— Jane! Plecăm acasă, tăticuțule!
— Da.
— Acum ce faci, ori o dai la-ntors?
— Nu, copile. Parcă mă obișnuisem cu orașul ăsta, o să ne coste mult să-i aprindem o lumânare lui Broască.
— Nu-i singur.
— Da, știe și ceva franceză!
— Ha, ha, ha! Stai liniștit! Aici vor rămâne familia Calistrat, Marmel, până și Cordel.
— Adevărul este că e singurul care a plâns din partea aia.
— Oricum, pe Cordel nu l-am văzut cu fetele în brațe!
— Zici tu!
— Glumeam!
— Cu ce pleci acasă, Alistar?
— Ei, Jane! Cu diplomele, una!
— Da, nu-i rău! Dar casa?
— Este acasă la ea, Jane. De Gianina nu știu… plânge de fiecare dată când ajunge acasă.
— E casa ei până la urmă, locul unde s-a născut, îi este greu, băiete.
— O cred, dar eu nu am fost plecat de acasă atâta timp!
— Ai dreptate! O poate lua ca deplasare pentru studii, până la urmă.
— Cel mai mult îi pare rău de Margareta, i-a dat Ceciliei o creștere sănătoasă. Crede că ea nu este în stare să continue munca ei.
— Mă, dar slab ești! Puteai să-i amintești de părinții tăi!
— Crezi că n-am făcut-o? Doar i-a cunoscut.
— Și?
— Zice că… dacă erau buni, nu plecam de acasă.
— Hai, fă-ți bagajele! Golanule!
— Bine, Jane! Nu te supăra, doar știi cum este Gianina.
— Vă iau eu bilete de avion?
— Dacă vrei! Inclusiv fiicei tale.
— Se poate!
Ne-am suit cu toții în avion, uitându-ne cu tristețe în urmă.
— La revedere, Paris!
— Că bine zici, Gianina, mai venim noi pe aici.
— Alistar, ce-ai făcut cu casa?
— Am închis-o.
— Sper că nu ai dat-o la agenție?
— Nu, Gianina.
— Foarte bine.
— Putem veni la Paris pe perioada vacanțelor tale.
— O, da!
— Desigur. Dar mai întâi ne asigurăm că începi anul universitar.
— Auzi! Dar de muncit?
— Găsim un spital aproape de… vedem noi.
— Crezi că o să iau examenul?
— Categoric.
— Gianina, nu mai este concurența din anii tinereții mele.
— Da, Jane. Dar cel mai mult mă bucur că am familie, Jane.
— Să nu-i superi, aici golanii sunt mult mai răi, doar ține-i la distanță, fetițo.
— Da, Jane.
— Tăticuțule, îmi lipsește Broască, nu mai avem de cine să râdem.
— Ei, mai stai și serios, acum ai la ce să te gândești.
— Unde o să stai, Jane?
— Între voi și fetele mele, vreau să o mai iau pe Cecilia acasă, nu vreau să vă supăr.
— Am înțeles.
— Convenția rămâne aceeași, sper?
— Da, Gianina. Se aplică inclusiv soției și fiicei lui Jan.
— Da, Gianina! Sunt de acord.
— Așa, Jane, nu vrem supărare, sunt cârciumi și aici, puteți discuta cât vreți.
— Bineînțeles. Apropo! Am discutat cu cineva de la o firmă foarte mare, ar fi foarte mulțumit să le acorzi consultanță o perioadă. Ce zici, Alistar?
— Doar după vreo zece zile cel puțin, de odihnă.
— Poate și mai mult! I-am atenționat deja.
— Foarte bine.
— Alistar, mergi cu mine la facultate?
— Mai e vorbă! Nu trebuie să dau cu bățul că te iau în spațiu!
— Ai dreptate! Uitasem că mai am obligația asta. Înainte nici nu-mi păsa!
— Găseai ușor pat, Gianina. Alte vremuri!
— Da.
— Ce facem, copile?
— Îi jupuim de vii, tăticuțule, asta știm să o facem cel mai bine.
— Ha, ha, ha! Ai dreptate!
