Aeroportul se făcu mic deodată; parcă ceva mă rupea de acel loc.
— Copile!
— Da, Jane.
— Cred că ai mici…
— Eu nu.
— Deci te-ai hotărât?
— Deocamdată rămân acasă.
— Şi Gianina?
— Depui… tu… cenuşa la Capelă, eu mi-am terminat treaba. Jane, sper că sunt liber acum?
— Păi, n-ai fost şi până acum?
— Nu ştiu…
— Auzi, dacă ai nevoie de Alvin, poate el cunoaşte un psihiatru bun, sună-mă!
— Nu, Jane, n-am nimic, acum sunt în sfârşit liber, omule, liber!
— Mă sperii, pot să amân zborul dacă ai nevoie de mine.
— Nu, du-ţi fata la Margareta, iar când te-oi plictisi de Paris — ceea ce e greu de înţeles — vino să mă vezi.
— Ce faci cu casa?
— Las-o acolo, închisă! Poate…
— Nu se mai întoarce Alistar, iar dacă o face, sper să fie normală.
— Ce, eu sunt normal!
— Greşeala mea!
— Nu plânge, Jane!
— Nu trebuia să te bag în asta.
— Castanele fierbinţi sunt specialitatea mea. Ai uitat?
— Ha, ha, ha! Nenorocitule!
— Nu ştiu. Toţi mă faceţi aşa.
— Auzi, Irlanda?
— Întreţine-mi casele pe acolo cu…
— Mai vedem.
— N-ai vrut-o atât de aprig, ai grijă de ea.
— Vrei să mai munceşti?
— Poate. Nu ştiu.
— Cred că de mâncare şi o mică distracţie ţi-ajung, Alistar. Eşti prea obosit, odihneşte-te o perioadă.
— Drum bun, Jane! Pa, Cecilia!
— Tăticule, să vii să mă vezi!
— Negreşit, negreşit!
— Auzi, ce-i spun lui Fanerite?
— Te pricepi tu, ţine-o caldă! Vin cu ceva frumos.
— De unde?
— Ţara e mare, cam scumpă, vedem noi.
— Ai dreptate.
În primele zile n-am putut face nimic. Cei cărora le-am muncit când am venit în ţară voiau să le aduc la zi nişte dosare, aşa că m-am prins cu treaba într-un final, ca să uit.
Soţii Parfenie veneau în concediu. Deşi Gianina nu mai era, m-au sunat să mă anunţe de acest lucru, aşa că m-am înfiinţat în weekend la ei.
— Dacian!
— Ce faci, omule?
— Mirela!
— Alistar, chiar mi-era dor de tine.
— Vorbeşti serios?
— Nu! Voiam să văd cum mai arată un nebun, dar văd că eşti bine.
— Ghici?
— Ce?
— Am veşti de la Paris!
— Ce veşti? Vorbesc cu ei foarte des.
— Cu toţi?
— Ei!
— Maria!
— Ce-i cu ea?
— O să vină şi ei în concediu!
— Când?
— Peste vreo câteva zile.
— Nu mi-a spus nimic, Jan.
— A, el rămâne pe baricade cu Cecilia.
— Aha!
— De fapt, Calistrat…
— Ce, ce… chiar… ce mai face?
— A luat-o după Broască.
— A murit!
— Ha, ha, ha! Eşti sănătos… deci!
— Nu mai spune asta!
— S-a mutat la Cordel, separându-se de Margareta.
— O! Deci Jan locuieşte cu…
— Nu! Stă la el acasă… mai mult la Fanerite, iar Margareta se ocupă de fetele lui.
— Oho! Asta da muncă!
— Nu-i aşa?
— Veşti bune totuşi! Înseamnă că Margareta o să vină cu Maria şi…
— Atât! Pentru că ţi-am spus de Jan…
— Mă, dar aţi venit pregătiţi, nu glumă! Cum aţi ţinut legătura cu Maria, dacă soţul ei… nu mai este?
— A, foarte simplu! La vernisaje! Tu ne-ai învăţat cu prostiile astea la Paris. Noi ne prosteam prin baruri, dar ce, acum avem expoziţii.
