În ciuda tuturor bănuielilor privitoare la originile sale și a supozițiilor de tot felul, Papașa venise pe lume într-un mod cât se poate de natural. Se născuse. Intâmplarea se petrecuse cu multe zeci de ani în urmă, în ultima zi a lui Iulie, undeva în Oltenia dogoritoare și prăfuită. Al treilea copil, din patru, al familiei, n-a apucat să ia prea bine seama la pământul crăpat al satului natal. Sărăcia și nevoile de tot felul i-au mânat pe toți ai lui către Bucuresti, pe când micul Papașa încă nu împlinise patru ani.
S-au așezat într-una din renumitele mahalale bucureștene. Strada lor era mărginită la un capăt de o cizmărie și o potcovărie doldora de clienți, iar la celălalt de o cârciuma vestită alăturată unui mare depozit de lemne și cărbuni așezat față în față cu o vale pururi verde, plină de iarbă, copaci și tufișuri, toate crescute în abundență și neorânduială.
Locul cel nou le avea pe toate la îndemână. Oameni învățați mai ales să n-aibă, proaspăt sosiții se minunau că era de ajuns să traversezi strada și să ajungi la Doina, la băcănie sau la măcelaria lui Þicu, locuri de unde te puteai întoarce în zece minute cu tot ceea ce aveai nevoie. Li se părea nefiresc de ușor să umpli gălețile cu apă proaspătă doar apăsând pe mânerele groase ale cișmelelor aflate pe marginea drumului, la câțiva pași de casă . Nu departe întâlneai terenuri pline, cât vedeai cu ochii, de grădini cu zarzavat întreținute de niște bulgari pripășiți de curând pe-acolo, verdețurile fiind așadar totdeauna la îndemână. Când ploua noroiul ajungea la glezne, dar chiar și-așa, strada aceasta părea noilor veniți un fel de mamă de-a doua.
Papașa era acum un copil răsărit, cu un păr lung, auriu, numai bucle, care se bucura de toate câte i se înfățișau ochilor curioși. Copilăria bucureșteană a trecut ca un vis frumos printre zecile de atelaje de culoare verde pentru cărat lemne și cărbuni, numite pe-atunci „camioane”, încăpătoare și lucioase, toate cu jenti de tablă și anvelope de cauciuc. ”Camioanele” erau trase de cai voinici, asudați, strânși în hamuri bogate, mânate fiind de echipaje de câte trei bărbați agitați și gălăgioși. Treceau neîncetat, dinspre sau către depozitul de la capătul străzii iar seara‚ ’’camionagii’’ umpleau cârciuma vecină, se îmbătau și sfârșeau prin a se lua la bătaie în fața cârciumii, oferind tuturor spectacole greu de uitat.
Petrecuți cu joaca la cișmelele masive de metal, vorbele hâtre ale păgubosului meșter cizmar, poreclit „Ciuciulei” și zarva zilnică a acelui du-te-vino între casă, băcănie și piață, anii l-au purtat grabnic pe Papașa la vârsta adolescenței.
Nu se împăcase niciodată bine cu școala și cărțile iar cu frații nici atât, așa că vestea obligației de a mearge la muncă, la paisprezece ani, ca să mai aducă un salariu acasă l-a mulțumit. Hoinarul din prietenoasa vale înverzită descoperea altă față a marelui oraș. Furnicarul miilor de muncitori care intrau sau ieșeau din schimb, fabrica, tramvaiele, mașinile, fetele și mai ales banii. Banii cu tot ce puteau ei să facă și să desfacă.
Toate i-au plăcut și s-a simțit în lumea nouă care se deschidea sub ochii lui, ca peștele în apă. În doi ani de zile ucenicul stângaci, reținut și taciturn s-a transformat într-un prinț al saloanelor de dans, vorbăreț și spilcuit. Chiar așa era poreclit pe strada lui: ’’Prințul’’. Zâmbea subțire când țațele mahalalei își strâmbau gâtul după el ca să-i comenteze pantofii cei noi, costumul din stofă scumpă sau pur și simplu să-l scuipe, ca să nu-l deoache de frumos și țanțos ce era. Aprecia din ce în ce mai mult coniacul și țigările. Partea lui din banii câștigați se ducea pe haine și încălțăminte la modă, baluri, escapade amoroase.