— Chiar așa! Cum a primit doamna Fanerite vestea plecării voastre? Nu a fost niciodată convinsă că o să o faceți.
— A, prima oară a plâns un pic, după aceea ne-a luat-o înainte cu amintiri prezente, zicea ea.
— Ha, ha, ha! A suportat frumos, săraca!
— Da. O babă minunată!
— Doar ți-a luat casă, nu?
— Ai dreptate!
Examenul fu mai mult o formalitate pentru Gianina. Mediile luate la Paris și în Australia se oglindeau foarte bine în examenul luat de ea, adică mediu.
— Voiam să fiu mai sus, Alistar.
— Stai liniștită.
— Este foarte bine, Gianinuțo, pentru o fostă „damă” să ajungă studentă la Medicină, mare lucru!
— Mulțumesc că ai venit, Jane.
— Stai liniștită, nu a venit oricum, plătim jumă-jumă cheltuielile!
— Nu ziceai că-i de stat? Sunt deasupra dungii, Alistar.
— Gianina, vor fi multe cheltuieli, cel mai bine este că ești aproape de facultate.
— Da, Jane!
— Ei na! Îi cumpăram un apartament…
— Singură, Alistar?
— Probabil… poate că este timpul să se detașeze de faptul că o păzește cineva.
— Ba nu, băieți! Mai păziți-mă vreo cinci ani!
— Adevărul e că ai ce!
— Mie-mi spui, Jane!
— Nu sărbătorim?
— Ba da! Cu o mare surpriză!
— Alistar!
— Mergem la soții Parfenie! Au venit în concediu.
— Minunat! Chiar mi-era dor de Mirela.
— Jane! Pregătește portofelul!
— Lasă pe mine, ăia în Australia n-au pățit nimic!
— Ai dreptate! O să i se ducă buhul lui Gianina!
— Păi, nu trebuie să se știe că suntem acasă.
— Ai dreptate.
Drumul la Brașov o liniști pe Gianina, nici nu-i venea să creadă că poate fi în România un oraș atât de frumos; toți colegii ei români îi povesteau doar urât de România.
Începusem munca de aproape o lună, ea la un spital unde fusese arondată și pentru practică, eu la o firmă imensă. Ne găseam seara acasă, eu jucându-mă puțin cu Cecilia, ea admirându-ne, după care fiecare la locul lui: eu la dosare, ea la cursuri. Primul an trecu mai încordat pentru amândoi. Gianina nici nu-și aminti unde se află, atât era de ocupată.
— Ce-i facem ăsteia când se relaxează?
— Ce știm noi mai bine, Alistar?
— Unde ne duci?
— În Irlanda.
— Chiar așa. Am lăsat-o ca înainte, dar știi ce ai de făcut cu banii, Jane.
— Știu, copile. Irlanda a fost asigurarea voastră de la un timp încoace.
— Ce-i de făcut acolo?
— Am primit amendă pentru neîngrijire la una din locații. Eu ți-am spus de mult!
— N-ai zis că te duci cu Broască?
— Da, oricum nu erai în apele tale.
— Așa este.
— Ai mai desenat ceva?
— Nu prea, doar câteva colțuri pe la Brașov.
— Sunt colțuri și la tine în oraș, Alistar.
— De ce m-ai întrebat, ori ai vizitat-o pe Fanerite?
— Nu! Însă când s-o trezi Gianina, sigur o să trebuiască să faci un drum la Paris, de ce să nu-l faci în plin?
— Ai dreptate!
La terminarea cursurilor, nici n-am avut timp să ne dezmeticim că am plecat în Irlanda, de unde am venit cu o imensă colecție; totul merita luat în creion. La un moment dat făceam doar schițe, pentru că apărea un alt cadru care mă fascina. Unele terminate le-am trimis sub formă de poze doamnei Fanerite, care, la rândul ei, le trimise revistelor de specialitate; toate erau mai mult decât bine primite.
— Alistar, cum o să numești expoziția?
— Doar „Alistar”, cred.
