poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-07-17 | |
Tribuna e inalta si pe fiecare treapta a ei stau douazeci si unu de randuri de oameni inghesuiti, acoperindu-se fiecare cu umbrela altuia dintr-o solidaritate involuntara. Ploua naprasnic, dar nimeni nu baga de seama asta, toti ochii sunt atintiti in fata, toate urechile sunt sfasiate de zgomotul exploziei in tevile de esapament. Rotile se invart cu sute de rotatii pe secunda, cauciucurile se freaca de picaturile de apa din asfalt si il zgarie impingandu-le-n el, se pierd in goana lor nebuna, tragand dupa ele fiarele cu reclame pe ele colorate in rosu galben albastru si negru. Si inauntrul lor stau casti cu oameni in ele, cu maini agatate de volan pe care si le misca necontenit. Asa se vede pe monitorul biciuit si el de ploaie.
Si printre zecile de fete acoperite de vreo sapca cu Formula 1 sau FIA GT, de vreun fes ieftin sau de par imbacsit de ploaie, operatorul ce filmeaza tribuna poate sa observe un om obisnuit, de inaltime medie, ce se chinuie sa gaseasca locul ideal pentru el, pentru umbrela lui neagra si pentru copilul de cateva luni care sta agatat la bratul lui. Omul paseste speriat, se uita in toate partile. Toti din jurul lui par sa ii vrea raul. Umbrelele sunt scuturi, ochii sunt sageti. Si umbrela lui e inchisa, danseaza ciudat, se scutura in mainile lui, in timp ce omul schioapata intre treptele tribunei, o calauzeste tremurand intai in primul rand, apoi alungat de exploziile motoarelor si de tipetele venite din copilul sau se urca tot mai sus, ocolind aceleasi umbrele, ferindu-se de aceeasi ochi, pana cand dispare in spatele lor, refugiandu-se departe de vuiete, explozii si priviri. Tribuna e inalta. Nikolov e in varful ei, rezemat de gardul scund dintre cursa si o cadere in gol de 13 metri. Acum isi poate deschide umbrela. Daca n-ar fi fost ploaia, Nikolov nu ar mai fi fost aici. Si daca nu ar fi plouat el nu ar mai fi avut umbrela. Legatura lui cu masinile nu se bazeaza pe vreo pasiune in copilarie, pe faptul ca se juca cu un Ferrari in miniatura la 6 ani sau ca avea o colectie de camioane cu care incarca nisip sau pamant. Legatura lui cu masinile se bazeaza pe o trauma, in care am fost direct implicat si eu, acum multi ani, pe cand Nikolov nu avea copil, ci el era copilul altor oameni. Urmele adanci ale traumei se vad si azi, cand Nikolov se uita din cand in cand la piciorul sau, si-l masoara, il compara cu celalalt si ajunge la acelasi rezultat, ca este mai scurt decat el. Aceasta concluzie ii functioneaza ca fundal pentru toate celelalte ganduri care ii strabat capul stramb, acoperit de par subtire, pieptanat in carare pe mijloc pentru a-i ascunde celelalte cicatrici. Si aceasta nepotrivire, asimetria un pic mai mult decat subtila a picioarelor sale i-a afectat fiecare zi pornind din acea clipa. In mintea sa si-a dat seama ca e demn de mila si ca aluatul sau nu este nici de luptator si nici de resemnat si ca va trai mereu comparandu-si picioarele si macinandu-si creierii cu ganduri ascunse, toate rezultate din remuscari, resentimente si regrete in legatura cu acea zi. Mergand pe strada, la vreun interviu de slujba, uitandu-se dupa vreo femeie, sau vazand alti oameni alergand liberi, Nikolov si-a dat seama ca din acea zi nu va mai putea fi un om normal, si ca nici nu va vrea sa fie. Aceasta fuga de normalitate insa nu a fost totala, intrucat si-a dorit sa aibe un copil la fel ca fiecare, si asta a fost singurul motiv pentru care a continuat sa caute o femeie care sa ii poarte copilul, desi in mintea lui nu se vedea demn de aprecierea vreunui om ca sa nu mai vorbim de femei, pe care le vedea susotind in spatele palmelor si de care i-a