Steaua lui Papașa urcase în înaltul cerului și cu puterea ei teribilă îl purta către un nou și neînțeles destin. Avea succes. Era priceput și apreciat la lucru iar în rest făcea o bună impresie întotdeauna, înalt și subțirel, pus la punct la orice oră a zilei. Pe deasupra un iscusit dansator, găsea mereu o fată căreia îi făcea plăcere să petreacă o seară alături de el, pe ringul de dans. Toată învolburarea de întâmplări a făcut ca mintea lui să înceapă a toarce un fir subțire și albicios care, puțin câte puțin, a început să-l înfășoare pe Papașa și să-l separe de restul lumii în care trăia.
Începuse să creadă că e puțin mai altfel decât cei din jurul său. Parcă ceilalți deveniseră dintr-o dată ceva mai proști, mai neîndemânatici, mai neștiutori și chiar mai urâți decât erau înainte. Constata că știa mai multe decât ei, se îmbrăca mai bine ca ei, era mai priceput și mai chipeș decât ei. Așa că treptat a înțeles că răspunsurile vin mereu de la el pentru că e mai bun decât toți cei din jurul său.
La douăzeci de ani devenise un foarte bun meseriaș. Se pricepea de minune să folosească dispozitivele, sculele și tot felul de mașini din atelierul în care venise cu ani în urmă, ca umil ucenic. Nu exista mecanism căruia să nu-i dea de cap. Se certa însă cu toți, fără să conteze dacă era șef sau coleg. Ori făcea ca el, ori nu mai făcea deloc. Ajunsese să fumeze câte doua pachete de țigări pe zi și-i plăceau tare mult barurile și restaurantele scumpe. Prietenia cu coniacul se măsura acum în multe sute de grame.
Totuși apariția câtorva ciudățenii în purtările lui îi punea pe gânduri pe cei din jurul său. Un prim aspect era cel al pantofilor. Avea pantofii proaspăt facuți cu cremă și lustruiți șapte zile din șapte. Fără nici-un fel de excepție, cu o rigoare absurdă și o precizie de ceas atomic. Zile, săptămâni, luni, ani în șir. Dar nu erau făcuți oricum, puteai să-ți privești chipul în luciul lor. Jurai că sunt de lac. Și treaba asta era făcută de Papașa personal, pentru că nu accepta nici-un fel de interpuși, într-un ritual zilnic, pe care nu-l putea întrerupe nici-un cataclism.
O altă anomalie era purtatul cravatei. În orice ocazie, dar absolut în orice ocazie purta cravata. Nu exista pentru el o ținută lejeră. Chiar dacă era în pulover, salopetă sau bluza de trening avea cravata la gât.
În fine, o ultimă curiozitate era aceea că nu mai reușea nimeni să-l convingă că a greșit. Era de neclintit. Chiar și atunci când evident o dăduse în bară, nu voia să accepete eșecul și era în stare să jure, că altcineva fusese de vină. Mereu, invariabil, altcineva.El, niciodată.
După o tristă experiență de doi ani în armată, din care rămăsese cu o singură mângâiere și anume faptul că totul se petrecuse într-un mare și frumos oraș ardelean, Prințul se însură. Luase, la îndemnul insistent al părinților, o fată bogată, din vecini. După câteva luni de la nuntă s-a răzgândit brusc, a lăsat totul baltă și i-a anunțat pe toți că vrea să divorțeze și să se căsătorească cu o colegă de serviciu, o fată de douăzeci de ani abia venită de la țară, care se uita la el ca la soare și care îl asculta orbește. Zis și făcut. De data asta a fost foarte mulțumit de alegere iar lucrurile așa au și rămas.
Uriașul carusel al vieții de familie începuse să se rotească nebunește iar Papașa împreună cu aleasa lui se învârteau odată cu el. Deveni tată, își completă cele opt clase cu o școală de maiștri făcută la seral. Împins de nevastă încuviință și participă chiar la cumpărarea unui apartament, undeva la marginea orașului, într-unul din suprapopulatele noi cartiere apărute. Își schimbă serviciul de câteva or, oprindu-se în cele din urmă la cel de maistru-instructor la un liceu.
Se putea observa ușor că se înmultiseră atât de mult acele imperfecțiuni de comportament apărute în tinerețe, încât deveniseră acum majoritare, transformând starea de normalitate a lui Papașa într-un amalgam greu de definit dar destul de departe de reacțiile unei ființe sută la sută umane.
