Era ora trei si mă plimbam pe aleea pietruită. Mi se părea straniu, nu reușeam să înțeleg nimic, deși mă străduiam din răsputeri. Făceam câțiva pași privind șirul de copaci, pipăiam porțiunea de zid vechi apărută în stânga mea ca din senin, apoi mă întorceam, privind în pământ și gândindu-mă că ar trebui să-mi fie cunoscut totul, parcă mai văzusem undeva decorul ăsta, mai trăisem o secventă de viată lângă acest zid cu cărămizi ieșite în afară și cu numeroase nișe în care, din cauza întunericului, nu voiam deloc să vâr mâna în cercetare. Mi-era teamă, se puteau ascunde șerpi, scorpioni sau, mai banal, vreun cablu electric neizolat, deși zidul era sau părea foarte vechi. De fapt aici începuse nedumerirea mea. Mergeam liniștit spre casă, terminasem treaba la birou, eram bucuros că reușisem să scap de presiunile colegilor mei în ce privește rezolvarea unei cereri dubioase primite la Primărie cu câteva zile în urmă, sau, mă rog, o cerere care împărțise consilierii municipali în mai multe tabere și-l făcuse pe viceprimar să se ascundă pe undeva, probabil nedorind să se implice direct. Mie mi s-a părut totul banal la început, mereu am avut tentația asta de a simplifica lucrurile, de a nu-mi pierde timpul cu orice, incluzand în categoria "fleacuri" o mulțime de fapte si situații pe care alții le-ar fi considerat suspecte sau, oricum, nedemne de luat în seamă. N-am chef să mă enervez prea des, îmi repet asta zilnic, e un exercițiu terapeutic pe care mi l-am inventat eu însumi acum zece ani, după ce am divortat, în urma unei neînțelegeri mărunte, o întâmplare a cărei gravitate mi s-a părut atunci importantă. Am reacționat prea dur, am înteles mai târziu, și am rămas fără soție. Vrusesem să-mi impun ca exercițiu formula "Ei, ce-mi trebuia?" sau poate "Mare pagubă", cu semnul exclamării, neapărat, ca să pricep. Apoi am găsit mai multe variante, am studiat complexitatea psihicului meu si am optat pentru formula de care vă spuneam adineauri. O repet zilnic de-atunci și mă simt excelent. De n-ar fi zidul acesta, aș dormi acum linistit în patul meu larg și moale, în care mă învârtesc în fiecare noapte pe toate părțile, într-un unic și personal tango cu arcurile…

Era ora trei și dintr-o cărămidă care atârna în afară picura în mod repetat ceva destul de consistent, o substanță gelatinoasă, închisă la culoare, picura așadar pe mâna dreaptă a eroului nostru, făcându-l desigur sa-și pună întrebări noi cu privire la zidul acela. Să recapitulăm: era o alee pietruită, pe marginea căreia se găseau câțiva copaci, probabil arini, dacă nu chiar tei - nu mirosea a nimic, era iarnă, o iarnă fără zăpadă - și dintre copaci răsărise, dacă e bine spus așa, oricum, răsărise un zid vechi. Și un zid vechi nu poate să răsară printre niște copaci din marginea unei alei pietruite decât brusc. Așa, să gândim logic, avem un erou, o alee, o noapte, un zid vechi, niște copaci și câteva picături oarecum gelatinoase. Ce-am putea face cu ele, cum să le combinăm ca să iasă ceva interesant, enumerate pur și simplu ar putea părea niste ingrediente pentru o tartină stupidă, însă nu, nu ne putem opri aici, trebuie să ne ferim de dulciuri, de dulcegării, de toate cauzele de diabet auctorial care bântuie prin oraș în zilele noastre. Aha, am uitat, avem și un oraș, asta e, orașul trebuie să dea tuturor acestor elemente un sens unificator, mare și demn. Ce poate fi atât de neobișnuit ca toate acestea - zidul, copacii și celelalte - să fie incluse într-un oraș adormit, în care bântuie la ora trei noaptea un bărbat oarecare, măcinat de întrebări? N-ar fi deloc neobișnuit, dar să ne amintim totuși că bărbatul nu era unul oarecare, aici apare semnul meu de întrebare, era Primarul orașului, care-și lăsase din motive obscure mașina într-o parcare și se întorcea acasă pe jos. Se oprește la un moment dat pe alee, surprins de apariția unui fragment de zid vechi. Pare misterios, primarul se gândise probabil inițial la o amendă pentru un zid construit ilegal pe domeniul public, însă acest zid era vechi. Și de pe o caramidă, pe la mijlocul fragmentului de zid, picura o substanță gelatinoasă. Hm, e prea complicat, n-are rost să mă bag, mai bine-mi văd de treabă, e unul din principiile mele de viață literară, mai bine las baltă zidul ăsta, cu toate semnele lui de întrebare. Să ne amintim că e ora trei noaptea, e târziu așadar, poate am să merg la culcare…

Era ora trei si un individ de statura mijlocie, cu pantaloni, sacou si cravată, mă privea insistent de mai bine de o sută optzeci de minute. Se ridica pe vârfuri, mă mirosea, se rezema cu spatele de mine părând a dori să se scarpine precum porcii de gard, se apleca și mă gâdila pe membrele inferioare, întrebându-se cu voce tare de unde am apărut, cine m-a adus și dacă ar trebui sa fiu dus de acolo sau păstrat si cercetat în amănunt în vederea cine știe căror dezvăluiri. Ciudat în toată afacerea asta era faptul că nu eu eram întrebat în legătură cu soarta mea, ci domnul ăsta nocturn își făcea singur atâtea griji. Îl priveam de sus și îl lăsam să se necăjească, oricum era treaba lui, la urma urmei avea de rezolvat o problemă care i se părea serioasă, mă amuza într-o oarecare măsură. Se apleca, se ridica din nou pe vârfuri, se întorcea, făcea câțiva pași, revenea, mă pipăia, era intrigant la un moment dat, însă a sfârșit prin a mă plictisi și am început să-l scuip scurt și repetat, după o metodă învățată demult și care n-a dat greș niciodată…