poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-18 | |
- Chiar Carmen zici că te cheamă?
- De ce te miri, călătorule? Da, aici și acum așa mă cheamă. Cum să te conving ca ne-am mai întâlnit, dar nu-ți amintești? - Fată dragă, pe mine mă taie mintea să accept că dau peste o ființă reală care seamănă uluitor cu imaginea pe care o vedeam cu ochii minții, creindu-i personajul de ficțiune. De fapt, renunțând atunci la descrierea fizică a personajului nu doar respectam nevoi compoziționale, ci mi-era și puțin teamă, imaginea mentală era prea clară, de regulă am nevoie de un efort mental ca să vizualizez o plăsmuire imaginativă și oricum rareori e altfel decât fragmentară. Ceea ce mi-a produs teama, atuci când scriam, era prezența, nu prezența, pregnanța parfumului trupului tău, în imaginea mentală. Mi-am raportat personajul povestirii la stimulii senzoriali acuți ai imaginii mentale. L-am făcut să reacționeze la imaginea aia neobișnuit de precisă, completă, intensă și persistentă, n-a fost nevoie să inventez mare lucru… iar acum… - Acum, în loc să te bucuri de tot ce-ți dăruie trupul ăsta, tu lași afară un braț de caracatiță, de veghe, demonul lucidității tale, te-ai și gândit că după consumarea extzului la care ești și nu ești prezent să-mi spui, stângaci, că azi numele meu fie Esmeralda… Fie, dacă n-aș fi decât ce ții tu în brațe, dacă m-aș lăsa dominată de o identitate convențională, ți-aș puta replica: de nu-ți place s-o îmbrățișezi pe Carmen, du-te, dorule, du-te, călătorule. Știu de ce vrei să mă chemi azi Esmeralda, e transparent, e lipsit de fantezie, dar e sincer și adevărat… În drum spre casă, înfruntând ploaia dușmănoasă, de autentic noiembrie, gândul lui Liciniu zbură în sălile răcoroase ale muzeului Prado… “Ce v-a plăcut?”, mă întreabă Răzvan, în singurul moment de întâlnire a clanului, pe la jumătatea itinerariului. “Rubens!”, răspund pe negândite. Atât el, cât și Miriam, schițează un gest de satisfacție, însemnând convergență de gusturi. Nu stăm să adâncim ce ne-a plăcut fiecăruia. Dar pentru mine, întâlnirea fu pe cât de surprinzătoare, pe atât de inedită. Trebuie totuși să încep prin a spune că mă atrag mai degrabă peisajele naturale, decât scenele cu oameni și că în primele săli am dat peste unele apropiate, ca subiect, de fotografiile pe care-mi place cel mai mult să le fac: niște peisaje marine ale unuia, Loreno, de care n-auzisem. Și acum să ajungem la Rubens! Numele lui era legat, în mintea mea, de modelul de femei rubiconde, canon de frumusețe într-o vreme, așa cum așchiile erau la modă în „la belle époque”. Inutil să precizez, deși gusturile mele au evoluat, trecând prin destule etape: profilul rubensian n-a fost niciodată genul meu. Treceam prin muzeu cu amestecul de sentimente grupate în jurul respectului pentru ocazia de a-l vedea nemijlocit și al conștientizării faptului că nu-i chiar echivalentul subiectiv al unui concert la Filarmonica vieneză, cum prinsese Miriam acu’s doi ani. Eram oricum cu cel puțin 2-3 săli înaintea alor mei, când o siluetă îmi spuse ceva. „Fortuna”, informează eticheta. “Bun!”, îmi zic. “Am un canal sensibilizat cu Fortuna, de ce-ar fi de mirare ca un nud rubensian, investit de pictor cu identitatea zeiței, să mă atragă?” Îmi revin în minte rândurile lui Gary Sârbu, cu privire la școala privitului nudurilor feminine pe care personajul lui o plătește cu nostalgia candorii pierdute. Nu găsesc, în sutele de centimetri pătrați de piele acoperind, nu foarte grațioase depozite lipidice, explicația semnalului