Nimeni nu mai știa cum începuse totul. Ne mai aminteam doar că fugeam din calea apelor. Grupuri răzlețe urcam, de multe ori în fugă, înspre locuri în care speram că apa nu ne poate ajunge. Ploaia cădea deasă, constant, impasibil, dar blândă, fără furtună, fără vreun fulger, fără vreun tunet, care să ne înspăimânte și mai mult. Dar parcă tot nu era de ajuns pentru așa puhoi de apă. Mulți vorbeau că s-ar fi fărâmat barajele din munți, iar acum apele năvăleau la vale. Alții spuneau că barajele fuseseră înghițite de mult.

Urcam. Grupul nostru fusese numeros la început, dar se rupsese în altele mai mici care apucaseră alte căi, în aceeași fugă disperată, de urcuș continuu deasupra apelor.

Ne risipiserăm pe drum. La început aveam mici bagaje, câte un rucsac, sacoșe cu ce adunaserăm în grabă, dar greutatea urcușului ne silise să le abandonăm rând pe rând. Fără nici o privire în urmă le aruncaserăm ca pe niște bagaje inutile.

Urcușul s-a transformat curând într-o adevărată cățărare, febrilă, pe pante din ce în ce mai abrupte. Urcam tot mai sus, dar apa creștea văzând cu ochii. Înghițea cu ferocitate locurile și stâncile de pe care ne săltaserăm cu câteva zeci de minute înainte. Nu ne puteam gândi la nimic, decât că trebuie să ajungem cât mai sus. Nu puteam spera decât că propriile noastre familii, de care ne pierduserăm în haosul iscat, să fi putut apuca alte căi, mai puțin anevoioase de a ajunge spre vârfurile munților. Nu puteam calcula proporțiile prăpădului, care oricum nu mai contau, de vreme ce era evident că se pierduse totul. Apele înghițiseră și topiră în străfunduri tot, tot, tot.

Scurtele priviri aruncate în urmă surprindeau alte șiruri de disperați asemenea nouă, ce urcau alte povârnișuri, de care ne despărțeau șuvoaie imense de apă ce se scurgea încontinuu.

Eram deja în munți când zăriserăm într-o râpă o mașină de teren plină de noroi, ce zăcea într-o rână, fără nici o posibilitate de a se mai urni din loc. Apele urcau cu repeziciune, iar cei din mașină o părăsiseră, începând să se cațere haotic, să-și caute salvarea care-ncotro, spre locuri mai înalte. Apa năvălea necontenit, iar mașina fusese măturată în câteva secunde.

Departe, pe un alt vârf, alții. Nu mai aveau mult până sus, dar acolo câțiva oameni îmbrăcați în pelerine galbene strigau și ne făceau disperați semne cu brațele în aer. Înconjurați de apele ce năvăleau mai departe cu furie, era evident că vor fi înghițiți cât de curând. Înaintarea apelor nu contenea, iar ei nu mai aveau unde să urce. Stânci se prăvăleau în abisul de ape, iar trunchiurile trosnitoare ale copacilor rupți își săltau crengile pe deasupra undelor rostogolitoare. Nici un ajutor nu le putea veni, căci curgerea vijelioasă a apelor făcea inutilă orice intervenție, nici din partea noastră, care nimeriserăm un vârf mai înalt, nici din a altora, de mai departe, de pe alte vârfuri. Erau pierduți. Curând le-am văzut pelerinele galbene purtate la vale de apele cenușii.

Ne opriserăm puțin privind spectacolul înspăimântător. Deasupra apelor puteam zări de aici alte câteva piscuri spre care se cățărau de-a bușilea, asemenea nouă, oameni necunoscuți, în coate și genunchi, agățându-se de fiece rădăcină înainte de a fi luată de apă. Îndrăzneam această scurtă privire în urmă. Rămăseserăm foarte puțini în grup, și oricum, rămăsese foarte puțin până în vârf. Apele creșteau mai departe și urcau înghițind muntele. Ciudat, nu simțeam oboseala căci nu-i făcea loc dorința de a ne salva, care era covârșitoare.

În vârf era un platou lipsit de copaci. Dar cu toții am fost cuprinși de uimire de ceea ce găsirăm acolo, în vârful muntelui pustiu.

Pe stâlpi de lemn puțin mai înalți decât statura unui om, era fixată câte o formă a unui cap de om, făcută din lut ars sau din lemn. Orbitele largi ale ochilor și gura cu buzele alungite ca pentru strigăt, erau niște găuri în aceste forme, prin care intra ori ieșea vântul care bătea, aici în vârf, când dintr-o parte când din alta, în toate direcțiile. Iar sunetul pe care îl făcea vântul în aceste capete de lut era un cântec straniu și armonios care-și schimba acordurile suave cu fiecare schimbare a direcției vântului. Un concert al unor sunete nepământene.

În fața acestui spectacol uitarăm de toată fuga, de toată apa, de tot. Ne întrebam unul pe altul și ne răspundeam, cine ar fi putut face așa ceva. Apele încă urcau și nu părea că se vor opri vreodată, dar nu ne mai interesa nimic, decât spectacolul sunetelor armonios schimbătoare ce ne fermeca și ne învăluia într-o taină pe care nu o puteam pătrunde.
- Oare cine…
- Cine ar fi putut face așa ceva ?
- Doar nimeni nu urcă până aici…
- Poate vreun nebun.
- Și pentru cine ? … cine să le asculte ?
- Poate un pustnic.
- Da, poate un pustnic le-a făcut.
- … care știa că odată vom fi goniți până aici…