ele. Deoarece la fel de importantă, dacă nu cumva mult mai importantă, este impresia copleșitoare pe care ți-o dau aceste grandioasele opere de artă și arhitectură. Eu, pur și simplu, m-am simțit strivit de măreața lor splendoare. M-am simțit pigmeu dar, în același timp, și uriaș. Fiindcă eram pentru prima dată în viață mândru că sunt om, că semeni de-ai mei au putut să facă așa ceva. Cu sute sau mii de ani în urmă. Trebuie să recunosc, poate spre rușinea mea, că nici una dintre cele mai mari realizări ale științei, tehnicii și artei de azi, nu m-au impresionat, nici pe departe, în așa măsură. Realizările actuale mi se par aproape firești, chiar dacă frizează uneori science-fiction-ul, pe când ceea ce au făcut înaintașii noștri este aproape incredibil și ține mai degrabă de mitologic. Trebuie să vă spun că, din câte știu eu, Veneția și turnul din Pisa sunt cele mai atractive obiective turistice ale Italiei de astăzi. Și aceasta mai ales datorită insolitului, curiozității pe care o prezintă acestea. Ceea ce desigur este o eroare și o concesie făcută turismului comercial. Așadar am ajuns la Veneția. Cu câțiva ani urmă am mai făcut o tentativă de-a intra în Veneția. Nereușită. În drum spre Franța am vrut să profităm de ocazie pentru a vizita celebrul oraș lagunar. Dar, fiindcă șoferul slovac, care ne transporta, nu cunoștea drumul de intrare, ne-a plimbat vreo oră în jurul lagunei și am plecat mai departe fără a fi intrat în Veneția. A fost cea mai mare„dezamăgire turistică” pe care am avut-o vreodată! Dar de data asta nu vedeam cum aș mai putea-o rata. Și totuși...mai sunt șoferi. Dar să nu anticipez.
Cu "vaporeto" la Veneția (III)

Ne-am îmbarcat pe un „vaporeto”, diminutivul autohton al vaporului și am purces prin marea lagună câțiva km. pentru a ne debarca în apropierea bazilicii San Marco și a pieței ce-i poartă numele. Bazilica este desigur cel mai important edificiu al Veneției și fiind primul contact cu monumentele de arhitectură ale Italiei, m-a impresionat prin toate: realizare arhitectonică grandioasă, bogăție ornamentală, atât exterioară, cât și interioară, ce frizează opulența prin multitudinea de realizări artistico-plastice monumentale, de excepție.
Apoi ne-am plimbat prin partea „uscată” a Veneției vizitând și celelalte obiective de interes turistic și nu numai. Prima mea impresie a fost că Veneția e un fel de Ada-Kaleh mai mare, înainte de-a fi acoperită de ape, cu străduțe înguste, multe magazine, cafenele și restaurante. Am văzut și celebrul Canal Grande și Puntea suspinelor. Am văzut cam tot ce credeam că se poate vedea. Și am fost profund dezamăgit. Nu vedeam unde e Veneția pe care o știam de la televizor. Și-am căutat cu obstinație o explicație, ajungând la concluzia că și ei mint „poporul (de fapt popoarele) cu televizorul”. Adică una e Veneția reală și alta, înfrumusețată, e cea prezentată din rațiuni pur comercial-turistice. Asta cu atât mai mult cu cât, în periplul orașului, unde ne-am și rătăcit, am întâlnit destule clădiri neîntreținute sau neîngrijite, unele murdare sau chiar în paragină.
Eram de-a-dreptul furios. Cum se pot preta „unii” la asemenea cosmetizări păguboase, în ultima instanță, chiar pentru prestigiul străvechiului oraș-stat ? Și mi-am propus să nu mă mai uit la televizor decât la meciurile de fotbal. De fapt ar trebui să mă uit doar la cele internaționale, restul putând fi la fel de „aranjate” precum frumoasa Veneție. Și am plecat dezamăgit cu același vaporaș, pentru a străbate „marea” lagună goală. Unul dintre pelerinii noștri, care mai fusese la Veneția, ne-a declarat cu superioritate (doar acum, la spartul târgului) că de fapt noi ar fi trebuit să luăm un „vaporeto” care străbate Canal Grande fiindcă doar de acolo se poate vedea adevărata Veneție, pe care el a mai văzut-o. Am încremenit de uimire și de indignare. Iată cum am ratat pentru a doua oară Veneția ! Din cauza unor calcule mercantile ale șoferilor, de data aceasta, ai noștri. Pentru a lua vaporul care străbate Canal Grande, parcarea autocarului ar fi costat cu câteva zeci de euro în plus. Dar au făcut economii, meschine. Am fi acceptat și asemenea calcule dar să fi știut despre ce e vorba, („trădare, trădare dar să o știm și noi!”). Fie am fi plătit diferența, fie măcar ghidul ar fi trebuit să ne fi spus că, pentru a vedea Veneția trebuie să navigăm neapărat pe Canal Grande. Adică nu e suficient să vezi Canal Grande, ca pe un obiectiv turistic, ci Veneția trebuie văzută de pe Canal Grande. Ceea ce este cu totul altceva !