Nu traversa strada decât pe zebră, oricât de departe ar fi fost ea și oricât s-ar fi grăbit. Întotdeauna pe zebră orice s-ar fi întâmplat, ca și cum ar fi fost anume programat să facă asta, fără a avea o opțiune alternativă. Nu circula niciodată cu tramvaiul, autobuzul sau troleibuzul dacă nu cumpăra bilet, problemă de viață sau moarte să fi fost. Nici măcar o singură dată. Acum începuse să poarte cravata și la pijama, peste care își arunca grăbit un pulover cu anchior, atunci când era luat prin surprindere de vreo vizită neașteptată.
Acasă simțea că trăiește numai dacă se transforma într-o creatură care se hrănea cu denunțarea, desființarea și în final negarea oricărei acțiuni întreprinse de nevastă și de copil. Închidea ușile în urma celorlalți doi, fără să-l intereseze ce rost avea acea ușă deschisă, stingea becurile din diversele camere ale casei chiar dacă ceilalți mai aveau nevoie de lumină. Dacă vedea o picătură prelingându-se, strângea robinetele astfel încât le puteai deschide doar cu două mâini iar jaluzelele le cobora în toate ocaziile posibile. Toate acestea cu apostrofările de rigoare:
- N-ai închis bine robinetul de la baie!
- N-ai închis ușa de la cămară!
- N-ai stins lumina în bucătărie după ce ai mâncat !
- N-ai tras bine apa la W.C.!
- Așa se curăță cartofii!
- N-ai șters praful bine!
Repetate de zeci de ori pe zi. Aceleași și aceleași replici în aceleași și aceleași situații.
Îndeosebi cu lumina avea ce-avea. Nu numai că nu era nici-un bec
aprins atunci când el era acasă, dar lăsa și toate jaluzelele astfel încât casa era cufundată într-o beznă anapoda indiferent de oră. Sursa de lumină necesară desfășurării activităților casei era televizorul, pentru care avea o mare apreciere. Cel mai mult îi plăcea sa stea în fața televizorului, ore în șir, în pijama.
Nu scăpa nici-o ocazie de a le arăta celorlalți că nu fac bine ce fac și că lucrurile ar trebui să se desfășoare după cum credea el de cuviință, pentru că el alegea mereu soluția cea mai bună. Treptat a început să ordone și în ceea ce privește activități la care nu se pricepea deloc sau pe care nu le făcuse încă în viața lui, cum ar fi gătitul, spălatul și călcatul rufelor, pusul murăturilor, al verzei, cusutul. Era convins pe deplin că vorbele lui sunt de ajutor celorlalți doi și că fără ele viața lor ar fi fost un talmeș-balmeș . După ce-i desființa, de fiecare dată, simțea așa, un fel de ușurare undeva înăuntru, o mângâiere blândă.
În această lume complicată, pentru Papașa conta un singur om și acela era chiar el. Avea convingerea că trăiește înconjurat de o populație de vinovați iar menirea sa era de a găsi pentru fiecare vina potrivită. Nu avea obiceiul de a asculta vreun sfat, iar discuțiile în contradictoriu cu el n-aveau nici-un rost pentru că declanșa certuri violente și nu se schimba nimic în purtările lui. Eșecurile cauzate de hotărârile luate nu au lăsat nici-o urmă asupra lui. Nici-o lecție primită de la viață nu a fost destul de usturătoare pentru a schimba ceva în el .
Dincolo de activitatea intensă de amendare a celor doi subalterni casnici pe care îi avea, Prințul mai stabilise o regulă nouă. Trebuia să i se ceară voie. Pentru mers la piață, pentru plătit telefonul, pentru mers la film, pentru orice cumpărătură, pentru tuns sau coafat, pentru mers la joacă. Treaba asta cu cerutul de voie îl făcuse să descopere o senzație nouă. Plăcerea puternică pe care i-o dădea cuvântul ’’nu’’. Refuzul îl făcea să se simtă cu adevărat important, să dispună după placul său de destinele celor două ființe din apartamentul în care locuia si pentru asta îi plăcea la nebunie să spună ’’nu’’.
Curând cei doi condamnați ai minilagărului instituit de el, observară că sfaturile lui nu prea erau de folos, rezultatele fiind proaste dacă le urmau cu sfințenie precum li se pretindea, așa că rezolvau problemele după cum îi tăia capul dar continuau să-i dea lui Papașa răspunsurile pe care el le aștepta. În schimb, Papașa era mulțumit că lumea se mișcă după adânca lui pricepere iar toate câte sunt, le ține strâns în pumnul său hotărât.
