Munții sacri sînt reprezentanți ai marilor Munți Cosmici, un loc elevat din centrul pămîntului de unde șamanii se ridică la cer. - Mircea Eliade

Urmau să debarce în zori.
Căpitanul inspectă încă o dată vasul. Toate erau la locul lor. Ofițerul de cart rămăsese pe punte. Schimbară cîteva cuvinte despre aparatura care se defectase la bord. Trecuseră probabil printr-un cîmp electromagnetic. Încercase să stabilească coordonatele locului în care se aflau cu ajutorul hărții astrale, o hartă după care se ghidaseră alți și alți navigatori de mii de ani. Dar oricît se străduia calculele nu reușeau, apăreau erori, inadvertențe. Totul se-ncurca de parcă ar fi fost un puzzle din care lipsea o piesă și trebuia să o ia de la capăt. Va mai încerca încă o dată a doua zi, înainte de ivirea soarelui. Spera doar să nu fie ceață.
Cerul era senin. Dintr-o oală răsturnată se revărsase luna peste apele scufundate în liniștea unui somn de copil. Din adîncuri eternul freamăt, uneori ca o zbatere alteori ca un suspin.
Se retrase în cabină să se odihnească în puținul timp care-i mai rămăsese înainte de a porni în incursiunea spre ținuturile acelea necunoscute. Hotărîse să meargă însoțit de doi dintre membri echipajului, de noul angajat și de cîțiva pasageri care-și exprimaseră dorința în acest sens. La bord avea să rămînă la comandă secundul. Procedeul era neobișnuit dar căpitanul dorea să se elibereze din starea aceea de confuzie pe care o punea pe seama stresului din ultima vreme. Și apoi intenționa să poarte o discuție cu pasagerul clandestin. Atitudinea acestuia începuse să-l deranjeze. Cel mai tare îl supăra faptul că acesta părea să-i citească toate gîndurile. Le citea și le interpreta într-un sens cu totul și cu totul diferit de intenția cea mai bună a căpitanului. Cum însă un lucru asemănător se petrecea cu întreg echipajul nimeni nu părea să dea importanță. Această stare de lucruri trebuia însă numaidecît să înceteze!
El, căpitanul, era un om cinstit, corect, loial, nu cerea celor din jur mai mult decît și-ar fi cerut lui însuși. Și era destul de uman. În sufletul lui nu sălășluia nici unul dintre acele reziduuri care trăgeau înapoi individul; lăcomia, invidia, ura, gelozia, ei bine, îi erau complet străine. Cu toate acestea în acel moment nu se afla la locul impus de poziția sa centrală.
Planta înflorită din cabina lui ilumina încăperea. Înainte de a se scufunda în somn căpitanul își propuse să ia cu el în călătorie cîteva flori, doar ceea ce e bun, e bun la toate. Apoi alunecă în vis. Același vis pe care îl avusese de mai multe ori, din copilărie.
Trebuia să urce un munte. Rînd pe rînd însoțitorii îl abandonau și el trebuia să urce de unul singur. Un sentiment dureros îl sufoca în timp ce o voce, ca un gînd îi spunea:
În țara aceea în care munții sînt mai mult decît munți, sînt vaste altare în aer liber, acolo se află pus la păstrare totemul muntelui sacru. Vînturi aleargă de-a lungul stepei precum hoardele unei armate invadatoare crude și imprevizibile și pline de nisip, sau foarte reci sau foarte fierbinți... Ele lasă în urma lor imense blocuri de granit albastru. Prin acest granit va trebui să treacă cel ce dorește să obțină totemul muntelui sacru...