Venise toamna. Venise la fel ca altădată – cu umezeală și dureri de oase, cu pomi care-și plâng de milă cu frunze uscate. Ei și ce! Parcă nu mai fusese?
Dar oricât încerca să se liniștească, un sentiment straniu mușca nemilos din liniștea-i de altădată. Un „nu știu ce” plutea în aer, stând parcă gata să-l comprime.
Își luă Psalmii și se duse în curte, pe o buturugă, în bătaia soarelui cu dinți. Mai zise o dată rugăciunea de dimineață, tot fără niciun folos. Parcă în loc să se-apropie de Dumnezeu, îl îndepărta mai tare. Deschise cartea la întâmplare, cu speranța în puterea tămăduitoare a rândurilor. Altădată, era de ajuns s-o atingă, că o liniște desăvârșită îl învăluia pentru multă vreme. Acum, ochii-i fugeau peste rânduri de parc-ar fi fost în căutarea unui „ce” pierdut, iar în minte își făceau de cap, amestecându-se printre versete, sumedenie de gânduri fără niciun rost, de care îi era rușine și pe care se străduia din răsputeri să le alunge.
Nici nu-l auzise pe Dumitru când deschisese poarta. Îi simțise răsuflarea în ceafă și, întorcându-se, dădu cu ochii de ditai muntele de om, stând în picioare și citindu-i peste umăr.
„Doamne păzește! Am ajuns să mă sperii de un om!” Parcă și Dumitru avea azi ceva ciudat în înfățișare, chit că n-ar fi putut spune ce. Iar să se sperie de el nici atât nu era cazul, toată lumea știa că-i cel mai pașnic om din sat, numai să nu-l calci pe coadă, și muncitor cât zece la un loc.
„Da’ ce-o fi căutând la mine așa de dimineață? I-o fi murit poate cineva.”
- Săru’mâna, părinte! Am venit.
- Să trăiești, Dumitre! De ce-ai venit?
Acesta bulbucă ochii cât cepele și-ncepu a se bâlbâi, cum făcea de câte ori ceva sau cineva îl lua prin surprindere:
- Ppp...ăi, cccum de ce, pppărinte? Nnn-ați zis dddumneavoastră sssă viu? Ammm venit, ia!
Cum uitase? Acum își aducea aminte că-i zisese să vină să-l ajute să bage porumbul. Tocmai azi își găsise! N-avea niciun chef de el, dar nu se cuvenea să-l trimită pe bietul om acasă, de bine ce poate-și lăsase din treburile lui ca să-i dea o mână de ajutor. Simțea că el n-o să-i poată fi de vreun folos, dar nici să-l lase singur nu-i venea. Nu prea știa ce să-i spună.
- Stai!
- Păi eu să stau am venit? Ziceți-mi ce să fac, m-oi apuca de treabă, iar dumneavoastră puteți să mai stați oleacă să citiți la cele bisericești, că tare frumos le mai ziceți și la slujbă!
Hm...dac-ar ști! Dac-ar ști el, Dumitru, că nu mai departe de-alaltăieri, la slujba de pomenire a morților, uitase să citească un rând de pomelnice! Noroc cu dascălul, care i-a atras atenția discret! Îl întrebase pe Dumnezeu, chiar acolo-n biserică, în gând, firește: „Doamne, de ce ne-ai mai dat minte, dacă ne lași să ne-o pierdem? Am învățat atâtea, am adunat în creierul ăsta o grămadă...la ce-mi folosesc, dacă uit un lucru pe care-l fac de-o viață?”
Dumitru stătea în picioare în fața lui, cu privirea întrebătoare, parcă cerându-i socoteală. Nu se putea aduna. Trebuia să-i spună unde-i coșul, unde să pună porumbul. Nu era-n stare.
- Stai! Stai, Dumitre!
- Las’ c-oi sta destul cu mâinile pe piept!
Observația aceasta banală avu darul să-l mai aducă la realitate. Privea la Dumitru, care se orientase deja. Găsise un coș și începuse s-arunce în el știuleții, după ce, mai întâi, îi golea de foi, cu o dexteritate ce trăda exercițiu îndelungat. Îl auzea vorbind de unul singur, fără să priceapă la început ce zice. Avea și omul ăsta un defect: nu-i tăcea gura, cât timp îi mergeau mâinile. Când îl mai mustra unul, altul, le-o reteza scurt: „N-oi tăcea destul între patru scânduri? Ia mai vedeți-vă de treabă! Și să mai știți de la mine – de omu’ care vorbește să nu te ferești, ca de câinele care latră! Că barem ăsta știi ce-are-n dovleac. Da’ când oți vedea pă unu’ că tace, și tace azi, tace și mâine, și-n zi de lucru și de sărbătoare, și la nuntă și la botez, apoi de ăla să vă feriți ca de ăl cu coarne! Că ce-are mutu-n minte, nici ăla nu știe. Și ți-o trântește așa, pe nepusă-masă, de te lasă paf.”
- Părinte, dacă vă e rău, dau acu’ o fugă peste drum, la dispensar.
Dădu din cap în semn că nu-i nevoie, fără să-ngaime vreun cuvânt.
- Bine. Da’ dacă vă răzgândiți, eu tot aicea sunt.
Brusc, își schimbă decizia. Aruncă în coș știuletele pe care îl migălise, scuipă în palme de două ori, apoi și le frecă una de alta, după care se năpusti asupra preotului, înconjurându-i fruntea, fără ca acesta să aibă putință de scăpare.
- Oți fi deochiat, părinte. Las’ că le știu io pe muierile-astea care vin la biserică! Pune câte una o uitătură, de nu te mai miști trei zile. Vă zic eu acuma un deochi pe care-l știu de la bunică-mea, care l-a-nvățat și ea de la bunica ei. De nu v-o trece, să nu-mi ziceți mie Dumitru!
- Nu-mi zice nimic, decât „Tatăl nostru”, dacă insiști!
- Bine-atunci! Ce-i drept, pot să vă zic și „Cățeluș cu păru’ creț”, că io tot am leac. Parcă-s paratrăznet, toate relele se scurg prin mine și n-am teamă că m-ar atinge vreuna.
Ce-i făcu, ce-i zise Dumitru, că deveni deodată alt om. Angoasa care-l însoțea de dimineață dispăruse brusc, ca și cum n-ar fi fost.
Dacă ar fi stăruit asupra cauzelor, ar fi fost nevoit să admită că simpla atingere pe frunte a mâinii unui om bine intenționat făcuse minuni. Și faptul că cineva se rugase pentru el. Ce-i drept, în atâția ani de rugăciune pentru alții, nu-și pusese întrebarea dacă se roagă și pentru el cineva. Apoi, dacă nu s-ar fi temut, ar fi recunoscut, de asemenea, că suferința nu-i venea nici de la Dumnezeu, nici de la diavol și din nici o altă parte.
Sunt zile în care, oricât ai inventaria, găsești lista completă, nimic nu pare să lipsească din cele trebuincioase omului, dar parcă nimic nu-i ajută să simtă că trăiește. La ce bun hambarul plin, dacă nu-i nimeni să se bucure cu tine? La ce bun frumusețea câmpului înverzit, dacă pași-ți îl străbat însoțiți doar de umbră? La ce bun miracolul poeziei, dacă versul care te-a cutremurat cel mai tare nu-l poți împărtăși nimănui? La ce bun cinstea și onoarea, la ce bun frumusețea și inteligența, dacă nu-i nimeni să se poată bucura de ele?
Părintele Darie știa prea bine că Dumnezeu n-a dorit ca omul să trăiască de unul singur, dar prefera să nu se gândească la asta de când îi murise soția. Și totuși, prea des în ultima vreme, gânduri ca ielele îi jucau prin cap, aruncându-i săgeți otrăvite: „Dacă nu ne-a vrut singuri, de ce nu v-a lăsat să fiți doi? De ce nu v-a dat copii? De ce? De ce?”... Se cufunda în rugăciune pentru a scăpa de ele și zi de zi sufletul îi era otrăvit la gândul că păcătuiește ascultându-și întrebările. Azi-dimineață, mai mult ca oricând, se simțise pe marginea prăpastiei. Și Dumnezeu i-l trimisese pe Dumitru – de care și uitase – să-l smulgă din întunecimea lui și să-l aducă la viață, cu vorbe neticluite, de om simplu. „Niciodată nu știi de unde-ți vine salvarea!”

Brusc, îl cuprinse pofta de-a asculta interminabilele povești ale lui Dumitru și se-ndreptă cu pași vioi către grămada de porumb, unde acesta își continua nestingherit discursul, fără să-i pese dacă cineva îl ascultă sau ba:
- Io i-am zis, nu o dată, de mai multe ori: „Fă femeie, bagă-ți mințile-n cap! Io slugă la ăla nu mă duc, de-ar fi să-mi mănânc mizeria de sub unghii!”
- Despre cine vorbești?
- Păi nu v-am spus? De ăla a’ lu’ Teașcă, de nu face doi pași fără să pupe-n cur Partidu’. Să mă ierte sfânta zi de luni și Sfinția Voastră, Părinte, da’ când pupi în cur Partidu’, omori și pe mă-ta și pe tac-tu, dacă partidul ți-o cere. Nu zic bine? Păi cum să nu zic! Mai demult, când era cu comuniștii, a cugetat să intre la mine-n curte și să-mi pună o hârțoagă sub nas, cică să semnez să mă fac membru. Io mai întâi am făcut pe prostu’: „Ce semnătură, tovarășu’ Teașcă, ia uite care-i semnătura mea! o pun de mii de ori în câmp” ; și-i arăt sapa. El, rău la mine: „Auzi, cin’ te crezi? Vezi că n-avem timp de pierdut cu de-alde tine! Am văzut eu mulți d-ăștia la viața mea. Hai, semnează!” Atunci nu m-am mai putut abține, că io nu știu multe, și zic: „Auzi bă, tovarășu’ Teașcă, ’mneata mai știi ce se face cu sapa?” „Hai, bre, lasă că știm și noi, că doar am fost fii de țărani, origine sănătoasă ce mai...” Zicea „am fost” de parcă alde tac-su ajunsese-ntre timp miniștrii. „Păi bine bă, și dacă ai fost odraslă de țăran, nu te-a-nvățat tac-tu ce se mai face cu sapa?” Și până s-apuce să se dumirească, i-am și proptit-o la jugulară. „Ei, tovarășu’ Mitică, stai bre așa, că oameni suntem, ce-ai înnebunit? Am zis și eu că-ți fac un bine, nu-l vrei, nu-l vrei...e vreo supărare?” C-o fi, c-o plesni, las’ că te mai gândești matale...Și dus a fost. Nici că mi-a mai călcat bătătura. Ce-am mai râs atunci! Da’ după aia, nu spun cine-a râs mai tare. Eh, asta-i viața, părinte, cu bune, cu rele,... Da’ lăsați porumbu-ăla, că și-așa mai mult îl mângâiați! Ãsta nu-i Biblie, are și el rostu’ lui. Lăsați că fac io toată treaba, mi-oți pune și mie o vorbă bună colo sus. Sănătoși să fim! Am scăpat noi de-alde Teașcă, om scăpa și de porumb.
Ascultând porunca lui Dumitru, se retrase pe buturugă, privind absent la mâinile dibace ale acestuia.
Își auzea gândul, fără a mai încerca să-l alunge: „Când toamna vine, singurătatea strigă mai tare din noi. Cu cât te prefaci că n-o auzi, cu-atât ea strigă mai tare. Să strige! Și omul face asta când dă cu ochii de lume.
Și-apoi? La urma urmei, nu-i decât o altă toamnă – umilă haltă în drumul spre veșnicie.”