— De data asta eu zic să mergi pe Irlanda, ești mai mult decât pregătit, mai ales că sunt destui pe acolo cărora să le dea o lacrimă.
— Ai dreptate!
Fanerite ne așteptă cu brațele deschise.
— Jane! Credeam că m-ați uitat!
— Se poate, doamna Fanerite? Oricum nu ne lăsa copilul acesta!
— Copilului cam au început să-i încolțească ghioceii la tâmple.
— Ha, ha, ha! Sper că numai atât aveți să-mi reproșați!
— Mai vedem! Cum se descurcă Gianina cu noua reședință?
— Foarte bine, nici nu are timp să răsufle.
— De asta are nevoie: muncă și iar muncă.
— Da.
— Ați mers la Broască?
— Urmează, Fanerite, ești pe primul loc.
— Jane, luați-mă și pe mine!
— Pe unde?
— Ha, ha, ha! La cimitir! Avea Broască o limbă...
— Nu pot să cred, noi n-am știut nimic de asta!
— Normal, săracu’ a venit să-ți pună o vorbă bună, Alistar.
— O, nu!
— Da, nu m-am putut abține, mai ales el!
— Știți că îi plăceau…
— O, da! Nu-ți spun că m-a vizitat iubitul lui din Anglia!
— Nu se poate! Băiatul meu!
— Da! Nu-ți seamănă deloc, puțin cam rece!
— Ha, ha, ha! Dar de ce v-a căutat pe dumneavoastră, Fanerite? Putea să-mi dea un telefon!
— Să-ți zică ce? Știi cum sunt ăștia!
— Știu. A săpat ca și la tac-su!
— Taci, Alistar!
— Tăticuțule, nu fii supărat!
— A, nu mi-ați spus, Fanerite, l-ați îndrumat la cimitir?
— O, da! Însă a ținut să mergem împreună.
— Ați acceptat?
— N-am avut ce face, nu poți refuza o ființă atât de frumoasă, nu știi niciodată cum îți mulțumește!
— Ha, ha, ha! Acum de asta mergeți cu noi?
— Ha, ha, ha! Aș putea să mă scutesc de drumul acesta, dar chiar vreau să merg.
— Broască, Broască!
— Stai liniștit, Jane, încă ești feblețea mea!
— Ha, ha, ha! Dacă l-ai cunoscut pe Broască, mă îndoiesc!
Margareta nu știa ce să mai facă pe lângă Cecilia, dar o umbră parcă îi acoperea fața binevoitoare, ceea ce ne determină să fim lângă ea; o ființă atât de bună merită alinare.
— Tanti Margareta, ce faceți?
— Bine, Alistar! Mulțumesc. Jane, ai uitat de fata noastră.
— De ce spui asta, Margareta?
— Călin…
— Nu mai plânge, femeie, ce-i cu fata?
— Se amărăște!
— De ce, Margareta?
Femeia începu să bocească. Eu am scos fetița în curte, întorcându-mă la ei.
— Margareta, ce s-a întâmplat?
— Călin…
— Ce-i cu Călin?
— Călin merge pe un drum greșit, nu…
— Da, vorbește! Pentru numele lui Dumnezeu!
— Jane! Băiatul a fost pâinea lui Dumnezeu... dar s-a înhăitat la serviciu cu unii, acum nu mai scapă de ei.
— Despre ce este vorba?
— Droguri, Alistar.
— Cu cine este?
— Nu te bagi, băiete! Ai familie acum.
— Poate îi cunosc.
— Nu! Extragem elementul! Lăsăm totul intact. Ai uitat de Cordel?
— Am auzit numele acesta pe aici, nu știu ce zicea Maria.
— Mergem la Cordel!
— Stai! Ești nebun? Omul este supărat că i-ai luat banii din cont.
— Bine, mai săpăm când o veni Maria.
— Calistrat?
— El joacă banii de pâine, dar nu-i mai dăm. A luat-o după Broască, cred că tot el a facilitat și drumul lui Călin.
— Nu spuneți asta, doamna Margareta!
— Cred că lucrează pentru omul acesta… de care ziceți voi.