fost frica mereu. Nikolov si-a gasit si femeia potrivita, a facut si copilul. Sunt unele persoane care se nasc pentru a fi infirmiere si se pot indragosti doar de bolnavi, iar dragostea lor se consuma in a-i ingriji si a-i face fericiti. Asa s-a ivit pe lume el. Si picioarele micutului sunt egale. Copilul inca nu si le poate folosi, si s-a refugiat la bratul lui si azi, cand, profitand de ploaie, Nikolov s-a avantat in mersului lui chinuit spre tribunele pline de oameni, toti veniti aici din acelasi motiv ca si el: cei care isi rezervasera locuri nu se prezentasera, hainele lor albe nu au fost demne de picaturi. In locul lor, masinile au acum drept spectatori oameni din cealalta jumatate a societatii, care nu si-ar fi permis in veci un asemenea lux. S-au inghesuit cu totii in metrouri si autobuze ascultatori, chemati prin radio ca un fel de trupe de interventie. Si au umplut cu corpurile lor murate tribunele, din primul pana in ultimul rand. Iar urechile lui Nikolov au auzit si ele chemarea si ecourile ei s-au lovit de amintiri, provocandu-i in cap sunete grave si ascutite, care s-au potolit de-abia acum. In locul lor se aud doar motoare si exclamatiile publicului excitat, furat de imagine si sunet. Si toti par sa tipe mai tare atunci cand se aude numele lui Martens, cand pe monitor este aratat dansul ciudat al manusilor sale infipte in volan, felul cum se smucesc in spasme ca si cum ar fi electrocutate in timp ce ploaia ii loveste cu putere geamul. El este liderul. Privind la manusile lui Martens din ecran, pe Nikolov il stapaneste o senzatie ciudata pe care el personal nu si-o poate explica, dar pe care eu personal o stiu, am mai intalnit-o la el de atatea ori, de atata timp cat il urmaresc si sunt alaturi de el cu spiritul, pentru ca trup nu mai am. Si asta din vina lui. Isi aduce aminte de alta pereche de maini care aveau acest dans, dar care nu erau pregatite pentru el, si nu era un dans al victoriei, era unul al disperarii, un fel de ritual inaintea mortii. Nikolov il stie, dar refuza sa il recunoasca, la fel cum constiinta sa refuza sa recunoasca ca a fost vina lui. E o informatie care daca nu ar fi blocata, daca ar ajunge in stare pura, l-ar indoi efectiv prin greutatea ei pe firavul Nikolov si el nu ar mai putea duce nici macar existenta chinuita si obsesiva de acum. Capul lui ar exploda pur si simplu. S-ar sinucide din cauza revelatiei. Si poate ar ajunge in aceeasi stare ca a mea. Nu imi amintesc ce a fost inainte de foaia alba. Dupa foaia alba au urmat linii, desenate de creioane mecanice subtiri si voci hotarate care se contrau, fara sa inteleg ce spun, in spatele halatelor albe, incheiate ordonat la fiecare nasture. Inteleageam lupta dintre ele doar prin intonatie. Si mainile vocilor, murdare de grafit, cu unghiile roase de neinspiratie au inceput sa deseneze linii, apoi le-au sters, pentru ca in urma lor sa apara alte linii pana cand intonatiile au disparut si vocile s-au potolit multumite. Apoi au dus hartia alba mai departe, catre halate gri, patate de cafea si cerneala, cu maini curate si degete subtiri si ascutite ca niste tije metalice, care au inceput sa faca tot felul de calcule impungand cu ele butoanele indaratnice, intorcand foaia alba pe toate partile in timp ce o plimbau dintr-un aparat in altul pentru ca in final sa ii modifice si ei liniile nemultumiti si sa intoarca hartia inapoi la halatele albe. Si au urmat zeci de drumuri in ambele sensuri pana cand si vocile lor s-au uniformizat. Apoi hartia a ajuns la halatele albastre si mainile lor grele si batatorite au tinut-o cu neincredere, tremurand pe rand in fata ei, dar fara sa se gandeasca vreun moment sa o duca inapoi. Si vocile lor au oftat