Activitatea domestică a lui Papașa se oprea de regulă la nivelul discursului, nu obișnuia să ia parte la desfășurările practice ale casei, i se părea suficient să spună cum și ce trebuie făcut. Talentele sale profesionale nu reușeau să treacă decât foarte rar pragul căminului și atunci după îndelungi insistențe. Drept urmare devenise total dependent de acțiunea celorlalți doi și îl auzeai adesea întrebând:
- Mi-ai cumpărat țigari?
- Mi-ai luat ciorapi?
- Avem pâine?
- Mi-ai făcut patul?
Era de la sine înțeles că altcineva trebuie să facă, iar el doar să spună.
În mod obișnuit, în casă, arbora o figură nemulțumită, acră cu adevărat și vorbea răstit și tare, aproape că țipa. Motiva că a făcut armata la artilerie și zgomotele puternice ale serviciului militar i-au produs această deformație.
Dialogurile cu familia constau în rafale seci de reproșuri și observații. Dacă se întâmpla și se întâmpla rar, să fie musafiri vorbea așa de mult și tare că ceilalți nu se mai puteau înțelege. În general, dacă vorbea cu altcineva decât membrii familiei sale, stilul sec obișnuit se tranforma într-o logoree teatrală, imposibil de oprit. De altfel se purta total diferit în afara casei, o mulțime de cunoscuți având o părere foarte bună despre el, caracterizându-l ca pe un adevărat domn, foarte manierat, cu o prezență dintre cele mai plăcute și apreciate. Când vorbele acestea ajungeau la ai lui , ciuleau urechile și bulbucau ochii neputând înțelege că se vorbește despre aceeași persoană pe care o cunoșteau cu totul și cu totul altfel.
Zâmbea sau râdea rarisim și asta se întâmpla numai la serviciu. Nu promitea niciodată nimic așa că nici copilul și nici nevasta nu puteau spune despre el că i-a dezamăgit vreodată. Nu dăruise nimănui nimic, nevestei nu i-a adus niciodată o floare , nu-și mângâiase încă odrasla pe creștet deși ajunsese la adolescență , nimic nu reușea să-l emoționeze.
Mirarea mare era că în postura nouă de dascăl, Papașa avea un neobișnuit succes. Era un pedagog și un diriginte foarte apreciat. ”Tembelii”, cum îi numea, profesional, pe elevii de liceu, îi purtau un respect profund câștigat de Papașa cu prețul multor lovituri cu palma, pumnul sau piciorul, aruncate cu dărnicie în cadrul unui proces educațional cu totul și cu totul personal. Totuși era omul potrivit la locul potrivit pentru că elevii acelui liceu spuneau în cor despre dirigintele lor ca este aspru dar drept.
Recunoștința discipolilor față de maestrul lor lua o dată pe an forme materiale. De ziua lui Papașa primea fel de fel. Sacoșe pline cu rude de salam și tot felul de mezeluri, damigene cu vin, pulpe de porc sângerânde, pachete cu cafea, sticle cu coniac , cartușe cu țigări dar mai presus de orice, bibelouri. Figurinele de ceramică și alabastru curgeau cu nemiluita. Fiind născut in zodia Leului, primea lei de toate mărimile și toate culorile dar și multe alte animale, astfel încât în micul său apartament se strânsese o consistentă menajerie. Din cauza lipsei de spațiu dar și a numărului mare de exponate oriunde îți aruncai ochii dădeai peste tot felul de animale gata să se încaiere. Colo un ditamai calul călca în picioare coama zburlită a unuia dintre nenumărații lei, dincolo un elefant stătea să altoiască o trompă pe spinarea altui leu, rătăcit de leoaica mamă, în altă parte un pinguin se avânta voios în gura larg căscată a omniprezentului rege al junglei.
Dar viața de zi cu zi, care părea să-i provoace lui Papașa numai și numai nemulțumire, în infinite forme, i-a trimis și o binemeritată recompensă. La patruzecisicinci de ani, Papașa a întâlnit iubirea vieții sale. O dragoste târzie dar cu atât mai mult, una pasională. Era un automobil, o mașină, bineînțeles de culoare roșie.