— Nu are cum, doamna Margareta, este în vârstă, iar Cordel are o casă de prostituție.
— Da, n-am știut! Poate Maria vă lămurește mai bine.
— Să sperăm.
Într-un final, am ajuns la concluzia că trebuie să-l convingem pe Călin să se adreseze unei clinici de specialitate, ceea ce am și făcut, după ce l-am amenințat în toate felurile, care nu puține au fost.
— Avea dreptate Cordel!
— Cu ce, tăticuțule?
— Ai întrupat în tine răul, omule!
— Nu, Jane! Binele, frate! Altfel îl lăsam pe dobitoc…
— Uiți a cui rudă e!
— Iartă-mă!
— Ha, ha, ha! La un moment dat îl luase tremuratul! Dacă-i mai ziceai câteva vorbe, făcea pe el.
— Ei!
— În orice caz, o să trebuiască să-l urmărim un pic după aceea. Maria mă ține la curent.
— Săraca!
— Tot nu ți-aș fi dat-o!
— Nici în prezent?
— Păi de prezent este vorba!
— Adică?
— Nu cumva dumneata ai călărit cu mine, o babă afurisită, care…
— Asta pentru că ți-am dat voie.
— Ha, ha, ha! Când faci expoziția?
— Până să plecăm.
— Asta fiind…
— La începerea anului universitar. Nu se știe, avem o studentă la Medicină!
— Corect!
— De ce spui asta? Este foarte fericită!
— Nu! Voiam să zic că stă pe capul Margaretei, în speranța că recuperează timpul pierdut pentru Cecilia.
— Să fim serioși!
— Da. Cecilia a venit destul de liniștită de acasă, semn că părinții tăi și-au făcut treaba.
— Este sufletul lor! Dar…
— Să nu-mi spui!
— Da. Vor să am și eu…
— Ai tot timpul.
— Voiam să-i fac Mariei un copil.
— Atât… era să zic o prostie! Femeia este căsătorită.
— Crezi că s-ar supăra Gianina?
— Gianina nu-i altceva decât un animal de pradă, nimic altceva.
— De ce ești atât de dur?
— Urma alege!
— Am zis-o și eu.
— Nu știu, poate un copil de la tine v-ar uni mai mult, dar șocul de după ar fi fatal pentru tine, aproape că te vei pierde.
— Nu ziceai că sunt rău!?
— Un teatru autentic, dar un suflet…
— La fel de autentic.
— Adevărat! Hai, lasă-mă cu prostiile! Crezi că poți duce Irlanda în creion pentru sărbători? Vreau să-i distrugem!
— Tăticuțule! Vrei să-mi dai concediu?
— Aș vrea. Dacă lucrurile ies bine, facem vacanța de iarnă în Australia.
— De ce nu! Eu zic că Gianina se va descurca de minune în țară până după sărbători; îi dăm și fata, plus serviciul, plus școala.
— Nu știu.
— Atunci o facem în toamnă.
— Pierzi mai mult de jumătate, Alistar.
— Corect. Noi vorbim, dar Fanerite este de acord?
— Adevărul este că a cam obosit.
— Da, noi!
— Ha, ha, ha! Ai dreptate! Încă mai calc pe șaptezeci de ani.
— Te-ai dat bătrân să ai de unde scădea, șarlatanule!
— Nu! M-am dat lovit! Nu eram prea sigur că țin pasul cu tine.
— Ha, ha, ha! Mi-a plăcut asta.
Concediul Gianinei se termină foarte repede, iar propunerea de a sta la părinții mei cu Cecilia nu o bucură prea mult, dar gândul școlii o motivă îndeajuns.
— Sper să nu fie un test?
— Mai vedem, demonstrează-mi că nu!
— De ce trebuie să stau la părinții tăi?
— Ai pierde timp ducând și aducând fetița, nu sunt eu să fac asta.
— Am înțeles.
— Ai destulă treabă, gândește-te că trebuie să mergi pe drumul cel bun.
— Ho! Am înțeles! Ai grijă de Maria și Călin. Du-te la spital, dă-i omor, ăștia chiar și acolo fac prostii.