cand placile si-au gasit locul lor intre ridurile mainilor si cand degetele altora au impins in butoane si le-au indoit, taiat, faramitat. Si-am urmarit pierdut resturile si mi-a parut rau ca sunt date laoparte in timp ce halatele albastre radeau. Curand nu s-au mai auzit nici vocile lor, si m-am simtit aspirat intre imbinatiile de metal, sticla si cauciuc, si nu am mai vazut nimic pentru ca totul s-a cufundat in intuneric, am simtit doar caldura masinilor asupra mea modelandu-ma, presandu-mi suruburile, testandu-mi usile, lustruindu-ma pentru ca alte halate necunoscute sa se frece inauntrul meu, cu caldura lor. Si am stiut atunci ca nu am fost facut de mainile lor, chiar daca asa mi s-a parut la inceput, simtind caldura aceea ciudata a oamenilor dinauntrul meu am stiut ca datorita ei am fost aspirat in foaia alba, in linii si apoi in masina pe care tot ei au construit-o. Caci am simtit ca gandurile si ideile lor, caldura pe care o degajau in jur, a tesut un fel de panza de paianjen in care sufletul meu ratacit a fost prins si s-a nascut din nou intrupandu-se intr-o masina. Si de fiecare data cand ei gandesc ceva si fac, cand energia lor se amesteca cu energia altora si cand gandurile lor ajung sa mearga intr-un anumit sens, se tes alte panze de paianjen si am stiut atunci ca fiecare creion mecanic care m-a desenat, fiecare buton apasat de vreunul din ei si fiecare halat purtat avea si el un suflet al lui, aspirat si modelat dupa ideile altora si prins intre lipituri, cusaturi, insurubari cu caldura pe care fiecare din aceasta fiinta o degaja. Si am stiut ca si placile si bucatile din mine aveau fiecare un suflet, dar pe care nu l-am cunoscut nicicand si nu mi s-a parut ceva neobisnuit, pentru ca nici oamenii nu stiau de existenta mea, in forma in care ma aflam. Ei ma considerau doar o masina, la fel cum se uita acum cu jind la cea pe care o manevreaza Martens printre tribune, prin fata ochilor speriati ai lui, al celui pe care eu l-am numit Nikolov. Tatal lui Nikolov nu a avut nevoie de un nume. I-am dat nume numai lui, pentru ca ura mea sa aibe un punct de sprijin, sau ceva, o idee in jurul careia sa se adune precum coptura in jurul unui corp strain patruns adanc in organul pe care l-a infectat. Pe el nu l-am vazut viu niciodata, desi de multe ori mi-l imaginam ca un halat alb, gri sau albastru si imi era greu sa ma decid care dintre ele era cu adevarat. Si i-am simtit de multe ori caldura in timp ce invartea de volan si fluxul lui de ganduri pozitive asupra mea precise precum marginile bucatilor din care am fost facut, clare ca cele ale halatelor gri. Dar mainile lui nu erau precum tijele metalice ale acelora, ci se simteau calde si pufoase ca picioarele unei tarantule si simteam parca pe ele grafitul din care mi-au trasat acele linii, primele umbre pe care le-am urmarit absorbit de energia acestor ... oameni. Si totusi nu era un halat alb. Caci de multe ori imi simteam mecanismul stricat, si caldura celor ce ma faurisera se revolta inauntrul meu, cerand ca placile sa imi fie indreptate si suruburile stranse in diferite parti. Halaturile albe s-ar fi ferit. Nu si tatal lui Nikolov, caci picioarele de tarantula prindeau intre ele bucati din mine si le simteam caldura revoltata pentru ca erau puse la munca, dar supusa de mintea si concentrarea acestui om si acestea indreptate inspre mine imi potoleau revota interioara, iar odata cu placile care se indreptau si suruburile stranse la locul lor se aseza la locul ei si energia fiecaruia care se gandise la mine si ma facuse varsand o parte din el si amestecand cu aceeasi lingura ca si ceilalti. Si l-am iubit pe acest om caci am simtit ca si el ma iubea pe mine. Si il