„Ai să alergi secole după ea
Iar când o vei fi găsit, vei fi pierdut-o”

I

- Am visat-o din nou. Același strigăt pierdut în afara timpului, într-un întuneric în care nu mă puteam mișca.
- Hm… Mi-ai mai povestit visul ăsta. Nu am înțeles nimic atunci, și din câte îmi aduc aminte spuneai că totul se întâmplă în pădure.
- Așa e Alex. Așa a fost mereu, însă acum s-a schimbat. Acum o simt… o simt și când sunt treaz. E ca și cum ar fi lângă mine mereu, mereu cerându-mi ajutorul, iar eu nu știu unde să o caut. Unde să o găsesc.
- Stai liniștit, măi omule, sunt doar vise. Doar no să te apuci acum să crezi în ele.

Se treziseră dimineață pentru a pleca cât mai repede spre Iași. Brăila era un oraș frumos, un pic cam liniștit pentru Tudor, iar după ultimele inundații din anul acela, orașul încă părea să se refacă. Terminaseră repede în Brăila. Potențialul client din acest oraș acceptase fără cel mai mic semn de nemulțumire oferta celor doi parteneri, ce de o jumătate de oră se îndreptau mai mult spre nordul țării, mai întâi spre Iași, unde Tudor avea să rămână peste noapte la o veche cunoștință din vremea facultății, iar Alex avea să meargă și mai departe spre Suceava. Încă două proiecte precum cel din Brăila și se puteau liniști pentru o vreme.

- Ai tăcut pentru prea mult timp. Cu siguranță încă te roade, nu-i așa?
- Nu… Știi doar că nu cred în vise, dar mă supără faptul că visul acesta mă vizitează atât de des. Adică, nu își are sensul, eu care mai visez și foarte rar, să fiu lovit de un asemenea val de… hai să le numesc viziuni, dacă le-aș putea numi în vreun fel. Și să admitem că ar fi viziuni. De ce eu? Ce legătură are un om atât de îndepărtat de științele oculte cu ele? De ce mă cheamă pe mine?!...
- Nebănuite sunt căile domnului.
- No, hai că mă faci să râd, Alex.
- Îți spun încă o dată, Tudor. Și poate că nu va fi ultima oară. Te consumi prea mult. Gândește-te la proiectul pe care va trebui să îl discuți mâine, lasă dracului visele, măcar până ne întoarcem acasă.

După un oftat prelung, Tudor se concentră mai departe asupra șoselei. Restul discuțiilor pe parcursul drumului s-au consumat pe fapte diverse, începând cu proiectele pe care sperau să le câștige, și terminând cu gângureli ale radioului din mașină. Un drum de aproape patru ore în care aproape că începuse să amorțească pe scaun, la volan, parcurs în anumite perioade în tăcere deplină, în timp ce în alte momente Alex cerea informații despre orașul acesta.

- Þi-am spus tot ce știam despre Iași-ul pe care îl știam eu cu ani în urmă, Alex. Mai mult de atât nu am de unde să îți spun. Îmi pare rău, dar și cunoștințele mele sunt limitate.
- Bine, bine… Te cred… Știu eu că ascunzi multe lucruri despre ce s-a întâmplat aici cu tine, însă nu am să te mai bat la cap.

Fața lui Tudor devenise albă ca ceara într-o clipă, la auzul cuvintelor lui Alex.

- Îți dai seama, că tot ce a fost atunci va rămâne în mine, și doar atât. Nu va mai ști nimeni. Absolut nimeni, Alex.

Alex mustăcea pe ascuns, în semn de „ai vrea tu să fie așa”, însă prietenul său căzuse într-o tăcere totală în timp ce intrau in Iași prin zona cartierului Bucium. Făcându-și curaj, și adunându-și puținele puteri pe care le mai avea, Tudor începuse să îi povestească partenerului său despre oraș, vorbindu-i despre Palatul Culturii către care se îndreptau atunci, apoi despre Mitropolia și Catedrala din Iași, pe care le vizitase de atâtea ori in drumurile sale, cu ani în urmă, și care rămăseseră temple în care amintirile sale adunau, creându-i în fiece clipă un nou nod în stomac. Însă evitase cât de mult, subiectul către care prietenul său încerca să se îndrepte de fiecare dată când avusese ocazia.

- Hai să îți spun un lucru pe care nu l-am înțeles niciodată, legat de o clădire de aici din Iași. Nu cred că o să trecem pe lângă ea acum, mergem direct să ne întâlnim cu Irina, căci ne așteaptă deja. Am să îți spun despre o superstiție legată de vechea clădire a SRI-ului. Puțini oameni trec pe sub pasajul clădirii aceleia. Cică ar aduce foarte mult ghinion. Pe vremea când veneam eu aici, mă amuzam copios de oamenii care încă mai credeau în superstițiile alea și ocoleau complet pasajul clădirii.
- Chiar așa?
- Da!

Au izbucnit amândoi în râs. Tudor părea să se simtă mai bine, iar Alex încetase să îl iscodească.

- A! Irina! Ce bine îmi pare să te văd din nou. Ce faci copilă?
- Și acum îmi spui copilă? Copilă eram la douăzeci de ani, Tudor.
- Pentru mine tot așa ai rămas. Și bănuiesc, că tu ești Mihăiță. Se aplecase către un copilandru de patru anișori, care se ascunsese după piciorul mamei, privind curios la cei doi bărbați, pe care mama sa îi aștepta nerăbdătoare.

- El e Andrei, Irina.
- Foarte încântat de cunoștință, doamnă. Andrei prinsese mâna femeii, ridicând-o galant, și sărutând-o.

- Ce face, Anton?
- E bine, Tudor, dar hai să mergem te rog, căci ne așteaptă cu masa pusă.
- Irina. Þi-am spus doar să nu te deranjezi cu astfel de lucruri. Și așa a fost prea mult faptul că am apelat te-am pricopsit cu noi pe cap pentru weekendul asta. Nu trebuia să te deranjezi mai mult de atât. Dar știu, tu ai fost mereu gazda perfectă. Întotdeauna ai fost foarte primitoare, mai ales cu mine.
- Eh, tu Dorule. Poate că am avut ceva cu tine, mai știi?

Bărbatul zâmbi cu subînțeles, pentru ca apoi să o conducă pe Irina la mașină și să plece către casa acesteia. După încă un sfert de oră cu mașina prin oraș, se opreau în fața unei căsuțe cu mansardă, în fața căreia un cireș pârguit, umbrea o mare parte din geamurile casei. Tudor abia reușise să dea drumul volanului, însă singura care realizase ce se întâmpla cu adevărat fusese Irina, care pe tot parcursul drumului stătuse in dreapta lui, fiindu-i posibil să observe fiecare schimbare de pe chipul bărbatului. Simțea că totul revenea în clocot, însă nu putea face nimic pentru a stăvili focul acela.

- Salut, Aton. Multă vreme… multă, măi băiete…

Bărbatul îi întâmpinase în ușa casei, îmbrăcat lejer, și cu un șorț mare si alb legat la brâu.

- Văd că Irina nu prea muncește la voi, numai tu cu bucătăria.

În următoarea clipă izbucniseră toți în râs. Toate privirile păreau să radieze bucurie când intraseră apoi în casă. Urmau povestiri lungi a ceea ce se mai întâmplase prin Iași, cum Irina terminase Medicina și acum lucra la o policlinică particulară, Anton era inginer proiectant la o firmă de construcții destul de importantă în zona lor, iar Andrei pusese bazele companiei pe care o visase din timpul facultății, când îl „recrutase” și pe Tudor alături de el. Greutățile păruseră să dispară pe din viața fiecăruia, și toți erau de aceeași părere, râzând de anomaliile gândirii prin care trecuseră în vremurile studenției.

- Și, Tudor… Mai…
- Nu! Am renunțat de mult la ele.
- Păcat. Acum m-am apucat eu.
- Fumezi?
- Eh… din când în când. Însă când mă apucă, termin pachetul in jumătate de oră.
- Rău, Irina. Și doar ești medic. Știi ce înseamnă.
- Cum de te-ai lăsat? Erai fumător înrăit.
- La fel de ușor cum m-am lăsat și de altele, Irina.

Femeia făcuse ochii mari cât cepele.

- Nu mai…?
- Nu.
- Tudor… Mă dezamăgești, dragule.
- N-am avut încotro, Irina.

O discuție, ținută de doi vechi prieteni. Anton și Alex plecaseră in oraș pentru ca Alex să se pregătească de drumul spre Suceava, unde avea să plece cu trenul. Trebuiau să rezolve într-un termen cât mai scurt contractele pentru care veniseră, iar Tudor aproape că impusese ca el să rămână în Iași.

- Þi-o faci cu mâna ta, să știi…
- Știu. Dar nu am ce face, Alex… trebuie… era cât pe ce să îți spun secretul tăcerii mele… ștrengarule… te-am prins.

Irina aprinsese încă o țigară privind la copilul ce se juca în fața casei printre florile din grădina, ce radiau în lumina soarelui retras către seară.

- De ce ai venit, Tudor? Orașul acesta e tabu, pentru tine… nu ai venit pentru afacerile despre care vorbești atâta.
- Ce te face să crezi asta?
- Te cunosc, Dorule. Nu degeaba te-am iubit atâta odată.

Bărbatul lăsase privirea în pământ, încercând să își regăsească puterea de a vorbi. Cuvintele fugeau de el, incapabil să spună ce dorea. De parcă o existență invizibilă nu îi permitea să vorbească despre… Într-un final găsise singurele cuvinte care reușiseră să treacă de bariera aceea mentală.

- Mă cheamă… Ceva mă cheamă aici. Nu întreba mai mult… Nu pot… nu cunosc.
- Însă eu da…