— Ai dreptate! Nu m-am gândit la asta!
— Eu știu! Am avut clienți dintr-ăștia.
— Călin… poate că este o greșeală de anturaj.
— Nu! Fă ce știi tu mai bine, dacă vrei să-l ajuți.
— Adică?
— Arată-ți colții!
— Bine, drum bun!
— Jan de ce nu a venit?
— Nu vrea să o vadă pe Cecilia plecând.
— Am înțeles. Auzi, eu zic să-i faci felul Mariei, cred că nebunul s-ar bucura.
— Sau ar crăpa! Ha, ha, ha!
— Cu atât mai bine, vom face ce vrem noi toată viața.
— Nu înțeleg?
— Tu grafică, eu medicină.
— A! Răspuns corect.
— Mai gândește-te!
— Ai fi de acord?
— Da. Cu toată sinceritatea, dar mai mult aș vrea să-i văd fața lui Jan.
— Ha, ha, ha! Și tu?
— Eu ți-o voi suge toată viața mea necondiționat, nenorocitule!
— Da? Cum te-ai simți?
— Ești nebun! Cum mă simt și acum, când o călărești pe biata Fanerite!
— De ce biata?
— Pentru că mai are puțin și dă colțul, dar nu se lasă de prostii.
— Sexul este o prostie?
— Nu. Dar ce-i mult strică!
— Poate că ai dreptate, nu-i exclus să dea benga la o partidă mai…
— Profesioniștii trebuie să știe când să facă un pas înapoi, Alistar.
— Da, Gianina, dar tu nu ai avut boşorogi în pat?
— Ba da!
— Și atunci? Eu cred că dorința aceasta fiziologică, să-i spunem, întreținută, te ajută.
— Poate că da, eu nu prea mai știu ce ajută sau nu, dar un lucru este clar: îmi ești de ajuns.
— Să nu uiți ce ai spus.
— Nenorocitule!
— Tu singură ai spus că sunt rău, nu-mi deschide latura aceasta.
— Ei nu! Ești un golan nesuferit!
În unele zile, Maria mă acompania pe malurile Senei la lucru. Venea singură, așezându-se în liniște mai în spatele meu, pentru a nu mă deranja.
— Când scoți Irlanda?
— Probabil de sărbători, dacă totul merge bine.
— Oho! Mai ai de tras.
— Da. Tu cum te descurci?
— La fel ca tine, muncesc pentru a uita.
— Eu nu mai am de uitat… poate…
— Pe mine!
— Da.
— Nu plânge! O să-ți faci rău, probabil că celălalt episod a fost din cauza mea.
— Nu spune asta.
— Regret și acum că nu mi te-am dăruit, meritai, Alistar. Acum reînvii iar visurile mele.
— Bizar! Ha, ha, ha!
— De ce râzi, Alistar?
— Gianina!
— Ce-i cu ea? Femeia nu este decât un animal de pradă, atât.
— Ciudat, tatăl tău spune același lucru.
— Jan?
— Da.
— Nasul lui este bătrân, Alistar.
— Atunci de ce nu mi te-a dat?
— Puteai să mă iei fără voia lui, deci este mai puternic ca noi.
— Adevărat. Poate că nici acum nu vreau să-l supăr, nu pot ieși din umbra lui.
— Ai ieșit! Alistar, de când i-ai scos femeile de la Cordel, tu ai ieșit din umbra lui, dar prietenia voastră este atât de puternică.
— Recunosc.
— Nu știu… simt că… aș vrea să fiu cu tine.
— Călin?
— Poate că trebuie controlat mai des, simt că nu se drege.
— Da, aici sunt de acord cu tine. La ultima vizită mi s-a părut cam suspect, iar doctorul mi-a râs în nas.
— E posibil ca doctorul să fie dealer?
— Poate. Totuși, care este sursa lui?
— Nu știu, probabil un tip cunoscut pe la Cordel.
— Ce căuta acolo?
— Nu știu.
— Nu vreau să mă interesez, probabil că aș afla lucruri care te-ar durea și mai tare.