Industria turismului la Florența(IV)

La Veneția ghidul nostru, s-a dovedit el însuși o curiozitate demnă de-a fi cunoscută. În jur de 50 de ani, de sorginte maramureșan, naturalizat în capitală, de profesie inginer electronist până acum vreo 10 ani, și-a găsit în sfârșit vocația: vizitarea și cunoașterea lumii și a frumuseților ei. Adică și-a transformat un hobby de-o viață în profesiune. Este un pasionat și o adevărată enciclopedie ambulantă. Nu știu dacă este un erudit fiindcă, deși își exprimă și unele opinii și impresii personale, rămâne în limita „meșteșugărească” a ghidului profesionist. Ne-a furnizat peste tot informații ample, adesea anecdotice, luate mai degrabă din ghiduri turistice, decât din volume de istoria artei dar, nefiindu-i străine nici acestea. S-a dovedit a fi un ghid foarte bun și ar putea deveni excelent dacă ar face mai multe eforturi de esențializare a informației, coroborată cu conștientizarea importanței cunoașterii auditoriului. Noi fiind un grup destul de eterogen...
Urmează Florența. Încă din Veneția am avut bănuiala că ne-am întâlnit cu aceea industrie a turismului, despre care și la noi se face adesea vorbire (cum ar zice unii). Probabil, ca și în restul industriilor și în cea a turismului îți trebuie, pe lângă talent, tradiție și experiență, câștigate în zeci sau chiar sute de ani. Dacă la Veneția mi s-a părut normal să văd mii și zeci de mii de oameni peste tot: la monumente, pe străduțe, în cafenele și restaurante, la sutele de tarabe cu suveniruri, fiind vorba despre un obiectiv turistic important, un oraș absolut celebru, Florența credeam că ar trebui să fie un oraș mai „normal”. Dar și aici întregul oraș este precum o piață foarte aglomerată. Nu aș fi putut crede că un întreg oraș, chiar turistic, poate fi atât de plin de lume. Pe fiecare stradă, la toate tarabele cu suveniruri, în fiecare magazin, cafenea, restaurant sau hotel. Și credeți-mă, sunt destule, cu sutele, dacă nu cu miile. Peste tot e ca la bazarul din Istambul. Doar scopul e altul: turismul. Și era abia începutul sezonului.
Ai impresia că toți localnicii sunt direct implicați în a-i atrage pe turiști, pentru a-i face să-și deschidă pormoneiele. Și nu doar localnicii. Mulți africani vând de toate. Ei sunt mai ales comercianți ambulanți. Din păcate suntem și noi destul de bine reprezentați, prin colorații noștri, care cerșesc la ușile tuturor bisericilor, la porțile obiectivelor turistice, pe stradă sau aiurea. Ajungi, după ce-ți trece indignarea, să te împaci cu ideea, să ți se pară că sunt integrați în peisajul turistic local, uitând că acesta ar fi fost mai frumos fără ei.

Roma Sfântului Petru(V)