receptat. Ridic, curios, privirea către figura personajului. Și încremenesc: privirea verde-albăstruie e uluitor de aceeași cu cea a unui personaj al meu! De fapt, strict tehnic, un personaj al personajului meu care e scriitor. În povestirea cu pricina, nu făcusem nici o descriere fizică a personajului feminin. În afară de amănuntul că purta ochelari cu lentile foarte groase. Dar, scriind, aveam în fața ochilor minții o plăsmuire a imaginației mele independente, o ființă pe care n-o întâlnisem niciodată. Ceea ce n-o făcea sa fie mai puțin vie. Trăsăturile, zâmbetul, culoarea părului și chiar felul de a-i cădea erau năucitor de identice. Ședeam prostit în fața tabloului, aproape în mărime naturală, imun la posibilul diagnostic al publicului în privința interesului meu extra-artistic, cu totul deplasat la vârsta mea. Încă puțin și aș fi început să aud personajul de pe pânză vorbindu-mi cu timbrul vocal al plăsmuirii imaginației mele: „Sigur că ne-am mai întâlnit, trecătorule! Numai că tu încă nu-ți amintești…”. Tot curiozitatea fu aceea care mă ajută să mă smulg momentului de prostrație. Dacă voiam să mi-o satisfac – și voiam – trebuia să continui să investighez. În sala următoare, la mică distanță unul de altul, două tablouri rubensiene cu 3 personaje fiecare. Tot nuduri feminine: „Cele trei grații” și „Judecata lui Paris”. Trec, la cel de-al doilea, peste cel mai reușit personaj, al prințului păstor însuși, căci povestea pe care încerc s-o însăilez (și care, scrisă cu aproape 60 de ore mai târziu, îmi pare, în primul rând mie, o pură ficțiune) e despre nuduri feminine în pictura lui Rubens. Adică de o întâlnire stranie cu un artefact ce seamănă până la identitate, păstrând fără îndoială absolut toate proporțiile, cu alt artefact. Să mă mai mir, așadar, că una din grații (nu mă întrebați cum se numeau, mă depășește) și Afrodita, sunt identice Fortunei? De ce neapărat Afrodita? Hera trebuie să fie cea cu spatele, are aer de matroană. La cea din mijloc recunosc că nici nu m-am uitat; cel puțin, nu în prima instanță. Dar cea cu casca de păr blond- grâu, prelungită neglijent pe spate, cu ochii verzi spre tourquoise, cu obrajii bucălați și buzele vibratile, întredeschise nu poate fi decât Afrodita. Exact în fracțiunea de secundă în care întrevăd o altă provocare pe care o amân, așezându-mă, pentru a-i aștepta pe ai mei, pe bancheta din mijlocul sălii, dau drumul frigiderului mental: “Iată, îmi spun. Am două probleme: una simplă pe care pot încerca s-o rezolv imediat și alta mai neobișnuită pe care, dacă aș face mai mult de a o preciza ca atare, aș strica-o.” Mă ridic, deci, mă învârt puțin, îmi aleg instrumentul: cea mai drăguță dintre custode. Are o privire inteligentă, trebuie să facă excepție de la regula că omologii ei nu vorbesc engleza. O întreb dacă crede că e posibil să fi existat o persoană care să-i fi pozat lui Rubens pentru mai multe personaje. “De ce nu?”, zâmbește mignona cu cravată grena. “Pentru că există o asemănare somatică între cel puțin trei personaje din trei tablouri: Afrodita...” “Păi, aceea e soția pictorului.” mă întrerupe fătuca, lărgindu-și zâmbetul. “Rubens și-a folosit, nu o dată, soția ca model.” Bun! Am izolat și mai mult efectul straniu al posibilei întâlniri atemporale: vibrația suplimentară pe care artistul o fi pus-o în joc, fie și subconștient, dincolo de strictele necesități compoziționale, pictându-și soția, putea să fi rezonat cu sensibilitatea intuitivă, needucată, a trecătorului ce sunt. Deci, e posibil să fi reacționat similar și fără