Nu știu cum, pesemne îl scăpasem din ochi, deși acum pâcla ceții se rărise și îmi permitea să-mi refocalizez atenția. Mai greu de suportat a fost însă gândul că tocmai ratasem clipa mult așteptată, iar asta mă afecta violent. Pierderea o simțeam tensionat, în tâmple, ca pe o culpă umilitoare. Cum adică, să mi accept stupizenia? Căci tratasem cu inconștiență limita, granița, hotarul subtil ce-l voiam întotdeauna acolo unde îmi era rezervat. Iată, îmi spulberasem de unul singur șansele de a-mi inunda întregul cartier și astfel metamorfozându-l într-o mirifică radă la Marea Beaufort. Păi cum dracu’ să nu fac o criză de nervi?! Ca un nătâng, fără a schița, oricât de sumar, un fundal, un orizont de jur împrejur, Iată, mi sabotasem singur nesațul cu care aș fi renunțat la grijile mele de slujbaș oarecare, de mizantrop autoeducat. Chiar și prezentului extenuant (ca să vezi, îmi plâng de milă!) i-aș fi tras un șut...

Atâta doar că, distrăgându-mi brusc atentia, un curent de aer tare curios, ce era alcătuit din zeci de vântoase ― nici reci nici calde ―, scăpate cu toate ca din lesă. O isterie de toamnă?, m-am mirat, căci în scurt timp ― deși inițial păreau inofensive ―, vântoasele cu pricina căpătaseră nervozitatea unei adevărate urgii, șfichiuindu-mă în rafale scurte, năvălite parcă din subsolul blocului alăturat. Și spun asta fiincă trăsneau și a hoit.
Indiscutabil, numai o sub-lume greu de imaginat le-ar fi putut împrumuta acel iz de putreziciune, de sulfuros, de gunoi colcăind de viermi. Poate pur imaginative, posibil și asta, dar străfulgerarea unor beciuri cu bătrâni muribunzi, abandonați în niște paturi umede și șubrede, mi-a provocat remușcări neverosimil de vii. Și vai, umilitor este să descoperi cât de facil te poți adapta oricărei condiții, iar aici nu exagerez câtuși de puțin: atunci răsuflam ca printr-o cârpă de curățat budele!Încrâncenarea vântoaselor, ca și bolnăviciosul ce-l instaurau de jur-împrejurul meu, a dat atmosferei o nouă textură. Chit că-mi demonstram cu argumente solide cum că peste câteva clipe totul va deveni istorie, fălcile mi se încleștaseră irațional, cuprinse de-o silă vecină cu voma. La asta, de bună seamă, contribuia din plin îndrăcita pistonare a vântoaselor, ale căror izbituri mă puneau în situația de a-mi pierde întruna echilibrul. Ce era mai straniu, efectul acela nu se datora atât forței suflului, cât schimbărilor imprevizibile de direcție și consistenței aerului. Nu mă îndoiesc, aș fi avut ce palpa întinzându-mi mâna, numai că acele tornade de buzunar, aidoma unor piranha, se dovedeau zăpăcitoare, năpustindu-se în haită, câte patru-cinci odată, imobilizându-mă. Ce mai, n-aveam încotro, asistam impotent la propriu-mi supliciu, cu acele turbioane de dimensiuni și culori care de care mai aberante îndesându-mi lovitură după lovitură, nemaisocotind că eu, în nerozia mea, încă speram la ieșirea din coșmar prin trezire. Turbioane născând oriunde și oricând — alb-argintii, violete, galben-verzi, albastre, fluorescente cu toate —, explodând care-cum, la chef, asemenea arcurilor voltaice. Multe, prea multe culori, adică nici una… Ușor amețit, cu ochii strânși, mă aplecam înainte. Mă îmbărbătam întruna: care mama ’mă-sii ar face față unei tâmpenii ca asta?!