„Berlineza” a primit din partea lui cu mult mai mult decât a primit vreunul din ceilalți doi membri ai familiei. Atenție, timp, bani, înțelegere, toate cu maximă generozitate. Mâna lui dibace a desfăcut-o și a făcut-o la loc de zeci de ori. Reparată, grunduită, vopsită, antifonată, unsă, ștearsă, spălată, curățată, mângâiată și descântată într-un ciclu care s-a încheiat cu greu după aproape douăzecișicinci de ani. Nu mergea cu ea așa aiurea peste tot .Numai pe traseele cunoscute, două la număr: la serviciu și la părinți. Să circule altundeva i se părea periculos pentru că semnele de circulație se schimbau des în oraș și ținea prea mult la permisul de conducere ca să riște prostește. Mergea numai ziua și numai pe șosea uscată. Așa se face că sacii cu varză, ceapă și cartofi erau aduși cu tramvaiul în caz că vreuna din condițiile obligatorii nu erau îndeplinite.
Poate că nu întâmplător tocmai această creație tehnică din metal, plastic și cauciuc a reușit să scoată din Papașa un sunet duios și straniu, ceva ce semăna cu pasiunea. Tot ceea ce n-au reușit miile de oameni perindați prin viața lui a reușit ea, mașina. Dar poate că totul avea o logică și întâlnirea aceasta, era prilejul mult așteptat al alăturării capacităților tehnologice a două civilizații cosmice. Oricum , era încă unul dintre motivele pentru care era privit cu, din ce în ce mai multă, circumspecție .
Trecerea stelei sale pe bolta cerească se apropia de marele final. Bătrânețea i-a adus lui Papașa o schimbare totală. Androidul primise comanda de conservare a energiei, reîncărcare a bateriilor, în așteptarea momentului când, într-o altă galaxie, ciclul va fi reluat. Rupsese legăturile cu lumea exterioară. Nu mai cobora din apartamentul său decât în zilele când se ducea la policlinică, la spital sau la farmacie. İntervalele dintre ieșiri erau de ordinul săptămânilor. După câte o astfel de aventură se întorcea gâfâind, istovit, dezorientat .
Își petrecea ziua la orizontală în fața televizorului, alternând perioade de somn cu cele de veghe. Părea a avea o conexiune aproape organică stabilită între ochi și ecranul televizorului pentru că și atunci când nu mai era în fața lui se purta de parcă urmărea programele în continuare, nereușind să ia parte la discuțiile care se derulau lângă el și îl priveau direct. La masă mânca cu privirea ațintită înainte acționând mental telecomanda pe postul dorit. İeșea pe hol, bâjbâind prin întuneric, fantomatic, într-un etern contratimp cu cei ai casei. După ce moțăia toată ziua, noaptea dormea buștean, fără complicații.
Până și ciudățeniile caracteristice se dereglaseră. Chiar dacă apăsa încă toate întrerupătoarele din casă în căutarea întunericului dorit, uita să stingă lumina când își termina treburile la baie sau bucătărie. Adeseori uita să tragă apa după ce folosea WC-ul. Din țigările și coniacul tinereții nu mai rămăsese absolut nimic. Acum consuma nouă feluri de pastile de trei ori pe zi. De altfel singurele teme de discuție care îl scoteau din apatie erau: bolile, analizele medicale și medicamentele. Ba în două rânduri a încercat sa se opereze cu forța. Medicii l-au convins cu greu că părerea lor e mai importantă decât a lui.
Discursul autoritar de odinioară se mai radicalizase. Puțin.
- Azi am închis apa după tine de trei ori, a patra oară te dau cu capul de robinet!
- Þi-am zis să nu mai lași papucii în mijlocul casei, așa că i-am aruncat la gunoi!
-Nu trebuie să instalați două televizoare în casă, e ilegal!
Sumedenia de certificate medicale pe care le avea îl sufoca cu diagnostice. Renunțase acum la realitatea care-l nemulțumise o viață și se mutase integral în propria realitate în care își rezervase rolul principal.
Pentru mulți prezența lui depășise total marginile nefirescului, lăsând deschisă ipoteza amestecului unei alte mâini decât cea divină , în creația acestui fenomen puțin probabil pur pământean.
Tot ce ar mai putea fi spus în final este faptul ca personajul descris nu are nimic în comun cu ficțiunea, el și faptele prezentate având acoperire totală în realitate. Rămâne doar insatisfacția că această cale de redare a celor petrecute, nu reușește să aducă nimic din starea de perplexitate care te îneca, atunci când aveai contact direct cu aceasta formă de viață.