șocanta similitudine somatică cu personajul meu pe care, de altfel o mai spusesem, nici nu l-am descris fizic în povestirea ce-l conține. Dar așa îl aveam în minte. De fapt în mintea sufletului. Sau în sufletul minții? Dar abia așa, stranietatea coincidenței se relevă în toată splendoarea ei. Va să zică imaginația mea crează un personaj feminin de a cărei apariție fizică nici nu mă folosesc în economia piesei pe care personajul o animă, iar respectiva apariție fizică implicită se dovedește identică cu imaginea soției lui Rubens, așa cum apare în câteva tablouri ca personaj nud, în roluri cu totul coerente cu cel din piesa mea. Recitesc fraza. Sintagma „imaginația mea crează” e totalitară și lipsită de fantezie. Datele experienței sunt compatibile și cu expresia „în mintea mea apare, nu se știe de unde...”, sau chiar „...nu se știe de cine/ce trimis...”. „Fantezia abandonată de rațiune naște monștri, dar împreună cu ea poate fi mama tuturor artelor”, scrie pe soclul statuii lui Goya din piața mărginită de cele două catedrale din Zaragoza. Asta aveam să aflu la aproximativ 48 de ore de la experiența atât de detaliat descrisă. Cele două versiuni pot juca rolul de ipoteze logice de lucru, sunt produsul unei fantezii oarecum antrenate, asta-i evident. Dar în ce relație se află această fantezie cu rațiunea? Cu rațiunea mea, cu rațiunea însăși... Aceasta fu una din rarele ocazii când la capătul unui prim tur introspectiv, real sau fictiv, nu mai pot plasa fraza mea favorită: „Toate astea mi-au trecut prin minte într-o fulgurație.”. Căci acolo, atunci, pe loc nu depășisem „nici o iotă, nici o cirtă” faza percepței primare, oarecum fragmentare, neseparate de sterilul senzaților parazite, între care triviala oboseală a statului în picioare și sațietatea informației asimilate. Totul pe fondul răcoarei sălilor, ce amintea, prin contrast, de vipia de afară. Ploaia deasă era, pentru Liciniu, pandantul perfect pentru arșița madrilenă, care te făcea să te simți confortabil în sălile muzeului. Senzațiile proaspete, intense, reverberate de memoria imediată a simțurilor, pe punctul de a estompa uimirea metafizică a uluitoarei coincidențe, dacă nu cumva mult mai mult, îi inhibau puternicul reflex analitic. „Pentru a înțelege tripla concidență va trebui să pun capăt imediat relației euforice cu fata asta. Numai ineluctabila durere a nostalgiei după ea îmi va clarifica mintea. Toate astea trebuie să aibă un sens, nu cred în concidențe”. Nu știa, sărmanul dionis, că nu trebuie să forțezi nimic. Esmeralda grăsună avea să dispară singură, firesc, ca un datum, în mai puțin cu exact o zi de două săptămâni. Ce i-a rămas, așadar? Poze de la Prado n-are, fotografiatul era interzis, imaginile din albume sau de pe internet il revoltau, știa că nu se poate regăsi în limpezimea mentală a contactului înțelegător cu pânzele atinse de artist, fluidul acela nu se poate restabili în fața unor surogate. Iar la memoria erotică n-avea nici un sens să facă apel. Esmeralda cea reală devenea, în memoria lui sucită, din ce în ce mai accentuat, cea mai fictivă din trei: personajul vechii povestiri rămânea mai viu, prin trăirea actului scrisului, iar memoria confruntării lucide cu pâzele în mărime naturală aducea cu ea parfumul unui erotism mai abstract, dar mai intens. Și, oricum, imposibil de uitat. Ajunse să creadă că-și imaginase fantastica întâlnire fizică. Până-ntr-o bună zi… dar vom opri povestirea aici, înainte de a eșua în telenovelă. 05.05.2005 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate