Umbra din trecut

Pe marginea peronului băncile gemeau de vuietul matinal al călătorilor plictisiți. În curgerea apăsată a minutelor anunțate de orologiul uitat de ani al gării se găsea mereu timp pentru un freamăt frenetic de voci și gânduri obositoare,- secundat de ropotul ploii zdrobite de plafonul subțire și mereu tremurător. Ascunsă în mulțime, zgribulită în căutarea sa frenetică o fată cu privire melancolică își purta buclele castanii lăsându-și valiza să troncăne în urma ei, zdruncinându-i brațele fragile la fiecare cută a peronului. Iar peronul părea să aibă cute lungi și nesfârșite, adâncite în cearcăne uscate pe chipul ușor iritat de la frig al fetei.
“Stimați călători, trenul întârzie…”
Aceeași poveste ce o condamna la câteva minute în plus cu ea singură, în care amintirile verilor călduroase de pe malurile Dunării îi dădeau târcoale, de parcă uitase să mai fie copilă de când lăsase în urmă atâtea locuri și oameni pe care îi iubise… gura i se arcuia într-un zâmbet trist - înveselit de tresăriri de nostalgie jovială -, în răstimp, memorând atingeri ce telefonul i le mai amintea uneori, iar ploile îndepărtate i le negau cu atâta brutalitate… prea multe întrebări vuiau în capul ei ce se clătina în așteptarea chinuitoare ce îi fusese hărăzită pe același peron, cu aceeași valiză și în același frig pătrunzător…
Minutele se scurseseră și fu întâmpinată de prieteni dintotdeauna, de trenul ce o purta mereu în alte locuri decât cele de care simțea că aparține, și de lumea nouă pe care o cunoștea deja prea bine. Se simțea ca o mică fetiță înconjurată de o lume mare și rece, împrietenită cu stațiile în care se vedea mereu așteptând, și de alegerile ce-i solicitau agasant atenția…
Într-o zi în care soarele își răsfira razele de după adierea rece a norilor fata aștepta cu ochii împăienjeniți de lacrimi curgerea frenetică a trenurilor. Privea în gol, neliniștită, de pe valiza ei împovărătoare, uitând să mai zâmbească și primind din când în când simpatia fugară a trecătorilor grăbiți. Și ea dorea să se grăbească, să ajungă undeva și să își poată așeza, însfârșit, căpșorul în brațele paterne, ocrotitoare, cărora le simțea adesea lipsa... dar trenul ei nu mai venea…
Un trecător la fel de grăbit ca toți ceilalți se opri în fața ei, se prezentă sumar, îi șterse tandru lacrimile, îi zâmbi câteva secunde și îi alungă grijile vorbindu-i despre lucruri fără semnificație. Fata își mușcă buzele surâzând și vru să își întoarcă privirea înapoi în lumea ei de griji, înseninată însă de o speranță caldă pe care încă nu o întelegea. Trecătorul o luă, însă, de mână și o ghidă, tăcut, pe drumul ei, spre alt peron. O privi calm și zâmbitor, apoi dispăru în umbră, lasându-i o senzație caldă și neștiută.
Era din nou singură și ajunsese acasă. Amintiri vagi îi dădeau târcoale… însă umbra era prea îndepartată iar ea prea copilă ca să uite de fericirea căminului pe care îl regăsise după atâta timp… În mintea ei se înghesuiau adesea umbre și voci… însa fremătul apei o ținea departe.
Într-o bună zi fata se întoarse în gară, în așteptarea trenului care să o ducă din nou în lumea cea nouă de care iarăși se temea… și în care simțea că se va rătăci iarăși… și iarăși… și iarăși… deși simțea că umbra era acolo… lângă ea… îmbrățișându-i pașii, ghidându-i speranțele și alungându-i rătăcirea. Trenul o purtă peste târziul din sufletul ei și o aruncă din nou în vâltoarea și fremătul unei alte gări. Pentru câteva momente regăsi, din priviri, umbra trecătorului din trecut, dar de această dată, amintindu-și fericirea de acasă, fugi precipitată de tot, plângând cu un plâns de copilă de gestul ei. Dar… nu mai era copilă.. și simțea tot mai mult cum corpul ei de femeie îi dicta sufletului să îl urmeze… iar sufletul îi rătăcea mereu, dictându-i lucruri neînțelese.
Zilele trecură. Fata începuse să descopere femeia din ea. Îi păru că zărește, la fereastră, umbra trecătorului grăbit căpătând încetul cu încetul trăsăturile omului pe care îl dorea. Iar în patul ei găsi atingerea frivolă a zilelor ce trecuseră. Se desprindea din când în când din strânsoarea atingerilor pentru a privi pe fereastră. Și iar începu să audă voci… și iar vocile îi umblau șerpuitoare printre gânduri rătăcindu-i… răscolindu-i feminitatea… Și lăcrima acolo lângă geam, îndrăgostindu-se de chipul trecătorului neștiut, din tresărirea îndepărtării. Atingerile însa o chemau, iar ea le răspundea rătăcitoare, încercând să o găsească pe femeia ce nu fusese până atunci, dincolo de copila pe care se temea să și-o mai amintească. Dar vocile din inima ei…