simteam cand intra in mine ca o lumanare care acoperea cu lumina ei blanda intunericul crud in care ma aflam. Si mainile lui m-au facut sa imi cunosc propriul corp, caci m-au explorat asiduu, au demontat rand pe rand fiecare bucatica a mea si au pus-o la loc apoi cu mai multa grija decat halatele albastre, caci el voia sa fiu al lui si sa imi stie fiecare colt sau indoitura. Si m-a cunoscut pe de-aintregul fara sa mai ramana nici un secret intre mine si el, si tot amestecul din care eram facut i s-a supus lui. Dar pe langa aceasta lumanare care ma umplea cu lumina ei calda, mai era o lumina pe care o simteam adeseori, dar mai degraba concentrata decat difuza, intensa si suparatoare, asa cum erau impunsaturile minei de grafit, aproape sa perforeze foaia, fata de intinderile gri si moi produse de praful imprastiat pe hartie. O simteam si nu stiam de unde vine, si am simtit-o inca de la inceput, dar mereu uitam de ea vrajit de mangaierile lumanarii. Si pe masura ce timpul trecea lumina devenea tot mai intensa. Iar in final a devenit mai intensa decat intunericul in care m-am nascut. Si atunci a inceput dezastrul. Lumanarea a trecut in spatele ei. Lumina a inceput sa ma zgarie, sa ma arda ca un fir subtire de fier incins trecut printr-un ochi uman, bucatile din mine au inceput sa framante furioase si am vrut lumina afara. Dar am continuat sa ma stapanesc, caci fragmentele de idei varsate de halate in mine imi spuneau ca asta e rostul meu, sa o suport sa merg mai departe, sa fiu o masina. Pentru asta fusesem creeat, nu ca sa iau seama la luminile pe care mi se parea ca le vad. Pana la urma cine voia sa afle ce vad si simt eu? Tot ce trebuia sa fac e sa imi tin usile inchise si directia ceruta. Dar lumina nu s-a oprit, indiferent ce gandeam eu. S-a infipt si mai tare in intunericul meu, si am simtit-o mai cruda si mai rece decat el, si nu am mai vazut lumanarea, am vazut doar sloiul ascutit care imi facea bucatile sa tremure. Gheata voia sa ma dezbin pentru ca lumanarea nu imi apartinea si i-o furasem ei, fara nici un drept. Am simtit ca am incalcat toate legile care exista si vocile s-au amescat in mine, fara sa mai fie sau sa incerce macar sa fie coerente. Si am simtit cum sunt tras afara dintre toate mecanismele, pistoanele si surburile, in jurul carora ramaneau franturi din mine, in urma sufletului meu avortat. Si am incetat sa fiu o masina. In locul ei a ramas stanca in care se afla Nikolov, razboinicul luminii, urand-o din tot sufletul pentru ca tatal lui nu il iubea pe el in schimbul ei. Si chiar daca gandurile lui m-au ucis fara ca el sa stie, caci Nikolov nu avea de unde sa stie de mine, ramane vinovat, caci totul a pornit din el, chiar daca nimeni nu isi poate stapani gandurile sau ura ascunsa si nemarturisita raman consecintele in urma lor, ramane sufletul unei masini ajuns sa bantuie strazile in urma celui care a vrut distrugerea ei. Si Nikolov a privit atunci mirat cum mainile tatalui sau miscau in zadar de volan, caci stanca mergea tot inainte, in inertia ei. Nu mai era nimeni acolo care sa o faca sa asculte, locul gol lasat era plin de ura si urma in curand sa se umple de remuscari. Cand "masina" s-a izbit de stalp, chiar inainte de primul contact, tatal lui Nikolov si-a dat seama inauntrul lui ca va muri. I-am vazut ochii scosi din orbite si gura intredeschisa asteptand loteria, asteptand sa se invarte roata norocolui, parca cersind sa nu aibe dreptate. Atunci am vazut pentru prima oara oamenii asa cum sunt ei, cu fricile si temerile lor, cu tot se afla in spatele mainilor si halatelor albe, scos afara din intunericul meu acum puteam vedea lumea ca ei. Si i-am vazut chipul cald schimonosit de frica, spasmele