— Mama spunea că Jan ți-a interzis să te duci acolo.
— Da. Când am plecat acasă mi-am retras banii din conturile lui, a cam rămas pe burtă o perioadă, nu mă va primi cu brațele deschise.
— Am înțeles.
— Dar Calistrat?
— S-a mai liniștit. Nu știu de ce îi face mamei toate mizeriile astea.
— Margareta este un om nemaipomenit.
— Da. Nenorocirea este că femeia crede în tine la fel de mult ca mine, doar Jan ne-a pus piedică.
— Jan...
— Mama spunea că vrea să-i crești fata, avea nevoie de tine să iasă o fată sănătoasă la cap.
— Ha, ha, ha! Dar ce, nu o puteam crește împreună?
Între timp, Jan se apropia tiptil de noi.
— Jane! Pisoiule… voiai să asculți pe la…
— Credeam că vă…
— N-ar fi exclus!
— Maria! De la tine am pretenții, pușlamaua asta e nebun!
— Un nebun care ne este de folos.
— Na, Jane! Ia-ți-o pe asta!
— Atins fata mea!
— Dacă mă considerai fata ta, acum nu plângeam pe la ușile spitalelor!
— Apropo! Golanule! Am descoperit sursa lui Călin. Se pare că-l alimentează și-n spital.
— Am observat că nu-i în regulă cu el.
— Ce, ce… spuneți acolo?
— Tăticuțule!
— Ai dreptate! Maria, cum merge cu carmangeria?
— Nu la fel de bine ca atunci când munceai dumneata acolo. Acum zi mai departe de Călin.
— A, Călin! Am vorbit cu medicul, dar se pare că nu merge prea bine, posibil să-l mutăm curând de acolo.
— Aici suntem la Paris, oameni buni, treziți-vă!
— Da. Ai dreptate! Poate că nu ne pricepem prea bine la medicină, dar în curând o să avem un doctor în familie.
— Eu știu!
— De ce zici asta, Maria?
— Ați trimis leoaica singură la vânătoare!
— Nicio problemă! Are tot ce-i trebuie, doar să muncească în liniște.
— Da, Alistar.
— Maria, de ce plângi?
— Pentru că nu mi-ai dat voie cu Alistar, acum aș fi fost liniștită.
— Lui îi place în țară, tu?
— Și ce! Mergeam cu el, mama cum îl urmează pe tata!
— Sau invers.
— Taci, Alistar, nu ai dreptul!
— Jane, unde te duceai?
— De ce, Alistar? Nu fi nesimțit!
— Nu e ceea ce crezi. Maria, du-te acasă, te rog!
— De ce mă gonești?
— Eu plec cu Jan la sală.
— Bine! La revedere! Pa, Alistar!
— Pa!...
— La reve…
— De ce te bagi în sufletul fetei? Te crap, golanule!
— Ea doar admira cum desenez, restul tu l-ai făcut.
— Bine! Lasă asta!
— Atât!
— A! Iartă-mă, Alistar! Acum…
— Hai la spital!
— Se pare că n-avem odihnă.
— Când oi fi ca Broască, tot te-oi odihni, Jane!
— Pușchea pe limbă!
— Așa mă gândeam și eu.
Nu ne-a fost greu să-l mutăm pe Călin, spre disperarea lui; doctorul fiind o cunoștință mai veche din cercul lui Cordel, așa cum, de altfel, mirosise și Margareta. Totul mergea bine. Fanerite ne cânta în strună, păstrându-ne perioada dintre sărbători, vechea noastră perioadă. Gianina părea în regulă după spusele părinților mei, deci totul ne ținea liniștiți.
— Alistar, eu am să dau o fugă până la firma de curierat. Aici toate lucrurile sunt aranjate, tot ce-ți mai rămâne de făcut este să lucrezi în continuare; poate deschidem ceva acasă cu Parisul. Nu o să se vândă aproape deloc, dar cel puțin vom face valuri.
— Da, tăticuțule.