Și, să turbez nu alta: drăcoaicele mă prinseseră la un moment pe picior greșit, mai să-mi smulgă pachetul. Înfuriat, m-am redresat numaidecât, mi l-am înfipt cât mai adânc sub braț, și m-am proțăpit iarăși în poziție de apărare. Dar ce altceva aș fi putut face, că nici un minut n-a durat și ticăloasele au schimbat tactica. Un ghemotoc venit ca din praștie mi-a izbit mișelește urechea. La nici două secunde, alt proiectil, unul mai greu și mai voluminos decât primul, mi-a vâjâit la un deget de creștet. Sunase ca învelit în hârtie de ziar. Odată cu el, o sumedenie de particule dure mi-au capsat fruntea și obrajii.
Nu m-am mai răbdat:
— Împuțitele dracului!…
Erupsesem violent, mai cu năduf decât intenționasem. O descărcare necontrolată, recunosc, dar și din pricină că observasem pe cineva din față întorcând pe jumătate capul, studiindu-mă cu coada ochiului, iar apoi, în clipele când sângele îmi năvălea în cap, rânjise grosolan. Eram prea indignat ca să mai pun la socoteală spatele de halterofil al aceluia. N-aveam nevoie de amănunte personale; recunoscusem dintr-o privire ostilitatea permanent trează a celui neglijat, la vremuri ingrate, de semenii săi. Sau, și mai sigur, aveam de-a face cu ranchiuna unui frustrat. Aduce a sentință? Luați-o atunci ca pe-o îndreptățita răcorire de moment, întrucât, dacă m-aș fi detașat cât de cât, aș fi realizat și eu că de fapt silueta deformată a individului era cea care mă derutase, și că restul îl făcuseră, singure, hainele, umerii de burete ai sacoului second-hand. Tipul era de statură mai degrabă scundă; cel puțin așa arăta pe lângă cele două dame ce-l încadrau — două ființe planturoase, a căror atitudine de ansamblu, una greu de definit sau acceptat, îmi releva rezerva imensă de vulgaritate ce zace în femeie.
Tustrei mergeau în același sens cu mine. Nici mai repede nici mai încet. Omul întorcea în repetate rânduri căpățâna în direcția mea, parcă anume ca să-i rețin faciesul muștăriu, împietrit în rânjetul de mai înainte. Chicotelile în surdină și icnetele satisfăcute i-l deformau și mai mult, lăbărțându-i-l dizgrațios, turtindu-i-l ca pe-o mască metalică. Dinții săi îngălbeniți, lați și rari, prefirau un gaz vag vinețiu — pesemne resturile expirației amestecate cu fumul de țigară păstrat îndelung în piept —, iar mucul ud ce se încăpățâna să-i ardă în colțul gurii îmi întorcea stomacul pe dos.
— He-he-he! Hehe! Hă-hă! Hăhăhăhă!
Ceva ca o așchie minusculă îmi pătrunse chiar atunci în ochi. Probabil o azvârlise spasma uneia dintre vântoase. Simplu: hazardul! La prima vedere, fără îndoială, numai că atunci când mă impresionează o fizionomie anume, mă pomenesc identificându-i trăsăturile pretutindeni, comparându-i-le nu doar cu ale întâlniților în drum, ci și cu obiectele dimprejurul meu, cu umbrele lor, iar prin asta chipul respectiv își pune autoritar sigiliul pe ziua întreagă. Iată de ce m-am cutremurat la bănuiala că fusesem atins de scrumul chiștocului muiat de gura cea fără buze. Nu suportam ca acele nenorocite vântoase să-mi sufle în nări o răsuflare străină, pe deasupra și infectă. N-aș mai fi fost în stare s-o expir, mă credeți?
