O ceață moale, albă i se prelingea încet de pe ochi, de pe minte. Parcă cineva i-ar fi turnat o oală cu lapte peste cap și acum i se scurgea albeața cleioasă pe obraji la vale.
Se trezise parțial în plină noapte; să fi fost pe la trei spre dimineață?
Nu avu putere să-și ridice capul și să privească ceasul de pe noptieră, așa cum ar fi făcut altădată. O durere surdă îi pulsa undeva adânc în creierul mic.
„Aoleu, la șase treebuie să-l duc pe George la aeroport.” Își aruncă ochii la ceas și împietri. Era ora opt.
- Doina, unde ești mamă? Tu știi cât e ceasul? De ce nu m-ai trezit?
- Ho, ho, nu sări așa cu gura! Mai bine îți măsurai paharele și înghițiturile azi noapte. Și vorbele, poate! Ce, te-am putut trezi?
- Și George unde e ?
- Să fii tu sănătos! George s-a trezit pe la patru, a chemat un taxi și pe la cinci fără un sfert a plecat. Cred că la ora asta avionul lui a decolat. Uite, e aproape opt jumate!
- E un bou, asta e frate-tău!
- O fi, Andrei, dar nici tu nu ești mai breaz. Te-ai dat în spectacol ca o cârpă. Măcar el nu s-a îmbătat! Þi-a spus ce avea de spus și cu asta, basta!
- Nu s-a îmbătat că e un bou, asta e! Nici măcar să bea un pahar, ca un bărbat, nu este în stare. Măi, îți spun eu: Tembelul ăsta a fost un șobolan toată viața și n-o să se schimbe el acum!
- Ei lasă! mi-a fost și rușine de comportamentul tău; să știi. Nu că țin cu el, că mi-ar fi frate, dă-l încolo de zgârciob; dar nu trebuia să ajungeți la vorbe atât de urâte și chiar la bătaie.
- Cum, frate, m-a și lovit?
- Nu măi, nu! Tu l-ai lovit, de a plecat cu capul spart. Abia am găsit prin casă niște tifon și niște apă oxigenată. Doamne, Doamne, Andrei, cum de ai putut ajunge în halul ăsta? Și au mai fost de față și toți ceilalți.
„Da, chiar așa; cum de nu mai țin minte scenele astea?” se gândi îngrijorat. „Doamne ferește, mă tâmpesc de tot!” Simțea un gol în stomac; parcă i se făcea foame. Capul continua să și-l simtă ca pe o grenadă amorsată.
- Dă-mi măi, o palincă și niște varză acră, să mă dreg.
- Bine dragă, dar ziceam că mergem la biserică azi, să ne întâlnim și cu părintele Tănase. Măcar să-i spunem că nu se mai poate face nimic. Asta e situația!
- Nu mergem nicăieri, azi. E frig și umed afară iar la Cimitir e noroi peste tot. O să-l întâlnesc eu pe preot altă dată și vom vedea cum vom aranja. Bine? Hai, dă-mi palinca aia că-mi crapă capul!
Februarie nu se dezmințea nici în acest an. Afară ploua rece și sufla un vânt
dezordonat, schimbător, spulberând frunzele de ferestre.
„Cum dracu o fi ajuns boul ăla de George la Cluj pe vremea asta? Ia mai dă-l în mă-sa de țânc! M-a îndemnat pe mine să beau ca pe un prost iar el s-a abținut; să mă facă de rușine în fața tuturor!”
George trăgea la ei întotdeauna când venea în țară. Nu mergea la hotel și nici la celelalte rude. Camera din spate era mereu liberă, așa că nu era o problemă. Era apartamentul în care locuiseră și părinții lor; la deces l-au lăsat moștenire Doinei, fiica lor cea mai mare.
Nici George nu venea cu mâna goală, bineînțeles. Mai ales când venea cu mașina, primăvara sau vara. Celelalte rude îi invidiau pentru preferința lui George dar știau că Doina era sora lui preferată și nu se mai discuta subiectul.
Poate din aceeași cauză s-au gândit că George o să le lase lor cavoul; el oricum nu mai avea nevoie de așa ceva. Se aranjase bine în Belgia și nu avea de gând să se mai întoarcă definitiv în țară.
- Eu ți-am spus dragă, să nu deschizi acest subiect cu George. Știi că el e sensibil la probleme de acest fel.
