Iñaki are 2 zile de când intră la ora 7 și 15 minute pe poarta abatorului. Prima zi a fost difícilă. Mugetele pline de durere și tot sângele acela împrăștiat din abundență pe halatele albe l-au teleportat într-o altă dimensiune. O dimensiune de 8 ore, unde moartea aterizează în mod constant și inerent printre slujbașii cu cuțite lungi. Muncitorii aceștia lucrează voluntar în slujba morții, răsucind cuțitele lungi în jugulare și-și primesc răsplata în ziua a 8 a fiecărei luni cu precizie matematică.
Ieri a spălat 8 ore sângele de pe gresia albă. A fost ciudat, vroia să ucidă, i se părea înjositor să spele sângele. Acasă i-a mințit pe ai lui că a ucis 24 de vaci în 40 de minute și a fost felicitat chiar de inginer. Nu a fost crezut în totalitate așa că a băut 7 beri pâna a adormit la televizor. Pe la 3 s-a trezit, televizorul mergea, un tip, un zoofil, făcea sex sălbatic cu o vacă, i s-a părut vulgar, a vomitat de 3 ori și n-a mai putut să mai adoarmă deloc.
Maistrul-specialist se apropie, ține în mână un cuțit albastru, imens, și-l privește pe Iñaki direct în ochi. Acesta știe că orice întârziere în circuitul pleoapelor sale îl va demasca că e mort de frică și plin de repulsie. E ca la un joc de poker cu miză mare, orice urcare de puls trebuie mascată cu dibăcie, sau ignorată cu desăvârșire. Iñaki n-a fost niciodată un bun jucător de poker, se precipită, clipește prea des. Gest fatal.
-Þi-e frică, nu-i așa?!
-Ce-ai bre? Cum să-mi fie frică?! O omor ca pe o muscă. Ce, e prima oară când fac asta?!
-Mă, nu te juca cu mine! O faci sau nu?! Dacă ți se pare greu spune-mi, te înțeleg.
Cu un gest hotărât Iñaki apucă cuțitul albastru.
-Ai încredere în mine. Durează 1 minut, atâta tot.
Se îndreaptă cu pași fermi spre bancul de lucru. Pe mica ușiță vor intra vacile. Ciocanul de 10 kilograme e sub banc. Trebuie doar să întindă mâna și să-l apuce. Durează 2 secunde. Va lovi drept în moalele capului, scurt, fulgerător. Vaca va îngenuchea amețită. Urmează etapa a 2-a, cuțitul albastru trebuie să cotrobăie prin jugulara văcuței. Rapid, maxim 10 secunde. Sfatul maistrului a fost clar: “Să nu-i privești ochii, eventual, acoperă-i cu stânga. Lovește rapid cu drepta. Ești pe o insulă din Oceanul Indian și întinzi mâna să culegi o nucă de cocos. E simplu, moartea vine la 2 minute, tu la fiecare 2 minute culegi nuci de cocos. Þi se pare ușor să culegi nuci de cocos, nu?!”. A dat buimac din cap. “Da, e cool să culegi nuci de cocos. Dar pentru cine le culeg, ce fac cu atâtea nuci de cocos?!” Maistrul a plecat. I-a aruncat cu dispreț peste un umăr “O să reziști tu aici cum a rezistat Sf. Petru în ultima noapte, doar de 3 ori.”
Văcuța e în spatele ușiței, îi aude respirația. Muge, știe că o moară, călăul în halat alb e de cealaltă parte a ușiței negre. Ciocanul de 10 kilograme e sub banc, cuțitul albastru e la locul lui, nemișcat. Bătăile inimii cresc, Iñaki se grăbește spre ciocan. “Nu, e prea devreme.” Mai sunt 2 secunde. “Unde e insula aceea?! Vreau să apuc o nucă de cocos și s-o lovesc cu ciocanul până toata seva vitală se va scurge printre firele de nisip.” Mai e o secundă. “Nu pot, nu pot. De ce eu?! Nu vreau, nu vreau să culeg nuci de cocos, vreau să…” Prea târziu, un resort automat declanșează încuietoarea, vaca se precipită spre Iñaki. Are ochii mari, blânzi. Privirile celor 2 se ciocnesc instantaneu. “Unde e ciocanul? Unde dracu’ e ciocanul ăla?! O să te omor ca pe o muscă!”. Vaca muge prelung, cotidianul se destramă în mii de fâșii hilare. Iñaki tremură, tremură din tot corpul. Nu găsește ciocanul, nu-l poate găsi, apucă cuțitul albastru. “E ușor, e foarte ușor.” Lovește la întâmplare, fără să-i privească ochii, “E doar o nucă de cocos, o biată și amărâtă nucă de cocos!” Sângele sare peste tot, peste halatul alb, peste ochelarii de protecție, peste mânușile de cauciuc alb, peste banc.
A strigat inconștient “O să te sparg ca pe o nucă de cocos!” Toți slujbașii morții s-au oprit din ritual. Vaca a murit de mult, Iñaki lovește cadavrul căzut la pământ cu furie. Lovitură după lovitură, fără pauză.
-Unde dracu’ e ciocanul ăla?! Vreau să crap bletemata asta de nucă de cocos. Căută în transă ciocanul, și-a dat ochelarii jos, sunt plini de sânge și îi obturează vederea.
L-a găsit. Îl ridică cu viteză deasupra capului.
-Ha-ha-ha. Þi-a sosit ceasul stârpitură!
O mână puterincă îl oprește.
-Gata-gata, ai omorât-o. Gata! N-auzi?!
Maistrul țipă strident.
-Lasă-mă! Lasă-mă! Vreau să-i crăp capul.
Un pumn îl lovește direct în bărbie. Totul se devine negru.

-Ești concediat! De ce ai ascuns faptul că ai probleme psihice?! Ai evitat să declari că suferi de schizofrenie. Noi nu angajăm personal cu astfel de diagnostic. Îmi pare rău, ești concediat!
Inginerul îi evită privirea.
-Domnu’ inginere, domnu’ inginer, era doar o nucă de cocos. O biată nucă de cocos.
-Afară!!! Ieși afară!
-Nu-s asasin, credeți-mă, doar spărgeam nuci de cocos. N-am făcut nimic grav.

A fost concediat în 5 minute.
L-am întâlnit în primul bar de lângă abator povestind unui barman plictisit cum se sparg nucile de cocos.
“Uite așa, ridici ciocanul și pleznești nuca chiar în mijloc. O să crape cu zgomot. Apoi apuci alta și tot așa. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână.”
I-am făcut semne discrete barmanului că e nebun.
-Am închis, e zăpușeală mare și noi închidem când e zăpușeală mare.
Iñaki știe că e ironizat și că nu e dorit aici. Plătește și mă întreabă amical.
-Ai chef de-o bere?! E un bar puțin mai încolo. Vreau să-ți explic cum se sparg nucile de cocos.
-Nu, merci, azi nu beau nimic. Poate altă dată.
Iese pe ușa barului supărat. “Oare am să mai sparg curând nuci de cocos?! Sper că da.” Zâmbește și merge pe stradă legănat. “S-a deschis sezonul la spart nuci de cocos.”