Să nu vă mire. Ca un bătut în cap ce sunt, eu mai totdeauna iau drept bună partea inutilă a lucrurilor. Așa că, de pildă atunci, ținându-mi respirația, eu căutam de zor o cale pentru a-i depăși. Dar cum? Îmi trebuia neapărat o bucată de trotuar curat și neted! Norocul meu că mi-am perceput la timp nerozia: o luasem taman pe unde nu aveam șanse reale, pe unde peretele blocului și grupul celor trei nu-mi lăsau destul loc. Agasat, dar cu răbdarea intactă, am cotit-o pe cealaltă parte a trotuarului.
Altă neghiobie…
Vrând-nevrând prima întrebare care mi-a venit în cap a fost dacă nu cumva individul și tipele lui ar putea s-o facă cu bună știință, pentru că și la noua mea tentativă n-am mai găsit loc de trecere.
Certitudinea am avut-o abia la a treia încercare.
Ceea ce nu știam însă atunci era că de fapt colaboram la propria-mi închidere.
Cei trei se strânseseră atât de bine unul într-altul, încât nu-i mai distingeam pe fiecare în parte. Observam cu neliniște că pentru mine deveniseră un obstacol inatacabil. Respirând precipitat, imploram cerul să redevin pentru o secundă copilul care-am fost odată, să mă pot strecura într-un mod oarecare printre picioarele lor. Nu mă mai îndoiam ce intenție aveau, chiar dacă rămâneau în continuare cu spatele la mine. Mă tratau cu o indiferență aparentă, legănându-se în mersul lor tărăgănat, frecându-se din când în când de zidurile cu tencuiala fisurată și umflată de urina trecătorilor; îmi dădeau impresia a se rezema pentru o clipă de ambele ziduri, sau făceau asta doar pentru a-mi spori neputința. Încă le mai spuneam „ei”, deși la fel de bine i-aș fi putut numi „el”or „ea”, întrucât la ora aceea nu-mi ardea de catalogări. În tot cazul, „dihania” — lăsați-mă, sunt încă generos spunându-i așa — mă exaspera prin cât de hidoasă, de înspăimântătoare devenise între timp, ocupând mai toată stradela aceea fără întoarcere.
De deplasat, cum să nu, într-un fel tot se deplasa dihania, nu puteam spune că stătea locului. Atâta doar că mergea tare încet, mult prea lent pentru nervii mei rablagiți. Senzația de sufocare devenise una exasperantă, iar asta nu promitea nimic bun. Am descoperit la un moment că nu înaintasem mai deloc în ultimele minute, nici măcar jumătate de pas. Rămăsesem în același punct, crispat, încremenit în perplexitate. Ba, mai mult, spatele acela gigantic — în definitiv, o masă întunecată, difuză — făcu ea ce făcu numai ca să reducă distanța dintre noi. Nu înțelegeam ce dorea de la mine, după cum nu mă mai înțelegeam pe mine însumi, care mă complăceam într-o prostrație ridicolă, eminamente pasiv, fără să fac nici cel mai mic gest pentru eliberarea din acea stare. După cum bine intuiam, ar fi trebuit s-o rup la fugă, să dau dracului orice mândrie, să arunc pachetul ce mă încurca, numai că nu mai aveam tăria să analizez împrejurarea absurdă în care doar încăpățânarea mă aruncase.
N-am fost surprins când, într-un târziu, întorcându-mă și voind cu lehamite să fac cale-ntoarsă, am dat peste-o suprafață dură. Același perete. Ei, credeți, nu credeți, pur și simplu era acolo.
O liniște lacomă, pofticioasă, tânjind după pulsul venelor și arterelor mele. Mi-l amplifica, ostentativ parcă, făcându-mă cutia de rezonanță a acestuia. Mă clătinam sub loviturile de baros ale inimii. Maioul îl aveam jilav în spate, tot mai rece.

Aerul mineral al pereților îmi împâsli plămânii. Era sfredelitor de rece, muced, rapace ca gura unei mine. Mi-am simțit din nou fălcile încleștate, țipătul măselelor. „Ea” emana un suflu greu, învăluindu-mă în ger arzător — fluid ce-mi circula liber prin toți porii —, mă cotrobăia în voie, fără grabă, deshidratându-mi plămânii până le auzeam foșnetul de scaiete prăfuit, în margine de drum. Ardeam mocnit pe dinăuntru. Mă și vedeam legat cu pieptul înaintea unui aruncător de flăcări, la distanța necesară agoniei lente. Un înfiorător de rece napalm mă scruma din interior în exterior. Ce să fi făcut?, totul în mine urla că eram penetrat, infiltrat de spectrul frigului din toate părțile, timp în care negura, lăsată deodată în jur, nu făcea decât să-mi accentueze senzația de puț abisal ai cărui pereți se apropiau mișcându-și, pe rând, bolovanii umezi, iar toate astea, v-o jur, echivalau pentru mine atunci cu coborârea pe funii a cosciugului. Aproape mă resemnasem, căci îmi era limpede: acea fiară omniprezentă, sigură pe victima ei, se mărginea acum doar la a-și însaliva și savura mic-dejunul.
Atâta doar că eu totdeauna mai trag nădejde. Deși eram descurajat în ultimul hal, am socotit totuși că merită efortul de a-mi ridica privirile, în căutarea cerului. Ei, din păcate de data asta concretețea și absurdul situației s-au dovedit fără echivoc: mă aflam într-un cub. Și pe deasupra, într-unul devenind tot mai neîncăpător. După toate aparențele nu mai putea fi vorba de scăpare.

Dacă mă înnebunea totuși ceva, era imposibilitatea de a-mi face singur rău, de a-mi provoca măcar o zgârietură frecându-mă, lovindu-mă de acele ziduri aspre. Nu intră-n discuție, peretele aducea la pipăit cu pielea de calcan, cu cea de rechin, ar fi trebuit să-mi zdrențuiască repede pielea pumnilor cu care-l loveam ca bezmeticul. Sau poate nu simțeam eu bine durerea, usturimea degetelor, a coatelor, a genunchilor. Mă întrebam cum ar putea arăta un zid pătat cu sânge. În mod normal aș fi avut dreptul să văd acele dâre. Auzi și eu, normal... Orice s-ar zice, un negru mai negru decât negrul tot ar fi trebuit să existe, ca de altfel și un altul, mai puțin negru, pentru că bezna tocmai pe astea nu le are la inimă și, alungându-le, automat le pune în evidență. În plus, pentru a fi vizibil, orice obiect înainte de toate e obligat să reflecte cât de cât lumina, altminteri în univers demult ar fi domnit tenebrele. Chiar și-un zid, oricare ar fi acela, tot ar reflecta puțină... ce? Evident, lumină, murmuram eu îndărătnic, nemaipunându-mi problema originii acesteia.
De unde lumină, auzi problemă! Important era că nu mă îndoiam de judecata mea, de șansele că voi întrezări în vreun fel acei pereți. Singura condiție ce mi-o impuneam era să nu mă mai tem două lucruri: de părăsire și de ursită.

Și totuși!
Spuneți-mi, vă rog: de când cuvântul „destin” aparține în exclusivitate oratorului? Pe de altă parte, indiferent de cum ți-ai consuma tu viața, cine te constrânge s-o închei cu un „doar atât?” Ai în definitiv și tu un crez, o himeră a împlinirii, un orgoliu... Știu măcar că eu, unul, nu mă voi declara vreodată decepționat, puteți fi sigur. Nici o grijă, n-o fac acum pe lăudărosul care suportă tot adevărul despre sine. Altfel v-aș da dreptate — siguranța și prostia, veșnicii complici. Doar nu credeți că urmăresc să vă impresionez? Ei, un interes tot oi fi având eu, nu zic nu, dar nu neglijați un alt aspect: în clipele acelea eu tocmai îmi chinuiam mintea să ridic schela unui rost. Sună pretențios, pompos, dar vă mai spun că în acea beznă de nepătruns ochii mei rămâneau în permanență larg deschiși. Cum de ce? Pentru că începusem să văd, și încă nebănuit de multe vedeam acolo. Da, previzibil, căci captivitatea mea nu putea face excepție de la regulă. Același pustiu, aceeași ariditate unde foamea, frigul și pericolul ți le apropii sufletește, îți devin practic rude, iar în moarte tu nu mai vezi decât revelația ultimă: Împăcarea cu tine însuți.
