În cele din urmă a trebuit să mă apuc de treabă. Mai aveam doar ceva amețeli, dar Alvin mă puse din nou pe tratament, asigurându-mă că vor dispărea. Azilul în care stăteam se ocupă în ziua în care a fost deschis; Alvin era ocupat până peste cap pentru că personalul trebuia instruit individual, iar procedurile trebuiau bine puse la punct, dar era bucuros că are activitate.
Amaris mă mai invită pe la ea, dar fără succes. În schimb, Gianina deveni secretara de nădejde a lui Alvin, ceea ce o bucura pe Amaris și-i cam făcea să se încrunte pe cei doi moșulici ai noștri. Bine, acum „secretară” era mult spus, pentru că ne mutasem cu lucrul la cincisprezece mile mai sus, iar Gianina nu uita să muncească; știa că la capătul lucrării o aștepta beneficiul.
— Alistar, ce mă fac când tu o să devii un familist la casa ta?
— Același lucru pe care o să-l fac și eu.
— Nu știu, cu familia…
— Nu ai deja una? Parcă ziceai că ai văzut totul ca pe o salvare.
— Da, recunosc, mai ales asta simt, dar mi-e frică.
— Crede-mă, și mie.
— Ha, ha, ha! Glumești! Unde o să te stabilești până la urmă? Am văzut că ai situație și în România.
— Cred că în casa ta.
— O! Nu cred! Jan poate că acceptă, dar Broască... mi-e imposibil să cred. El chiar crede că i se cuvine o cameră acolo.
— Mai vedem, dar nu cred că ne suportăm prea bine.
— O, cum a venit asta! Chiar aș vrea să văd asta!
— Ai să vezi! Atunci când o să am încredere în tine, te las cu familia.
— Adică fata, Jan și Broască! Ai înnebunit?
— Păi, nu am zis foarte clar? O să trebuiască să am încredere în tine.
— Nu cu ăștia! Mă vor viola până îmi ies prostiile din cap!
— Mai vedem. Dar dacă ai fi singură cu fata?
— Atunci pot să deschid poarta cui vreau, altă mâncare de…
— Așa te vreau. Cum stai cu dorințele tale mai vechi?
— Am văzut că se fac bani și muncind.
— Deci?
— Da, cred că voi continua cu școala, după care voi munci…
— E placa pentru polițiști?
— Du-te, mă! Înseamnă că ai pierdut timpul cu mine degeaba, nenorocitule!
— Abia aștept să văd cât rezişti.
— Ai să vezi, m-am liniștit.
— Apropo, ce-i cu doctorașul?
— A, pare în regulă, numai că…
— Crezi că l-ai putea converti?
— Nu știu, mie nu-mi rezistă nimic, doar știi.
— Da, cred că doamna Amaris ar fi foarte bucuroasă.
— O, poate dacă ai sta puțin în pat cu ea; e moartă după tine!
— Da, și asta. Doar știi că mie-mi plac babele.
— Asta chiar e curată, dar dacă nu te grăbești, ți-o iau moșii înainte.
— Ai observat tu asta?
— Nu știu sigur, dar Broască…
— Nu cred. După ce l-a rezolvat pe Alvin, e greu de crezut că…
— Treaba ta!
— M-ai făcut curios.
— Așa te vreau. Mai ai amețeli?
— Da.
— Asta nu e bine! I-ai spus lui Alvin?
— Da, m-a pus pe alt tratament, dar persistă starea asta nenorocită.
— Trebuie să vorbim cu Jan, să-ți caute alt doctor, ceva…
— Da, poate. Crezi că te-ai putea încurca cu Alvin?
— M-ai mai întrebat asta.
— Am văzut că te protejează la fel de mult ca mine.
— Ai obosit?
— Cam da, Gianina.
— Văd, dar cred că la Paris am să-mi fac familia.
— Nu crezi că Alvin o să vină după tine acolo?
— Nu m-am gândit la asta, nici măcar la el ca persoană.
— Înțeleg.
— La Carmangerie am pus ochii pe cineva, un bărbat care chiar mi-ar plăcea să te înlocuiască.
— Este român?
— Chiar nu știu ce naționalitate are.
— Este cel care se crede tatăl fetei?
— Ar fi o posibilitate, deși este un pic cam puriu, însă ar cam trebui să-i sparg familia.
— O, asta nu!
— Așa ziceam și eu. Nu ai încredere în mine, nu?
— Încă nu, dar m-aș bucura să am.
— Recunosc, nici eu nu am. Sper că voi rezolva asta, să-ți dau libertatea.