Cine spunea că pustiul caselor te mănâncă avea dreptate. Mai tot timpul mi-l petreceam pe la cârciumioara de lângă casă, cu prieteni care îmi admirau munca, vorbind ore în șir despre artă, uneori neconsumând nici cafeaua. Într-una din zile, n-am mai ieșit. Era o zi de stat în casă, ploua mocănește. Am luat o carte în mână, așezându-mă comod alături de un ceai fierbinte, chiar fiind mulțumit de modul acela liniștit de a-mi petrece timpul. Dar cum unii oameni nu sunt făcuți să guste asemenea momente, mai întâi se auzi soneria de la poartă, după care cineva bătea cu disperare în poartă.
— Da!
— Eu sunt! Maria! Este și mama! Jan este acasă?
— Ce s-a întâmplat? am zis eu, sufocat de brațele Mariei.
— Unde este Jan? zise Margareta.
— În Suedia.
— Of! Tu ești plăpând, de el aveam nevoie.
— Dar… ce s-a întâmplat? Nu înțeleg nimic!
— Alistar, Alistar! (hohote de plâns)
— Zi, Margareta!
— S-a spânzurat Călin, zise Margareta în hohote de plâns.
— Unde este acum?
— La morgă, zise Maria, liniștită.
— Când s-a întâmplat?
— Ieri.
— Bine. Acum v-ați revenit?
— Ce… ce… tot zici acolo?
— Când ne dau certificatul de deces?
— Nu știu, zise Maria.
— Mergem acolo. Margareta, du-te acasă! Venim acolo.
— Bine.
Călin era mai liniștit ca niciodată, fața-i zâmbea. Bineînțeles că același intendent de la cimitir ne dăduse un loc vecin cu al lui Broască; probabil că acolo nu le plăcea localnicilor. Timp de o săptămână am făcut vizite regulate Mariei și Margaretei, încurajându-le; totul era liniștit. Jan aprinse o lumânare, liniștit, ambelor morminte.
— O să vorbesc cu groparul, vreau și eu un loc aici, lângă Broască.
— De ce aici?
— Acasă nu mă plânge nimeni.
— Ha, ha, ha! Știi un pic de franceză, asta în caz că n-are Broască chef de vorbă.
— Vezi că știi.
— Stai liniștit! Aurora o să-ți aprindă câte o lumânare, nu știu fiică-ta, dar Cecilia, sigur.
— Auzi! Știe Gianina că a murit fostul ei…
— Astăzi i-am spus.
— Așa târziu? Dar puteai să mai aștepți până ajungeai acasă.
— Tocmai de asta am întârziat, nu voiam să vină urgent încoace.
— Mai vedem!
— Asta l-a iubit pe Călin?
— Încă cum! Cică îl ținea de bun.
— Ei! Bocește o zi și gata, dar n-are timp, are de învățat.
— Eu știu.
— Ce știi, Jane? Spune!
— Păi nu i-ai lăsat împreună?
— Așa, și? Mi-a spus că nu s-a culcat cu el, de asemenea Călin.
— Cum crezi că se traduce asta?
— Cum? Mă înnebunești! Doar ce am vorbit cu ai mei, totul este bine!
— Respect, băiete!
— Păi, ce! Eu n-o respect? Ce!
— O respecți mai pe scârbă, așa!
— Ba nu! Nu-i adevărat! În ultimul timp chiar am dus o viață de familie.
— Cum zici tu! Nu-i decât un animal de pradă, Alistar, atâta tot!
— M-ați omorât cu animalele voastre! Și tu, și fiică-ta!
— Liniștește-te, Alistar, poate că ești afectat de moartea lui Călin și nu vezi clar.
— Călin nu era decât un străin pentru mine, nu îl cunoșteam deloc, cercurile noastre…
— Bine, bine!
A doua zi am primit o scrisoare de la Gianina, lucru greu de înțeles în zilele noastre, dar acum îmi dau seama de ce le citea pe ale părinților ei. Îmi explica de-a fir a păr cum viața pentru ea nu mai are niciun sens; tot spera ca, după ce termină facultatea, să se uite Călin la ea, pentru că numai așa îi demonstra că este pe drumul cel bun, dar acum îl poate ajunge din urmă doar prin studii. Bineînțeles că am vorbit o groază la telefon, să-mi dau seama că nu a fost decât o pornire de moment. La cârciumioara din apropierea casei, i-am dat scrisoarea lui Jan.