Am știut că s-a făcut Vremea. Am trasat atunci pe perete — categoric, pe cel din față — contururile unei ferestre duble. Bănuiți-mă de ce poftiți, de lipsă de imaginație chiar, însă o spun apăsat: n-o făceam decât pentru mine. Lipsindu-mi creta, am folosit unghia. Cu același deget i-am ciocănit mai apoi, pe rând, geamurile. Sunau cu toate cristalin, convingându-mă prin răceala lor. Ce-i drept, evitam unul singur: pe cel dinadins „uitat” de mine. În dreptunghiului acela — avea și el, ca toate celelalte, trei palme pe patru —, unde rama o lăsasem oarbă, îmi concentrasem de fapt toată nădejdea. Mă văd nevoit să v-o destăinui și pe asta: de-o viață încercam să dezleg taina obsesiei mele pentru geamul lipsă al unei obscure stații de tren. Un ochi prăfuit, fără măcar un ciob de sticlă, prin care cândva se strecurase suavul miros al florilor de tei, părând a-mi răspunde unei nostalgii tare vechi, de pe vremea când, de mână cu iubita, parcurgeam kilometri întregi pe îmbătătoarele alei ale unui mic parc de provincie… O, dar nu mă îndoiesc, numai mie îmi fusese adresat insolitul mesaj, căci pe nici un altul nu mai trezise unda de parfum din sala de așteptare.
Sper că-mi înțelegeți acum așteptările.
În clipa când am bătut în aer, când m-a furnicat golul din vârful degetului, ce să vă spun, de parcă zgândărisem fiorii unei harfe cât Eiffel-ul. În fine, ridicându-mă copleșit și șovăitor în vârful picioarelor, mi-am umplut la refuz plămânii cu adierea ce venea dintr-acolo.
Și într-adevăr, ca prin farmec obsesia cu pricina se dizolvă în neant, pesemne refugiată în hățișurile toleranței mele, numită trecut.
Iar odată cu ea și bezna.
Toate s-au refăcut de la sine, spontan, fără nimic teatral. Nici măcar nu simțeam nevoie să mă frec la ochi. Același cer deasupra capului, același trotuar denivelat sub tălpi. În rest, liniște, apăsător de multă liniște. Ce-mi rămânea de făcut, deci? M-am aplecat, mi-am luat frumos pachetul de jos și am alergat într-un suflet spre coletărie, la poștă, unde poate era încă deschis.

Mutați-vă gândul!
Nu-mi cereți să vă istorisesc din fir în păr ce s-a petrecut de fapt cu mine. Vă e clar? Atunci mai pe șleau: cine vă credeți, domnule?! Doar n-o să mă eviscerați acum ca pe-o stridie! Zău așa, omenie ca omenie, dar… Ei vedeți, același dar! Ce mai încolo, goana după pricopseli, nu-mi spuneți mie. Înseamnă că n-ați priceput nimic. După cum mirosurile, o anume mireasmă, boarea mării însăși, nicicând nu le veți înțelege altfel decât gustându-le cu propriul nas, cu proprii plămâni, la fel și cu credința în Dumnezeu.
Într-un cuvânt, n-am ce să vă învăț.

Târziu? Nu mi-am dat seama. Și ca să vezi, luându-ne cu poveștile încă nu mi-ați spus în ce direcție veți lua tramvaiul.