- Sensibil pe dracu! E zgârcit, asta e!
Când trecuse părintele Tănase pe la ei pe la cavou într-o sâmbătă, în toamnă încă, îi luase cu binișorul.
- Vedeți dragii mei, nu va fi nici o problemă cu părinții. Ei au decedat de peste șapte ani și biserica noastră chiar recomandă ca după acest termen morții noștri să fie mutați. Le facem o slujbă creștinească amplă și le vom muta osemintele în osuarul cavoului, așa cum se cuvine. Iar suma oferită pentru cavou nu e de neglijat. Vă puteți rezolva și voi multe probleme în aceste vremuri grele. Ce spuneți, doamna Doina?
- Deh, părinte, eu știu? Cavoul aparține de fapt și de drept fratelui meu George. Eu sunt doar împuternicită să-l administrez. Nu ne aparține. Sperăm ca într-o zi George să ni-l cedeze, dar asta e doar o dorință de-a noastră. În plus, împuternicirea de administrare a expirat deja de trei ani.
- Nu vă faceți probleme, dragă! Domnul primar o va lua în considerație așa cum e. E doar un act notarial, nu? Dacă nu a fost anulat încă, putem considera că se prelungește automat, indefinit în timp.
- Așa o fi dragă, să știi! interveni și Andrei.
- În plus, continuă părintele, domnul primar e personal interesat în această tranzacție; socrul său e pe moarte și vor să-și achiziționeze un loc de veci de cea mai bună calitate, într-o poziție elevată, situație în care se găsește de fapt cavoul familiei dumneavoastră; unul dintre cele mai frumoase și mai potrivit amplasate. Nu contează cât costă. Dumneavoastră fixați prețul. Va plăti!
Au discutat problema toată săptămâna. Andrei ar fi fost înclinat să accepte. Mai ales când se gândea că rabla de mașină „Dacia 1300” pe care o aveau de peste șaptesprezece ani nu mai era bună de nimic.
Pe Doina ar fi interesat-o mai mult să-și mobileze camera de zi. Setul vechi de mobilă pe care l-au primit moștenire de la părinți odată cu apartamentul, nu mai făcea față.
Era aceeași cameră de zi în care crescuse și ea. Þinea minte, elevă de liceu fiind, când veneau colegele în vizită pe la ea îi admirau mobila; ei aveau totuși o stare materială acceptabilă în vremurile acelea grele. O undă de melancolie îi inundă sufletul.
„Uite dragă-își zise- am cincizeci de ani. Doamne, cum trece timpul!”
- Dragă, cum au crescut prețurile proprietăților imobiliare în ultima vreme, luăm peste trei sute de milioane. Ne putem cumpăra și mașină nouă și o mobilă ca lumea în camera de zi. Poate chiar și la bucătărie.
- Da dragule, dar cavoul nu ne aparține. Pricepe odată!
- Tu crezi că George mai are grija asta, acum? Habar nu are. De când l-au numit director la bancă, câștigă suma asta în două săptămâni; nu-ți face tu griji de George! Ãsta are bani, nu glumă. Când mai vine data viitoare eu îi pun problema. Așa fin, să-l tatonez, să aflu ce gândește. Ascultă-mă pe mine. O să zică: Bine măi copii! Descurcați-vă cum știți. Eu nu vreau să mor, încă! Ha, ha, ha.
- Nu râde, Andrei; e vorba și de părinții noștri care dorm acolo. Gândește-te și tu! George a avut atâta grijă de ei până la sfârșit. Îți amintești că și-a amânat și plecarea din țară până când a murit și mama și a văzut-o așezată și pe ea la locul ei.
- Da dragă, da; înțeleg. Dar l-ai auzit pe Tănase!după șapte ani nu mai e nici o problemă. În plus, ultimul raft al cavoului, osuarul, ne rămâne accesibil pentru a reloca osemintele. Mi se pare corect!
- Deh, Andrei, știu și eu? Să mai vedem.
- Ce să mai vedem, dragă? Dacă primarul se răzgândește nu mai prindem noi pe cineva să aibe banii ăștia și să și fie dispus să plătească atâta pentru un cavou.
Þuica de prune și varza murată parcă l-au mai înviorat, l-au mai trezit. Și durerea din ceafă se mai retrăgea încet, „sub influența vasodilatatoare a alcoolului”.