— Ha, ha, ha! Acum vă scrieți povești de dragoste?
— Glumești! Citește, moșule!
Jan citi pe îndelete scrisoarea, făcându-se alb ca varul.
— Cecilia?
— Este cu părinții mei.
— Este în pericol cu nebuna.
— Ce tot spui acolo, Jane?
— Mergem acasă. Vreau să-mi văd fetița.
— De ce nu-i dai un telefon chiar acum?
— Bine, fie! Alistar, tu m-ai pus!
— Ce-ai, frate? Femeia e beton, prin câte a trecut!
— Tocmai.
— Jane! Ce-ai, frate? Ai luat-o pe urmele mele!
— Alistar! De ce-mi spune fata că n-a venit pe la ea?
— E la muncă, la facultate!
— Mergem acasă.
— Expoziția?
— Mai e o lună și ceva. Ia-ți planșele gata cu Parisul, o facem pe aceasta întâi, acasă.
— Bine! Cum zici tu!
— Alistar! Scrisoarea e urâtă rău!
— Femeie! Ești nebun!
A doua zi, Cecilia sări la gâtul meu, mutându-se la Jan.
— Du-mă la Margareta, tăticule! mi se adresă mie, cu ochii la Jan.
— Dar ce vorbe sunt astea? Oamenii ăștia ce au?
— Nu! M-a sunat mămica! Și mi-a spus că se duce după Călin.
— Cum așa?
— Păi, nu locuiește la Margareta?
— A! Ba da! Ai dreptate! Aveți grijă de fată! Jane, mergem acasă.
— Mergem, fiule!
Am deschis ușor poarta, trecând pe aleea de trandafiri încă înfloriți cu inima strânsă; Jan era galben la față.
— De ce nu încerci să o mai suni?
— Am tot sunat-o! Probabil i s-a descărcat bateria.
— Aha!
Ușa era încuiată, ceea ce mă liniști. Jan chiar zâmbi.
— Nu-i nimic, Jane! Doar ne-am speriat ca nebunii! Să-mi cauți sală, Jane!
— Îți caut.
Casa era goală. Am căutat peste tot, lăsându-i intenționat băile lui Jan, care ciocănea mai întâi, după care intra ușor, uitându-se cu coada ochiului. Ne-am întors în frumoasa sufragerie, așezându-ne comozi.
— Bem ceva?
— E casa ta! Tu știi!
— Ai dreptate! Parcă aveam o sticlă în frigider.
— Mai bine mergem la cârciumă, dacă se întoarce Gianina, face scandal.
— Cred că așa o să facem, sticla nu mai este! Dar stai, că am una pe terasă, acolo am băut ultima oară.
— Cum zici tu.
— Jane, Jane! doar atât am mai putut spune.
— Ți-am spus! E țeapănă!
După ce și-au făcut toți treaba, am hotărât cu Jan să o ducem la Paris, dar ar fi fost foarte greu, multe acte, așa că am incinerat-o, rămânând cu un borcan de cenușă la subraț.
— Jane! Acum ce facem?
— La capelă! Lângă Broască.
— A târât piciorul, nenorocitul!
— Ai dreptate.
— Cu lucrările ce fac?
— Nu știu.
— Le las aici, poate la anul.
— Așa să faci.
— Ce faci cu Cecilia?
— I-o predau lui Margareta.
— Vrea?
— Da, am vorbit la telefon.
— Tu unde o să…
— N-am de gând să mor!
— Ha, ha, ha! Unde te stabilești?
— Deocamdată mai stau pe lângă Margareta, fata are nevoie de mine, eu de Margareta, înțelegi tu.
— Și Fanerite?
— Lucrăm la comandă, Alistar!
— Ha, ha, ha! Ai dreptate!
— Hai! Avem o expoziție de pus la punct!
- Da.