Frigul îi alunga, uneori, fericirea. Se întampla să mai zăbovească prin gară, singură și rătăcitoare, ca odinioară. Se gândea atunci la trecătorul ce o luase de mână și o dusese, protector, în siguranță, pe când ea era atât de rătăcită și speriată. Și se surprindea pe sine zâmbind precum o făcuse odinioară, doar că de data aceasta zambea umbrei bărbatului pe care îl descoperea tot mai mult în amintirile ei- știindu-l pierdut înainte de a-l fi descoperit cu adevărat… și vocile îi răsunau în minte precum gemetele vibrânde ale unui dor nespus… avea un alt loc, și era femeia unui alt scop… însă ceva dinăuntrul ei se întorcea mereu la acele brațe ce știau să o țină precum nimeni nu o mai ținuse, să o crească și să o alinte… să o certe și să o ocrotească, să o iubească așa cum ea fusese prea copilă să simtă… și… într-o clipă în care ochii ei priveau temători către fereastră simți trecerea tremurătoare a umbrei trecătorului… nu putea să îl îmbrățișeze… se apropie însă de geam, închise ochii, se lipi de perete, temânduse să nu patrundă acel tremur și în ea, și își lăsă șoaptele să curgă neștiutoare, în imaginația ei de copilă :

Știi la ce mă gândeam ? La căldura unei sobe, ce ar alunga frigul care mă înghețase atunci când mi-ai vorbit pentru prima dată cu adevărat… la căldura trupului tău lipit de al meu… la hainele ude ce ne-ar atârna într-un colț al camerei după ce m-ai fi “învățat” să schiez pe pârtia pe care ne-am fi petrecut ziua, și am fi căzut amândoi epuizați, simțind că nimic din trecutul acesta pe care îl trăim despărțiți de o fereastră și o de o eternitate de durere și îndoieli nu ar mai conta în ceea ce am trăi împreună… la fericirea din ochii tăi ce s-ar oglindi împăcată în ai mei… la felul în care aș lăsa fiecare clipă să îmi graveze în suflet iubirea ce ți-o port, fără ca femeia care am devenit să mai accepte alt scop decat acela de a fi a ta… a fi doar a ta, iubindu-te din tot sufletul așa cum amândoi simțim dincolo de geamul ăsta încimentat în inima mea...

Femeia oftă întristată, șoptind ca pentru sine, pe când atingerea camerei o împresura, îndepărtând-o de geam :
Cum de n-am gândit că mă poți face atât de fericită, că ma poți face să simt lucuri atât de minunate… de ce am intuit toate aceste lucruri atât de târziu, și am ezitat… ezit, încă, atât de mult… lăsându-mă sa pier, în viața altcuiva… lăsându-te pierdut în umbra ta ?