- Auzi dragă, să-mi zică el mie să mă țin serios de servici, să nu-mi mai schimb slujbele ca mânușile și să mă calific într-o meserie mai bine plătită. Acum, la cincizeci și cinci de ani! Ce zici?
- După cum văd, ai început să-ți amintești mai multe din discuția de azi noapte. Înseamnă că îți revii. Îmi pare bine.
Evită să-i răspundă bărbatului, direct, la întrebările lui existențiale. Nici George nu trebuia să-l ia atât de tare pe Andrei. Are el defectele lui dar e un om bun, devotat familiei și se zbate și el cum poate; vremurile nu sunt foarte favorabile, unora.
- Și să-mi spună să-mi caut o a doua slujbă dacă vreau mașină nouă, nu să stau cu mâna întinsă, așa cum am stat toată viața și am tras mâța de coadă. Asta m-a enervat cel mai mult, să știi!
- Da dragule, a fost și el destul de dur, e drept. Dar aceasta nu a justificat în nici un fel accesul tău de furie și agresivitate. Oricum, băuse și el. Putea să iasă și mai rău, Doamne ferește!
- Băuse pe dracu’. Îi place lui să se dea mare cu mine. Așa a fost de când îl știu. Doar e mai mic chiar și decât tine! Putea să-mi vorbească altfel, nu?
- Da, ai și tu dreptate, dragă. Ce să mai zic și eu, acum?
Seara a trecut popa Tănase pe la ei. Cu aceeași voce mieroasă i-a întrebat, mustrător totuși:
- Nu ați fost la biserică azi, copii! V-am așteptat, așa cum am vorbit. Veți fi având ceva probleme?
- Da părinte, a fost fratele meu George pe la noi săptămâna trecută. Azi dimineață a plecat. Nu am putut veni, asta e.
- Oricum, eu am venit să vă transmit mesajul domnului primar. Oferă patru sute cincizeci de milioane; fără negociere. Primiți banii, nu îi primiți, tot bine. Mai gândiți-vă.
A plecat așa cum a venit. Nu mai știau nici ei ce să creadă. Simțise ceva bătrânul vulpoi?
Au intrat din nou în rutina zilnică. Andrei a început să-și caute o a doua slujbă. Abandonase speranța de a-și rezolva problemele financiare cu cavoul cumnatului său.
La 25 martie se pregăteau să-și sărbătorească cea de a treizecea aniversare a căsătoriei. Făcuseră curățenia de primăvară, așteptau Paștele, iar pentru ziua lor invitaseră la masă, ca de obicei, rudele apropiate. Era prima întâlnire după scandalul cu George și ar fi vrut să șteargă din memoria rudelor neplăcutul eveniment.
Andrei s-a întors de la servici și a plecat să facă ultimele cumpărături pentru masa de a doua zi. S-au pregătit, nu glumă!
Cu brațele pline de sacoșele grele, a luat și poșta din cutia de la intrare și a așezat totul pe masă în bucătărie, în fața Doinei.
- Andrei, avem un plic de la George. Hai să-l deschizi că am mâinile murdare.
Era un plic mai mare ca unul obișnuit, marcat cu timbre străine, frumoase. „Trei Euro! E scumpă poșta astăzi, dragă!”
Din plic au scos un document pe care Andrei l-a citit cu o figură încremenită.
George îi ceda surorii sale cavoul cu titlu gratuit dar în posesie exclusivă; nu putea fi revendiacat la un eventual partaj între soți.
Actul de donație era întocmit și legalizat la biroul juridic al Ambasadei României la Bruxelles și urma să fie înregistrat la Tribunalul Județean Sălaj și la Registrul Funciar.
Mai era în plic un cec de cinci mii de Euro pe numele lui Andrei și un bilețel cu un conțunut scurt: „Vinde-ți Dacia 1300 și cumpără-ți o mașină nouă! George.”
- Dragă, am decis chiar acum, de una singură, să nu mai vindem cavoul. Cred că părinților nu le-ar place să se mute din locul lor. S-or fi obișnuit acolo. În plus, uite, am trecut și noi de cincizeci de ani. Îmbătrânim și cred că va fi mai bine să fim împreună cu părinții, când va sosi timpul.

Dan David, Los Angeles, Februarie-19-2006.