mainilor nepuntincioase pe volan si neputinta vocii incatusata in gat. Nimic din el nu mai functiona acum, tot trupul astepta izbitura si cu verdictul ce o insotea. Cand "masina" s-a izbit de stalp am vazut pentru prima oara "farurile mele", ceea ce oamenii credeau ca sunt ochi pentru mine nu erau decat o parte pusa in slujba lor, de care eu stiam prea putine. Si am fost acolo cand pelicula de sticla a lor s-a atins prima oara de impuritatile metalice de pe stalp, facand in ea mici crapaturi care apoi s-au extins si au scos afara toata sticla in bucati, dand-o in laturi pentru ca restul sa vina si sa se crape si el. A urmat apoi partea care imi dicta sa ma pun in miscare, la care lucrasera atat de mult halatele gri si cele albastre... In timp ce cadavrul meu inainta in stalp, tabla mea stralucitoare, spalata si lustruita mereu martea si sambata de picioarele de tarantula, a inceput sa se increteasca si sa se comprime, sa se sparga in timp ce vopseaua sarea in laturi impreuna cu bucati din mecanismul in care statusem atata timp. Si am simtit cum tot cerul pica pe mine vazand in ce hal ajunsesem acum, din cauza luminii care ma scosese afara. Si in timp ce tabla continua sa se increteasca mai departe, am fost cuprins de mirare si nu am inteles cum tatal lui Nikolov a iesit prin geamul din fata incercand sa zboare, dand laoparte sticla crapata de socul care se ducea mai departe, spargand-o ca o panza de paianjen inghetata si incercand parca sa se elibereze. Dar zborul lui a fost intrerupt rapid de stalpul care l-a lovit fix in crestetul capului, dand la iveala mecanismele pe care le aveau ei si prin care ma facusera pe mine dar si locul de unde venea acea lumina, care in cazul lui Nikolov m-a ars si m-a izgonit. Si mi s-au parut niste fapturi asa ciudate oamenii acestia, care traiesc cu senzatia ca sunt atotputernici dar nu stiu ce inseamna sa faca o greseala fara sa vrea si ce consecinte poate sa aibe o asemenea greseala. Si in timp ce ei cred ca pot controla orice, mor din cauza consecintelor unor lucruri pe care nu le-au putut controla nici ei si nici eu, cel care am fost creat de ei, din nevoia lor de a controla pe cineva. Dar mi-a parut rau nespus de acest om care m-a iubit si mi-am dat seama atunci ca nu voi mai putea niciodata sa ii simt atingerea calda a mainilor, caci grafitul pe care eu il simteam era acum spalat cu valuri de sange ce tasneau din el, de peste tot. Si spatele cadavrului meu, in furia izbiturii, s-a ridicat din inertie in sus, in timp ce Nikolov se pregatea sa tipe plangand moartea tatalui lui. Totul s-a intamplat asa rapid incat nici nu a apucat sa deschida gura, caci s-a simtit intors si ridicat de pe pamant, iar apoi toata tabla mea s-a comprimat in jurul lui cu toata forta ei, strivindu-i corpul marunt, bucati de sticla i s-au infipt in par si Nikolov a simtit ceva in neregura cu picioarele sale. Din acel moment Nikolov a devenit ceea ce e acum, dar pe mine nu m-a satisfacut aceasta razbunare oferita din default, din oficiu. Mi s-a parut ceva prea mic care sa compenseze, chiar daca el e om si eu sunt creatia oamenilor. Am vrut ceva pe masura. Si de aia am ramas langa el cand au venit sa il ia cu o masina mai mare cu o cruce rosie pe ea si l-au purtat pe o targa pana inauntrul ei. L-am urmarit si in drumul masinii, am stat cu el tot timpul, cand a venit matusa lui sa il ia, cand a aflat ca va avea un "defect locomotor", in timp ce ceilalti copii radeau de el si il batjocoreau, in tot timpul existentei lui chinuite, am fost si eu o voce in capul lui l-am urmarit si l-am agasat. Si am ajuns sa il cunosc asa bine, in toti acesti ani cat am fost langa el, incat stiu tot ce gandeste si ii cunosc fiecare reactie. Ura mea insa, asa rece cum poate fi ura unei masini, nu a scazut niciodata din intensitate, ci sunt la fel de pregatit ca in prima zi sa i-o platesc. Caci din ce am fost, sunt doar un suflet fugar, nu reprezint nimic si nimeni nu are trebuinta de mine. Si singurul meu scop acum este sa il urasc pe Nikolov, asa cum el a varsat ura in metalul intre ai carui pereti am existat si m-a izgonit. Si ma voi razbuna. Si cu gandul asta traiesc fiecare zi si noapte, stau langa el si il veghez. L-am urmarit si azi in timp ce statea in camera saracacioasa masurandu-si picioarele, si uitandu-se din cand in cand la copil. Si in timp ce era cuprins de ganduri si de griji, am auzit si eu ca si el chemarea la radio a saracilor la cursa. Nikolov atunci a luat copilul din inertie in brate si umbrela din necesitate, caci ploaia izbea cu putere fereastra si a plecat. Si acum este aici pe marginea gardului de sus. Tot privind in monitorul din fata, atentia lui Nikolov se ingusteaza si se intensifica, la fel ca lumina de atunci, ocolind tot ce este in jur, trecand pe langa copilul sau, pe langa umbrela, pe langa tribuna si indreptandu-se hotarat catre acea zi, cand viata lui s-a schimbat. Din tot ce s-a intamplat au ramas doar cateva imagini, cateva cadre, nimic cursiv asa cum se arata de multe ori in filme. Si acele cadre ramase nu sunt alb negru, caci Nikolov nu va uita niciodata sangele tasnind si rosul lui intens, sau privirea confuza care razbatea din capul tatalui sau pe care fara sa stie l-a ucis chiar el. La fel, isi simte corpul din nou strans intre tablele furioase si bucatile de sticla infipte prin cap, iar picioarele il mananca, simte lipsa, acea diferenta mai grava ca niciodata. Simte ca nu se va mai putea misca niciodata din acel loc si ca va trai toata viata gandind la acea clipa, vor trece oamenii pe langa el, tribunele vor cadea, dar nimeni nu il va putea misca de acolo. Va ramane ancorat in acele 10 de secunde si va tanji mereu ca ele sa nu fi existat, pur si simplu ca linia de timp a vietii sale sa se fi taiat inainte si dupa ele si apoi sa se coasa la loc. Iar eu il indemn in aceasta visare si bratul lui se lasa moale peste parapet, iar umbrela care ii descopera fata lasa picaturile sa il izbeasca cu forta in figura. Acum este momentul trezirii. Smucit din reflectia lui, Nikolov se intoarce brusc la stanga dinspre monitor inspre gardul scurt. Pe marginea lui, ochii sai speriati vad doua obiecte aflate in echilibru aparent, dar care tind sa il pararseasca: umbrela si copilul. In fractiunea de secunda in care poate lua decizia pe care dintre acestea 2 sa le salveze cu mana stanga, Nikolov e dezbracat de toata educatia primita in acesti ani, de tot ceea ce societatea l-a invatat ca e acceptat si mai ales de sentimentul patern. Ramane ca un copil primitiv neajutorat, un Neaderthal izbit de ploaie, care vrea sa fie protejat. Mai vede si omul de langa salvare, mic dar care va creste sa fie dusmanul lui, il va ura pentru ca are picioarele inegale si pentru ca este tatal lui si l-a chinuit din nevoia de a-si alina durerea cu un copil. Si in acea fractiune de secunda, instinctele directionate de mine vor directiona la randul lor mana, care va lua decizia in locul societatii si al gandirii rationale, totul ca un automatism. In acea fractiune de secunda Nikolov alege. Si se trezeste inca o data, de data aceasta cu o umbrela in mana, in locul copilului aflat acum in aer. Micutul isi intinde mana inspre mana care l-a tradat, care l-a tinut de atatea ori in brate. Gura lui deschisa nu plange ci pare expresia unei mirari mature, unui regret fata de cineva in care a avut incredere si l-a dezamagit, si pluteste invartindu-se in