— Maria frecventează?
— Mai mult să-şi vadă tatăl, pentru că de o perioadă de timp Jan nu a mai dat pe la Margareta; ea a fost doar o flacără de început, după s-a mutat la…
— Înţeleg. Eu i-am spus să o ţină fierbinte. Dar nici chiar aşa!
— Ha, ha, ha! Stai liniştit! Fanerite îi ţine treze instinctele în felul ei.
— Ce vrei să spui?
— Ei, expoziţii… fac şi femei, mai tinere, mai bătrâne, băieţi ca tine!
— Mă flatezi, Mirela. Nu înţeleg!
— Nu poţi să te întreţii doar cu carne crăpată, să fim serioşi!
— Ce avantaj ar avea Fanerite dacă Jan ar vrăji un client?
— Preţul, Alistar! Crede-mă, Jan este un boşorog dat naibii; dacă ai stat de vorbă cu el, nu scapi de cuvintele rostite de el nici noaptea.
— Cunosc marfa.
— Deci am dreptate!
— Cam da.
— Crede-mă! Am văzut nişte lucrări de tot râsul, trebuia să fii un Mafalda să le vinzi, însă chiria, chiar dacă este o perioadă moartă, trebuie să fie boboasă.
— Ha, ha, ha! Deci Jan managereşte pe acolo, foarte frumos!
— Tu ai mai lucrat ceva?
— Nu, Dacian, m-au rugat unii să le fac nişte treburi, dar am cam terminat.
— Economice, desigur?
— Da.
— Atunci Braşovul n-are moarte, apucă-te de treabă.
— Am case prin ţară, aici nu mi-am luat, n-am avut tragere; oricum nici alea nu scot mare lucru, Agenţia îmi dă ce curge printre degete.
— Poţi sta la noi o perioadă.
— Nu se cade.
— Ba da.
— Ba nu! Sunt o persoană rea.
— O! Serios?
— Da, Mirela.
— Poţi fi cât vrei de rău, Alistar, noi suntem o familie de munte, vom fi mai mult plecaţi pe la prietenii noştri care au cabane pe munte.
— Am înţeles, Dacian.
— În afară de asta, casa are două corpuri, tu vei sta separat, aşa că poţi face ce vrei douăzeci şi patru din douăzeci şi patru.
— Deci vă riscaţi!
— Da, zise Dacian.
— Mirela?
— Apucă-te de treabă! Cam într-o săptămână vin ai tăi de la Paris.
— Ai mei?
— Ai să-ţi dai seama de asta, crede-mă!
— Bine, copii.
— Corect! Noi nu bem nimic?
— Dacian! Nu mai iei tratament?
— Ba da. Însă Mirela, nu! Iar eu mai uit de medicamente când sunt cu tine. Ai uitat?
— Atunci mă duc să fac aprovizionarea corespunzătoare.
— Stop! Eşti acasă la noi! zise Mirela.
— Păi, n-aţi zis că mă cazaţi separat!
— Ha, ha, ha! râdeam cu toţii.
— Dacian este plăpând, iar tu eşti femeie…
— Avem telefon!
— Nu costă mai mult?
— Nu plăteşti tu! Ha, ha, ha! Luăm băutură de casă, Alistar.
— Atunci o plătesc.
— Glumeam!
— Eu nu!
— Atunci aşteaptă-l pe nea Miţă; noi dăm o fugă la nişte rude care au ceva afumătură, tare ne e poftă!
— Cum ştiţi voi.
O masă în stil ardelenesc, cu de toate de-ale porcului, vin negru, îmbiat înainte cu palincă... Toate astea ne-au dus la o veselie frenetică, pe bancuri răsuflate; oricum se râdea la orice, până spre dimineaţă, când m-am retras în corpul de casă destinat oaspeţilor.
M-am aşezat pe un fotoliu, alături de un fund de sticlă cu tărie, analizându-mă cu grijă, dar nu am avut prea mult timp la dispoziţie, pentru că uşa de la intrare scârţâi.
— De ce nu dormi?
— Nu ştiu, Mirela.
— În mod normal, ar trebui să-ţi spun că am nevoie de o partidă de sex cu un om normal, dar acum îmi dau seama că…
— Nu sunt normal! Ha, ha, ha!