— Așa să faci.
— Auzi, ce-ai făcut cu banii mei?
— Încă nimic, dar nu-i timpul trecut.
— Poți să-i oprești pentru ce ai dat pe mine, Alistar, am fi chit.
— Nu cred că pot încă. Dacă ai fi liberă…
— Treaba ta.
Amaris mă sună spunându-mi că pune casa în vânzare; dacă vreau, sunt invitatul ei. Era un frumos sfârșit de săptămână, timpul splendid, cald, soarele strălucea pe cer, așa că l-am sunat pe Alvin, spunându-i că vreau să aibă grijă de Gianina, dar mai ales să mă consulte. Așa că a venit cu o traistă de medicamente, luându-ne pe amândoi ca să nu bată la ochi pentru cei doi moși, și ne-am înființat la Amaris acasă.
După o masă copioasă cu fructe de mare, așa cum îmi place mie, deși era sâmbătă după-amiază, Amaris m-a dus la notar, iar Alvin cu Gianina au plecat în oraș.
— Ce ai să faci cu proprietatea, Alistar?
— Am să o păstrez pentru mine, în perioada asta cât întârzii pe aici.
— Cum te vei fofila de cei doi companioni ai tăi?
— Nu știu, o să-l întreb pe Alvin dacă am voie cu bicicleta.
— Ha, ha, ha! Nu cred! De ce nu-ți iei o mașină, Alistar?
— Nu merită investiția, după aceea scap greu de ea.
— Tu știi. Mai ai o zi la dispoziție, vrei să te duc la noua ta achiziție?
— Dacă ești îngăduitoare cu mine, da.
— Nici n-aș putea fi altfel la vârsta mea.
Casa arăta altfel: soarele o scălda, nisipul acela galben în contrast cu stâncile negre, platoul și scările parcă te făceau să tresalți. M-am dezbrăcat fără să o mai văd pe Amaris și am intrat în apă, cu toate că era rece.
— Hai, Amaris!
— E rece, nebunule! I-ai cerut voie lui Alvin?
— Nu! Sper să nu mă omoare o baie!
— Nu. Ar trebui să-ți facă bine.
Ne-am retras împreună, eu dârdâind, în aceeași cameră. Amaris m-a luat în brațe, încălzindu-mă în toate direcțiile; totul a venit atât de normal, fulgerător.
— Trebuie să beau ceva!
— Acum n-are rost.
— De ce, Alistar?
— Înainte trebuia să bei, Amaris.
— Ha, ha, ha! Îți pare rău că nu poți bea?
— Da.
— Poți lua o guriță de la mine, n-am să te spun lui Alvin.
— Ha, ha, ha! Nu pot. Chiar dacă aș fi sănătos, simt că nu „intră”.
— Cum vrei tu.
Totul a fost frumos până s-a dublat distanța cu încă cincisprezece-douăzeci de mile. Acum mi-era greu să-i păcălesc pe cei doi moși, pentru că nu era decât pădure, iar Alvin nu mai voia să mă ia, din motiv că nu o voia pe Gianina — sau nu voia să aibă grijă de ea.
— Gianina, ce i-ai făcut lui Alvin?
— Nimic, cred că Jan a făcut vreo poznă.
— Ce... ce tot spui acolo?
— Mi se pare că i-a cerut bani lui Alvin pentru serviciile mele.
— Ce servicii, Gianina?
— Cele cu secretara, cred.
— Sigur, Jan?
— Întreabă-l.
— Bine!
A doua zi am fost cu toții la materiale. Jan nu părea să aibă vreo problemă cu mine, în schimb Broască tot se ferea să mă privească.
— Broască, te-ai făcut pește pe marfa mea?
— Nu, Alistar, cine ți-a zis?
— Jane, zi tu, poate știi mai bine?
— Nu știu nimic, femeia îți aparține, băiete.
— Se pare că cineva cere bani pentru companie și servicii. Ori ești gelos, Broască?
— Broască, vino încoace la mine! Zi!
— Jane…
— Te omor! Nenorocitule, ți-e frică că-ți ia bastonul fata noastră?
— Alvin e cu mine, frate! De ce se bagă peste mine?
— Cred că ai înnebunit, Broască, mă gândeam că ești om.
— Alistar, eu…
— Jane, cere-i scuze lui Alvin, nici nu vrea să mă mai trateze!
— Eu? Nenorocitul ăsta să-i ceară!
— Faceți cumva, nu vreau decât să mai aibă grijă de Gianina, poate am nevoie și eu de puțină liniște.