Umbra din amintire se topea tremurătoare în unghiuri pe care geamul le ascundea… cu fiecare clipă dispărea tot mai mult, cu fiecare atingere lacrimile umbrei se rasfrângeau în îndoieli tremurătoare pe chipul ei brăzdat de regrete. Femeia izbucni într-un plâns clocotitor, repezindu-se cu disperare către geamul acoperit de ghirlande de gheață, dincolo de care nu se mai vedeau decat jocuri vagi de lumini și umbre întunecate pe care degetele ei le parcurgeau trepidante. Camera era ferecată, și abia acum își dădea seama că lumea pe care o căuta ar fi putut fi dincolo de acel geam translucid, simțindu-se captivă într-un trup dezgolit ce se zvârcolea între 4 pereți de oglinzi. Orologiul anunța cu zgomot curgerea secundelor care crezuse că îi vor îngădui să fie pentru tot restul vieții femeia care visase să fie, ruptă de toate îndoielile ei trecute. Cu fiecare secunda însă, cu fiecare atingere, cu fiecare rază pală de lumină care mai păntrundea în cameră… realiza tot mai mult și mai profund că nu aceea era femeia care își dorea să fie, chiar dacă lumea și trupul ei căpătaseră contur și culoare ! Își dorea să zâmbească larg soarelui alături de acel bărbat din trecut, își dorea să îl lase să o transforme în femeia calmă și iubitoare pe care acum o simțea clocotind la fel de rătăcitoare și întristată precum copila ce căuta mereu, rasfățată, adăpostul căminului… Își simțea însă voința la fel de neputincioasă în fața fărâmei de adpost pe care îl regăsise dincolo de adevărul ei lăuntric. Abandonă totuși tot ceea ce ar fi putut fi, ștergandu-si lacrimile cu atingerile ce îi deveniseră atât de dragi și familiare. Urmări însă cu coada ochiului cum umbra din colțul ferestrei dispărea. Și, dintr-odată, la fereastra apăru acea privire ! Privirea trecătorului care o ardea într-un mod neînchipuit ! Privirea bărbatului, întiparită în ghirlandele îngețate de la geam. O privea dureros… cu dezamagire. O privea reproșându-i, pracă, ceea ce devenise, și îi arăta prin acea privire mult mai mult decât reușise cineva vreodată să îi arate. Apoi privirea aceea de gheață, lăcrimă insângerată arătându-se atât de… umană... de vulnerabilă… Trecătorul se prabușea la fereastra fericirii ei, cuprins de un tremur tulburător. Femeia îl lăsă să se stingă la fereastra sa, doborât de frig și de umbra ei, ghemuindu-se înlăcrimată în brațele înstrăinării sale, sperând ca distanța și căldura camerei să o ocrotească de propriile-i greșeli și îndoieli, sperând că, ascunsă în așternuturile ei mătăsoase nu va știi și nu va mai conta nimic altceva, nebănuind că în mâinile sale încă mai zăceau umbrele viitorului. Când totul se va fi sfârșit, el va fi fost doar un trecător ce avea să fi trecut, fatal, prin copilăria ei.
Pereții de oglindă începuseră să se cutremure. Femeia își privea latentă chipul desfigurat și degradat de timp în cioburile de oglindă ce începuseră să se desprindă din crăpăturile ce se ramnificau cu zgomote tăioase tot mai mult, tot mai apăsător.
Pereții de oglindă păreau, acum, să aiba cute lungi și nesfârșite, adâncite în cearcăne uscate pe chipul iritat de lacrimi al femeii. Tăieturile îi împânzeau inima, cicatrizând gemetele fetei de odinioară. Se simțea acum urâțită și însingurată într-o încăpere ce se prăbușea încetul cu încetul, lăsând-o dezgolită sub adierea radioasă a soarelui ce-și reflecta zbaterile luminoase în cioburile însângerate ce-i impungeau corpul. Rămăsese plutind în aer căldura unei sobe, purtând alături hainele lăsate să se usuce, pe când pielea ei își simțea porii dezmierdați de adieri tactile, răsucite cu tandrețe… Umbrele din oglinzi o împresurau însă cu reflexiile lor, în timp ce pumnii ei strânsi loveau spasmic în toate acele gânduri sticloase care îi aminteau nesfârșit de… ea… Inspiră adânc și tresări fragil sub impresia alunecării trupului cald, lipit de al ei ce îi stăruise în suflet precum o umbră rece în tot acest timp, și a vocilor ce ce îi reveniseră în minte, râzând senine în sincron, cu arcuriri ludic schițate în feminitatea ei irosită de regrete…

Notă : Umbra din trecut, 8 februarie 2006