— Ba nu! La Paris, toată lumea vorbeşte despre tine ca fiind profesionist în asta.
— Serios?
— Glumeam, doar mă gândeam la trecutul tău şi-mi făceam iluzii.
— În mod normal, cum spui tu, aş fi sărit pe tine fără remuşcări…
— Cine te opreşte?
— Vorbele tale; nu trebuia să-mi spui că vine Maria.
— Auzi, tu chiar… fata asta te iubeşte foarte mult.
— O poveste foarte veche… două familii…
— Lasă-i pe italieni. Eu chiar venisem să mi-o pui, dar mi-a trecut, nu ştiu de ce!
— Dacian?
— Are nişte degete! Şi-o limbă!
— Ha, ha, ha! O să mă revanşez altă dată, îţi promit!
— Nu mă cinsteşti?
— Cred că nu-i decât o porţie.
— Noapte bună, mofluzule!
— Ha, ha, ha! Somn uşor!
Am lăsat sticla acolo. Se făcuse ziuă, aşa că mi-am luat planşele, cutreierând străzile înguste, dosite. Jan mă învăţase să caut altceva decât locurile comune. Într-un final am ajuns undeva aproape de pădure, poposind pe o bancă amenajată; copii cu părinţi se jucau zvăpăiaţi în jur. Gălăgia aceea mă duse într-o altă sferă, parcă eram la Paris, alături de Cecilia, iar Gianina mă ţinea strâns de mânecă, atenţionându-mă să mă uit la Capela Cimitirului.
— Hei! Ce faci aici, Alistar? Ai adormit?
— A, tu mă trăgeai de mână?
— Hai acasă! Este frig, ai lucrat destul.
— Vin, Mirela, mai am câteva schiţe pe care le-am observat în apropiere.
— Vin cu tine.
— Mai bine, nu. Du-te şi fierbe-mi o tărie, vin şi eu.
— Nu! Stau cu tine.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Spune-mi, Mirela.
— Îi este rău lui Dacian.
— De ce nu stai cu el?
— M-am săturat.
— Ce i-a scos din el?
— Ha, ha, ha! Cine ţi-a zis asta?
— Gianina.
— Săraca! Cum s-a dus de repede! Ei, un maţ care nu-i mai trebuia.
— Vorbeşti serios?
— Lasă asta, vreau să fiu cu tine.
— Nu se poate.
— Doar o dată! Te rog!
— Nu.
— De ce, Alistar?
— O să mă cauţi după aceea, iar eu nu sunt o persoană bună.
— Ştiu… că…
— Nu ştiu ce ştii tu… dar eu chiar deţin oameni care…
— Ştiu şi asta, dar fetele alea nu-ţi scot mare lucru aici în ţară.
— Mă-sa… poate, dar fi-sa mai se dă… uneori.
— Fata are o facultate de terminat, cunosc povestea.
— Sunt o persoană rea, Mirela, de ce vrei să te culci cu mine?
— Pentru că tu n-o să mă cauţi, ca derbedeii ăştia!
— Ai mai avut experienţe?
— Da, una. Abia am scăpat, cred că ne-a determinat să plecăm de aici.
— Era bolnav şi atunci Dacian?
— Are mai multe operaţii, un dosar foarte gros.
— De ce nu l-ai căutat la Paris?
— Are şi acolo o tăietură.
— O!
— Da. Maria n-o să se culce cu tine, chiar dacă vine în ţară; tu chiar n-ai nevoie de o femeie?
— Crede-mă! Abia am ars-o pe Gianina!
— Sună frumos „ars-o”!
— Eşti bolnavă!
— Tu nu?
— Ba da! Cred că ne potrivim la asta.
— Îţi vine să crezi sau nu, simt că…
— Nu, Maria mă aşteaptă de mult.
— Nu contest asta, dar poate…
— Ha, ha, ha! Parcă ai fi Gianina.
— De ce?
— Numai ea mă ruga să-i dau un bot, era specialitatea ei, nenorociţii de…
— Nu! Nu-ţi face rău, nu mai trăi în trecut.