— O să rezolvăm noi cumva, liniștește-te!
— Bine, Jane! Broască, e a doua oară când mă dezamăgești!
— Gianina îl poate convinge…
— Îți crăp capul, taci!
Următoarea sâmbătă am luat-o de mână pe Gianina și am ieșit la ocazie.
— Unde mă duci?
— La Amaris.
— Nu merg.
— Nu-i după tine!
— Așa, deci!
— Asta pentru că nu știi să zici „nu”, încă ești supusă lepădăturilor ăstora!
— Tu de ce nu le spui „nu”?
— Ai dreptate, numai că eu nu stau „capră”.
— Mie mi-e rușine de Amaris și de Alvin, oamenii ăștia sunt prea buni, Alistar.
— Vreau să o pun cu roatele în sus pe Amaris.
— Și eu?
— Tu ce? Nu pot decât beat să te iau, iar acum n-am voie la alcool!
— Taci, taci!
Gianina începu să plângă; ploaia parcă contribuia și ea la toate acestea.
— Atunci mergi cu mine la una dintre proprietățile lui Amaris, doar noi doi, numai taci!
— Bine, merg.
Am ajuns pe seară, cu toate că nu erau decât vreo optzeci de mile până acolo, dar le-am făcut din trei autoturisme.
— Altă dată să luăm autobuzul.
— Da, Gianina, numai că nu avem card, aici totul se plătește cu cardul.
— Luăm bilet din oraș, acum suntem mai aproape de oraș.
— Nici bani lichizi nu prea avem. În Australia mai făceam ceva cu babele acelea.
— De ce nu i-ai cerut lui Amaris?
— Pentru că nici Alvin nu mi-a cerut…
— Așa este. Cum ți se pare locul?
— Cam negru, dar nisipul este frumos.
— Nu!
— Poate și ploaia... dacă ar fi soare…
— Da, când este soare arată frumos, contrastul acesta negru cu galben.
— Apa este destul de călduță.
— Ei, nu seamănă cu Australia, dar nu asta ne doream acolo?
— Da, poate și de la căldura aia te doare capul.
— Da, poate.
— Glumeam, facem baie?
— Facem.
— Nu mai fi supărat, ți-o sug eu!
— Gianina, te bat!
Orele au trecut fantastic de repede. Am luat aceeași cameră cu Gianina, care o cam sperie văzând cât este de mică, dar priveliștea plumburie a oceanului o mai schimbă. La întoarcere am luat autobuzul, dându-i bani lichizi unui localnic care ne-a scos bilet cu cardul; autobuzul ne lăsă chiar la destinație.
— Unde ați fost, copii?
— La gârlă, Jane.
— Să mă luați și pe mine, dar să fie soare.
— Așa o să facem. Unde este Broască?
— La azilul din vale, s-a stricat mașina de spălat.
— Este rezervă.
— Da. Oricum trebuie reparată. A fost Amaris pe aici, a întrebat de voi.
— De ce?
— Nu știu. A trimis Alvin niște medicamente pentru tine.
— Săracii oameni, i-ați cerut scuze?
— Eu i-am cerut scuze și ei, chiar și în numele lui Broască, zise Jan, dându-i lacrimile.
— Te cred.
— Femeia credea că fătuca asta poate o să-l dreagă, dar se pare că este mai bun Broască.
— Îmi pare rău pentru ea.
— Și mie, Gianina. De ce n-ai pus mâna…
— Nu pot cu el, Jane!
— Nu i-am dat „verde”, doar prietenie, dacă vrea! am zis eu, să mai dreg un pic situația.
— Cum știți voi. Fetița vorbește binișor, am vorbit la telefon cu ea.
— Da, am vorbit și eu, Jane.
— Așa să faci, Gianina. Acasă…
— Jane!
— Am înțeles, Alistar.
— Ce să înțeleagă Alistar?
— Taci, Gianina!
— Sper că nu mă dai înapoi?
— Nu, era vorba de Alvin, ne gândeam la el, dar și acasă este o cauză pierdută, Gianina.
— Nenorocitule, ți-am zis că-ți las banii, dă-mi libertatea!
— Nu vreau, îmi placi mai mult subjugată, na!
— Escrocule!
— Măi copii, terminați! Gianina, omului ăstuia ar trebui să-i pupi tălpile în fiecare zi.
— Toți ar trebui să facem asta, Jane, el ne îmbogățește!
— Gata! La culcare, mâine ne așteaptă șantierul!
— Da, Alistar.