În Roma am intrat direct la liturghia de Florii a Sfântului Părinte, ținută în Piața San Pietro. A fost, se poate spune fără nici o exagerare, o culme a întregului pelerinaj, însăși ținta principală a acestuia. Mulți dintre pelerini au trăit momente de mare profunzime sufletească sau chiar de extaz. Pentru mulți, participarea la această slujbă a fost poate un ideal de viață, pe care și l-au atins. Și ce poate fi mai măreț decât atât ?! M-am bucurat pentru bucuria lor.Pe mine liturghia m-a impresionat ca spectacol. Papa este un mare regizor, sau și-a angajat mari regizori. Și această ceremonie a dat prilejul relizării unui show internațional (grație și televiziunii) prin care Sfântul Părinte a transmis lumii mesajul său de pace și credință. Acolo, în imensa Piață San Pietro am regretat din nou și profund faptul că nu sunt suficient de credincios. Adevărul adevărat este că aș crede, dar nu pot. Și-mi pare nespus de rău că nu pot crede. Îmi lipsește enorm credința, nu doar fiindcă știu că aș fi mai fericit dacă aș avea-o, ci fiindcă mă simt neîmplinit fără de ea. Dar,ce să fac dacă: de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere ! Oare se potrivește aici proverbul și mai ales, poate fi invocat ca o scuză ?Mă îndoiesc...(deci exist). Nu știu dacă acest pelerinaj m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, dar m-a făcut să mă simt confortabil, într-un fel de tihnă pe care ți-o dau conveniențele religioase. Faptul că ne-am rugat împreună, s-au cântat cântece religioase, părintele ne-a pregătit pentru marele eveniment al slujbei papale de Florii și altele, au creat o atmosferă de siguranță și confort psihic. În piața San Pietro, la ceremonie au participat sute de mii de oameni, dar nici a doua zi nu erau cu mult mai puțini. Roma este un oraș mare și n-aș fi crezut că poate fi atât de înțesat de lume, din care enorm de mulți turiști. Se zice că Roma este un muzeu în aer liber dar, eu cred că întreaga Italie e un muzeu uriaș, format din sute de muzee. Tot în după amiaza de Florii am vizitat Seminarul teologic Pio Romeno din Roma, în care învață și teologi români. De pe clădirea seminarului, situată pe colina Gianicolo am avut o panoramă interesantă a unei bune părți a cetății eterne... Urmează, a doua zi, Bazilica San Pietro. Este mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Văzută din față nu pare a fi, probabil, cea mai uriașă biserică a lumii dar, când ai intrat în ea, te strivește, te face mic, te copleșește, fără a te umili totuși, fiindcă e făcută de noi, oamenii. Nu știu cum au reușit dar, iat-o ! Incredibil, dar există ! Holul de intrare, adică pronaosul e mai mare decât cea mai mare biserică pe care am văzut-o eu până la 60 de ani. Am crezut că e însăși incinta principală a bazilicii (naosul). Nici dimensiunile în metri nu-ți pot spune cu adevărat cât e de uriașă, fiindcă e greu să crezi că așa ceva poate să existe ! 168 de m lungime și aproape 100 m înălțime. Sunt simple cifre, greu, dacă nu cumva imposibil de transformat pe plan mental în grandoare monumentală. Dar ce aș putea spune despre bogăția ornamentală ? Sunt mii de sculpturi, picturi și vitralii. Toate, la fel de frumoase, aproape de perfecțiune. Aici apare rolul important al ghidului. În Italia, dacă nu ai un ghid bun aproape, poți să treci pe lângă comori celebre de cultură și civilizație, dar fără să le vezi, fiindcă nu știi la care să te uiți, deoarece toate sunt minunate ! N-am putut descoperii un monument funerar neterminat, sculptat de Michelangelo, deși știam că trebuie să fie acolo, în bazilică. Am trecut de două ori pe lângă acesta și mi s-a părut în regulă, deși, am aflat că-i mai lipseau vreo 40 de statui, ce urmau a mai fi realizate. Fără ajutorul ghidului nu l-aș fi văzut cu ochii pregătiti să vadă o capodoperă a celui mai mare sculptor al tuturor timpurilor. Doar prezența în altarul bazilicii a mormântului Sfântului Petru, ar fi suficientă pentru a merita s-o vedem. Și e doar începutul ! Urmează muzeele Vaticanului. Sunt 4 la număr, patru palate uriașe. Ele însele de o valoare arhitectonică imensă. Aici am început să realizez cu adevărat înțelesul sintagmei „valori inestimabile”. Comorile pe care le-am văzut nu pot fi evaluate în bani, în cifre sau în aur. Chiar acest gând îmi apare ca fiind o impietate jenantă, dacă nu chiar de-a-dreptul, o blasfemie.

Muzeele vaticane(VI)

Îți trebuie o viață pentru a le vizita. Am crezut că e doar o figură de stil, care face parte din vocabularul uzual al publicității turistice, dar acum, după ce am trecut prin acele muzee, pot să afirm cu mâna pe inimă că, o singură viață nu îți este de ajuns pentru a vedea, a înțelege și a te bucura de toate valorile, obiectele, operele de artă, comorile pe care le cuprind. Noi am avut doar două ore la dispoziție în care, desigur, am trecut precum rapidul prin Ciorogârla.
Trebuie să vă spun că pentru a le vizita am stat alte două ore la o coadă de peste un km. formată din câte 5 rânduri de oameni. Și trebuie să știți că se intra într-un flux continuu, iar în muzee intrau câteva zeci de mii de oameni de-odată. Și vă rog să nu mă credeți mitoman. Nici măcar nu pot să exagerez, fiindcă însăși cifrele acestea, deși reale, îmi par și mie uriașe. Deși pentru noi românii prețul de intrare nu era mic (12 euro) și coada era enormă, după cum v-am spus, nici unul dintre noi nu a renunțat la o asemenea vizită care este pentru oricine un regal, un festin, nu doar un mare privilegiu. Și desigur, revenind la industria turismului, obiectivul central al vizitei era, fără îndoială Capela Sixtină. Așa că toate săgețile te ghidau irezistibil spre măreața incintă. Am văzut săli cât o catedrală, împodobite toate de nu puteai să pui un deget fără să ascunzi vreo operă de artă. Întrebarea care stătea obsedant pe buzele tuturor era: atunci cum poate să arate Capela Sixtină ? Justificată întrebare. Am văzut opere celebre, de creatori celebri. Dar ce n-am văzut ?! Se putea spune că eram oarecum pregătiți din punct de vedere psihologic. Orizontul nostru de așteptare era imens. Și totuși Capela Sixtină ne-a depășit așteptările. În ea este interzis să vorbești. Deci, să tăcem...
Și nu era totul. Urma la rând Roma antică. Ghidul nostru mai avea o calitate, pe care n-aveai cum s-o remarci de la început. Știa să aleagă itinerariile de vizitare a obiectivelor, nu doar ținând seama de apropierile spațiale, distanțe și de timpul avut la dispoziție, dar și de realizarea în mintea și inima vizitatorilor a unor impresii bine gradate, într-un crescendo benefic percepției și memoriei afective a acestora. De altfel însăși itinerariul pelerinajului nostru s-a dovedit a fi extrem de judicios gândit.
Panteonul roman – o cupolă gigantică, de 50 de metri înălțime și care nu are bolta închisă, terminându-se printr-o deschidere (o gaură) cu diametrul de 8 metri. Adică îi lipsesc tocmai arcadele de susținere, care închid uriașa boltă. Prin această deschidere este asigurată și luminarea naturală a Panteonului. Despre tehnica construcției acestei bolți se spune că, în loc de schele s-a umplut templul cu pământ (un deal de pământ), în care s-au amestecat câteva căruțe de galbeni pentru a-i motiva pe cei care urmau să scoată pământul după terminarea înălțării bolții. „Muzeul” antic în aer liber din centrul Romei are de toate: monumente și clădiri bine conservate de două milenii, vestigii faimoase, columna „noastră” originară (am fost dezamăgit să aflu cu acest prilej că deasupra ei nu e statuia lui Traian, chiar dacă e a sfântului Petru); și impune prin măreție, frumusețe și varietate. Este o cetate. Cea mai celebră cetate a lumii antice, Cetatea Romei Iar Coloseumul este, parcă, o apoteoză a antichității romane. Ar fi suficient acest monument impresionant pentru ca Roma să merite a fi vizitată. Și câte mai sunt de văzut în Cetatea Eternă !
Ce m-a impresionat, de asemenea, în mod deosebit a fost faptul că, dacă nu toate, multe dintre aceste monumente sunt vii, adică funcționale: în Capela Sixtină sunt aleși papii, la Coloseum a avut loc acum, de Sfintele Paști, o ceremonie religioasă condusă de însuși Papa Ioan Paul al II-lea, iar în majoritatea templelor se oficiază ceremonii religioase.
Dar mergem mai departe, că doar pelerini ne numim, deși, după Roma antică și Vatican, pare să nu mai poată fii nimic demn de-a ne trezi atenția și interesul. E adevărat că urmează Pisa, faimoasă pentru celebrul ei turn înclinat. Oricum o simplă curiozitate, un accident arhitectonic. Desigur frumos, dar atât. Am ciulit urechile când, în prezentarea pe care ne-a făcut-o ghidul, în autocar, în drum spre Pisa, ne-a spus că după părerea unora ansamblul monumentelor pisane, format din bazilică, baptisterul (capelă pentru botez), cimitir și turn este cel mai armonios dintre toate ansamblurile monumentale de acest gen. Și că asta ar fi și părerea sa, a ghidului. Părere de care ar trebui să ținem seama, m-am gândit eu, fiindcă era un bun specialist și-a văzut tot ce se poate vedea pe patru continente. Dar tot nu-mi venea să-l cred. Despre Italia nu poți să crezi ce se zice, până nu vezi. Asta e concluzia la care am ajuns. Tot timpul ești tentat să crezi că se exagerează, pe când, de fapt cuvintele nu pot cuprinde pe-de-a-ntregul măreția impresionantă a frumuseților civilizației romane.

La Pisa(VII)

In acel oraș am văzut cel mai frumos ansamblu de arhitectură medievală. Iar Turnul, deși îți sare în ochi, îl lași pentru a-l vedea mai târziu, știind că încă nu se prăbușește, fiindcă a fost recent consolidat. Întregul ansamblu este grupat, poate prea grupat, pe un gazon englezesc superb, ce-l pune și mai bine în valoare. Exterioarele monumentelor sunt perfect conservate și întreținute, încât arată ca noi, dar fără ca aceasta să deranjeze. Fiindcă noi nu am fi în stare să facem ce-au făcut ei. Așa cred eu. Ornamentele exterioare sunt bogate dar fără ostentația opulenței. Există un anumit echilibru tonic în toate. Bazilica beneficiază de ornamentații interioare de excepție și de monumente funerare deosebite.
Am ajuns și la Turnul din Pisa. Este o operă minunată, impresionantă și prin dimensiune dar, vă rog să mă credeți că celebra înclinare îi dăunează, n-o pune suficient în valoare ca realizare arhitectonică monumentală. Dar, aduce turiști și...bani. E adevărat că biletul de urcare în turn era de 15 euro, însă nici unul dintre noi n-a socotit că merită a cheltui acești bani, doar pentru a sta înclinat.Deși, cineva din grupul de pelerini ne-a sfătuit când vrem să cumpărăm ceva, să nu îmulțim prețul cu 40 de mii. Ne-ar fi mai ușor să-i urmăm sfatul dacă ar trebui să scădem euroii din 2-3 mii pe lună și nu dintr-o sută.
În drum spre Milano, punctul terminus al pelerinajului nostru italian, ne oprim la Padova, fiindcă n-am reușit s-o vizităm la venire. Sunt și aici destule de văzut. E suficient să amintim cele două basilici, a sfântului Antonio și a sfintei Giustina. Și fiindcă suntem la Padova nu putem să nu ne gândim câte alte asemenea orașe cu minunate vestigii mai are Italia și pe care nu le-am văzut și nu știu când le vom vedea, dacă le vom vedea vreodată: Parma, Ravenna, Modena, Siena, Verona, Montecassino, precum și altele în Sicilia și Sardinia și câte mai sunt, pe care nici nu le-am amintit sau nici nu le știu.
Milano , oraș mare, frumos și bogat. Am auzit despre Domul din Milano, ca despre unul dintre cele mai mari și mai frumose catedrale ale Italiei. Dar oare ce-ar putea să aducă în plus față de Basilica San Pietro sau Basilica San Marco ? Și iată că se poate. Domul din Milano este cel mai impresionant dintre toate bisericile din Italia, printr-o măreție exterioară grandios ornamentată. E suficient să spunem că pe pereții exteriori și pe turnurile domului sunt peste 2400 de statui sculptate în marmoră. Interiorul domului cuprinde cele mai impresionante și mai frumoase vitralii care pot să existe, iar bogăția, varietatea și nivelul artistic al operelor de tot felul, ce împodobesc biserica, întrec ori ce închipuire.
Fiindcă am amintit doar în trecăt de marmoră. Este materialul pe care l-am văzut cel mai mult în aceste zile. Dar nu credeam vreodată că există atât de multă marmoră, de o așa varietate coloristică și cu texturi imprevizil de frumoase, sculptată peste tot cu o mare desăvârșire artistică, deși, tot zilele acestea am trecut prin faimoasa localitate Carrara și prin întreaga zonă a munților de marmoră.
Pentru că am ajuns cu bine acasă, sănătoși și fără să fi avut accidente neplăcute, I-am mulțumit lui Dumnezeu, dar eu cred că tot Cel de Sus a făcut ca itinerarul pelerinajului nostru să beneficieze de condiții atmosferice foarte bune într-o primăvară capricioasă și de o ordine cronologică și spațială de excepție. A fost un regal în crescendo, agrementat cu accente notabile: Liturghia Sfântului Părinte din piața San Pietro, surpriza numită Pisa și cu un final apoteotic, domul din Milano.

Titus Ilveanu