jurul unei esarfe care ii flutura la mijloc, pusa de parinti pentru ca asa este mai dragalas. Odata cu el cad si bucatile de ploaie, care nu il mai izbesc ci il mangaie, in insotesc in jos. Drumul este scurt, dar nici el nu are multe amintiri de rememorat. Nu isi aduce aminte cum s-a nascut, sau de ultima oara cand a fost tinut in brate de maica-sa. Tot ce vede este mana care a ales umbrela in locul lui. Si se lipeste de pamant, iar oasele lui moi se curbeaza ca niste jeleuri. Apa din cer il izbeste acum cu putere si ii patrunde in nari si in gura, amestecandu-se cu apa care iese din el. Doar ochii ii raman curati, spalati de lacrimi. Si micutul simte o usturime peste tot, care in curand va pieri si ea odata cu el. Nikolov isi da seama ce a facut si simte cum mii de ace ies prin fiecare por al fetei sale impingandu-i pielea in exterior. Si capul ii este gol, in locul gandurilor bate un vant aspru care ii impinge ochii in afara. Iar ei se rasucesc in locul lor si se storc in lacrimi care se amesteca cu ploaia. Si Nikolov isi da seama ca nu isi poate stapani gandurile, caci acum se uraste in timp ce simte un fel de multumire parsiva, caci nimeni din tribuna nu l-a vazut alegand umbrela in locul copilului, toti s-au uitat la Martens in timp ce lua curba. Si toti se uita la el acum in timp ce se izbeste cu masina de parapet si o opreste, improscand cu bucati de tabla pe cei din primele randuri. Nikolov a gresit. Cineva l-a vazut. In timp ce steagurile galbene incep sa falfaie, Nikolov se pregateste sa fuga cu picioarele lui inegale, caci il vede pe Martens fixandu-l cu privirea si urcandu-se pe gardul ghimpat si inalt, in timp ce jandarmii nu stiu ce sa faca, fiind invatati sa ii blocheze doar pe cei care sar gardul in sens invers. Nikolov incepe sa fuga chinuit, nici el nu stie de ce. Acum stie doar ca a gresit si ca Martens vrea sa il pedepseasca. Si schioapata mai tare aruncandu-si picioarele in fata indreptandu-se catre iesirea din tribuna, alunecand si ridicandu-se, in timp ce Martens sare gardul si se avanta inspre el clatinand scandurile tribunei in urma lui si impiedicandu-se de oamenii care se lupta sa il atinga. In tribuna sunt doar 2 oameni, restul sunt oi. Le vad privind mirate si neputincioase la cei doi, neintelegand ce se petrece. Si Nikolov iese din turma fugind cat il tin picioarele afara pe pamant, uitand de umbrela de copil sau de cursa. Fuge izbit de ploaie, iar in locul vantului din capul sau este doar dorinta de a scapa. Si nimeni nu e in fata sa il impiedice, doar picioarele sale beteage. Il simte pe Martens in spate, alergand si ajungandu-l din urma. Si mai simte piciorul sau scurt calcand in gol si corpul sau rostogolindu-se pentru a pica cu fata in jos. Nikolov este terminat. Privirea lui chinuita imi arata acum tribuna din spate, cu toti oamenii stransi sus la marginea parapetului, gata sa cada si ei, la fel ca si copilul sau. Cativa au inceput sa alerge in inertia lor dupa Martens, care paseste grav cutremurand pamantul, sfasiand iarba cu pasii lui hotarati. Nu mai are de ce sa fuga. In spatele lui inca se mai aud explozii si sprinturi nebune, masinile inca mai merg. Cursa a continuat fara el si lui nu pare sa ii pese. Si in drumul lui spre Nikolov, Martens se apleaca si isi scoate manusa, iar mana goala si-o afunda in apa si noroi de unde scoate un corp mic, inert si tacut cu o esarfa la mijloc ce ii atarna murdara in jos si se zbate in timp ce pilotul inainteaza spre Nikolov, inconjurat de priviri nedumerite. Acum este chiar langa el, si capul lui sta in fata soarelui ascuns intre nori, dandu-i o aura de sfant. Nikolov se cutremura in fata acestei icoane si corpul lui refuza sa se ridice. Isi