— Hai să-mi fierbi o tărie, tremur tot.
— Dacă dormi în frig!
— Ce, ce… ce-o fi căutând Gianina în Braşov, nu ştiu?
— Dă-i ceva de pomană, poate că-i e foame, de asta ai visat-o.
— Cum zici tu.
— Mergem la biserică; aici în oraşul vechi sunt destui cerşetori.
Un magazin mic de cartier, de-ajuns cât să facem o sacoşă cu de toate, pe care am dus-o la biserică cu Mirela. Preotul binevoitor, care-şi făcea de treabă pe acolo, ne „citi” sacoşa cu alimente, după cum i-a cerut Mirela, după care am dat-o unui grup de cerşetori din curtea bisericii, care erau strânşi în jurul unei cişmele.
— Acum putem să bem o tărie?
— Putem! Dar numai după ce îmi dai un bot!
— Ha, ha, ha! Eşti haioasă, nici asta nu-i poţi face lui Dacian?
— Glumeşti! Toată i s-a tras în burtă, până şi clitorisul meu este mai mare.
— Ha, ha, ha! Eşti nebună!
— Dacă noi, nebunii, nu ne înţelegem între noi!
— Ha, ha, ha! Râdeam amândoi de ne stricam.
Ajunşi acasă, Dacian era la pat, aproape leşinat.
— Dacă ştiam… nu te lăsam să bei, amice!
— Ţeapă, Alistar! Nici n-am băut! Doar m-am prefăcut!
— Dacian! Atunci de ce ţi-e rău?
— M-a obosit drumul. Aşa păţesc când vin acasă.
— Mirela, de ce nu-l internezi?
— Întreabă-l pe el.
— O să-mi revin, Alistar, e doar o oboseală.
— Cum ştiţi voi.
— Facem o fiartă?
— Facem! Somn uşor, Dacian!
Bineînţeles că n-am putut să fac sex cu Mirela, mai ales că ştiam că avem un muribund în apropiere, dar i-am promis că, imediat ce se linişteşte boala lui Dacian, devenind mai optimistă, are o noapte de la mine. Aşa că, în termenii aceştia optimişti, m-am retras din vechiul oraş, ducându-mă acasă.
Maria nu veni aşa cum mă informă Mirela, de fapt după cum vorbisem la telefon cu Jan. În schimb, la plecarea soţilor Parfenie, i-am aşteptat la aeroport, dându-le planşele de la ei de acasă, plus altele, să le ducă lui Jan.
— Alistar, ţi-a plăcut căsuţa pentru oaspeţi?
— Mirela, de ce mă întrebi?
— Pentru că am văzut că ai inspiraţie.
— Da, e frumos, dar nu mă împac prea bine cu iarna.
— Nici noi, dar la Paris îmi place, chiar dacă este frig.
— Adevărat.
— Vrei cheia de la căsuţa de oaspeţi?
— Nu ştiu ce să zic; asta m-ar putea convinge să cumpăr o căsuţă pe acolo, dar am deja case inutile care mă secătuiesc.
— Asta nu te costă nimic, fricosule!
— Da, numai că nu am telefonul lui nea Miţă să-mi aducă alimente.
— Ţi-o dau în combinaţie cu telefonul.
— Doar atât?
— Da, nu se ştie când mai venim.
— Atunci accept.
— Ha, ha, ha! Ţi-a fost frică! Credeai că ţi-o sug!
— Eu știu!
— Stai liniştit, vrem doar să te ajutăm cu planşele tale.
— Frumos! Nu uitaţi să vă duceţi la vernisajul cu oraşul vostru la Paris.
— O să i le dau toate lui Jan; de acolo el știe.
— Drum bun!
Expoziţia „Braşov” se desfăşură de data aceasta fără mine, dar Jan mă ţinu la curent cu toate. Se vânduseră aproape toate lucrările — semn că erau mulţi munteni la Paris ori că le-a plăcut — dar toți banii îi opri Jan. Mi-a spus că-i primesc când vin la Paris să-l văd, dar mai ales pe Fanerite. Lucru care nu se petrecu chiar curând, luându-mă cu treaba la diferite firme.