afunda capul adanc in noroi, impins parca de fiecare pereche de ochi asupra lui. Caci ii vede pe toti acestia, pe miile de oameni cunoscandu-i acum drama si indreptandu-si energia rece si mustratoare asupra lui, simte fiecare umbra de dispret, fiecare cutit al blamarii cum ii strapunge fiecare muschi si nu vrea sa traiasca, vrea sa moara sufocat acolo de noroi si sa nu isi mai ridice nicicand ochii sa intalneasca privirea altcuiva, ci sa fie lasat in pace. Si in tot acest peisaj paralizat, vocea lui Martens se aude tunator, acoperind zgomotele motoarelor din spate: - Ridica-te! Nikolov ii aude porunca lui Martens, si simte ca nu are alta scapare decat sa isi ridice privirea la el, sa il confrunte, altfel simte ca va fi ridicat de miile de ochi din jur si ii va confrunta pe toti. Si capul lui se desprinde din noroi ca o usa veche cu balamelele ruginite, parca temandu-se ca nu cumva sa se rupa de la gat. Ochii ii sunt intredescisi si ii privesc obrajii lui Martens, acoperiti de o barba scurta. Obrajii se misca: - Ia-ti copilul! Si in timp ce privirea lui Nikolov a alunecat spre mana intinsa a pilotului, am vazut copilul miscand din ochi, si nu am stiut cine e de vina, cine l-a inviat caci stiu cum l-am vazut murind acolo batut de ploaie si afundat in noroi. Iar apoi degetelele lui au inceput sa miste in bratele lui Nikolov, care statea acum turceste in noroi, cu tribuna intreaga in jurul lui. Si am vazut zambetul lui Nikolov stralucind ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum nu ar fi stiut ca a scapat copilul si poate doar l-a pierdut si cineva i l-a gasit repede, fara sa apuce sa isi faca griji sau ca mintea lui sa nasca scenarii despre ce i s-ar fi putut intampla. Copilul plangea si el, vibrand in mainile lui de pofta de viata. Si uitandu-ma la acest tablou, vazand cum fiecare din tribuna ocupa locul pe care Nikolov l-ar fi vrut sa il ocupe, cum toti erau aranjati in jurul lui asa cum ar fi vrut el, parca nascuti ca sa fie martori la acesta clipa, cum Martens ii ofera mana lui ca sa il ridice, mi-am dat seama de teatrul care imi era servit fara sa vreau si ca teatrul asta era chiar viata mea si nu puteam sa vad altceva, caci am stiut atunci ca sunt doar un gand, un personaj facut de mintea lui ca sa dea vina pe mine pentru ce s-a intamplat, sa verse in mine toata ura lui iar apoi sa ma indeparteze usor cu iluzii nascute de alte ganduri. Caci faptul ca am fost o masina nu era mai adevarat decat acesti "oameni" aplaudand in jur, urandu-i succes in viata, batandu-l pe umar si oferindu-se sa il ajute. Faceau parte toti din antidotul meu si cu totii salasluiam fericiti in capul lui Nikolov, legati fiecare cu ata si jucandu-ne rolul de marioneta, pacalindu-ne unii pe altii. Si oricat de amarat as fi fost gandind ca existenta mea era un fals, m-am gandit apoi ca nici cea a lui Nikolov nu poate fi mai adevarata, si ca poate si el e o marioneta in capul altcuiva, doar ca el nu poate sa isi dea seama de asta. Si el e un suflet fugar prins intr-o panza de paianjen mai mare si el face ceea ce trebuie sa faca si vrea ceea ce trebuie sa vrea. Si viata lui curge ca o apa intr-o albie bine stabilita. Si el are un rol bine stabilit intr-un puzzle mai mare. L-am vazut apoi pe copilul lui Nikolov plangand, caci picioarele lui voiau sa stea pe pamant. Si Nikolov l-a lasat, iar copilul a inceput sa mearga pe langa el, in timp ce Nikolov continua sa schiopateze usor. Din pacate pentru el, obsesiile nu avea cum sa si le pacaleasca. Si i-am urmarit ascultator in timp ce se indreptau spre strada, intrebandu-ma in fiecare clipa daca nu as putea sa ma sinucid in vreun fel. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate