A venit ziua să plecăm acasă; doar Alvin şi Broască erau veseli.
— Ce are Alvin, de-i vesel aşa? am zis eu încet.
— Îţi spun mai încolo!
— Gata, Gianina, te-ai apucat de treabă!
— Nu, Alistar, doar că şi Broască este vesel, dacă nu ai observat!
— Nu se poate!
— Ba da! Alvin i-a plătit datoriile, vine cu noi acasă Broască.
— Cum aşa?
— Ţi-am zis că-ţi zic mai târziu.
— Broască, ţi-ai plătit datoriile, eşti vesel! Ai?
— Da, Jane, absolut pe toate.
— Şi la doamna Susy? Doamna Susy, vorbeşte adevărul Broască?
— Aproape!
— Cum aproape? Ori nu vă mai place de el!
— Nu de asta, dar nu ştiu cum a făcut şi m-a păcălit de două salarii.
— Broască, biletele de autobuz sunt luate, avion, tot?
— Da, Jane.
— Când îi dai salariile… doamnei? Ce salarii, doamnă, vechi sau noi?
— Noi!
— O, ai încurcat-o! Dacă ştiam, te lăsam aici. Dar staţi liniştită, e lihnit, iar acolo unde îl duc nu are unde juca; imediat ce îi face, vi-i transfer în cont.
— Cum doriţi! zise Susy, plângând.
— De ce plângeţi? Mai venim pe aici, staţi liniştită.
— Domnule Alistar! Vă aştept, aveţi grijă de copila asta!
— Staţi liniştită, doamna Susy, nu mă las de stăpân una-două! zise Gianina.
— Alistar, zi-mi şi mie… dă-te mai încoace… i-ai dat bani lui… de ce este atât de vesel Alvin? Toată lumea…
— Nu, Jane!
— Cum a făcut banii nenorocitul acesta de Broască? Oricum e pe minus, dar nu ne războim cu cei de la sălile de jocuri.
— Jane, probabil a stat capră, aici e permis. Oricum, toţi credeam asta despre el, s-o fi apucat de treabă!
— Scârbosule, lasă-mă că vomit!
— Jane, ce ştii tu? Acesta este viitorul, dai la poponeaţă, frate!
— Gianina! Ştiu că n-ai supt nimic de mult, dar te rog nu-mi întoarce maţele pe dos.
— Uite că cineva a îndrăgit meseria asta atât de bănoasă! Ce să mai apeleze la Gianina, abia acum m-am prins!
— Taci, Alistar! Broască!
— Da, şefule!
— Ia dă-te mai încoace! De unde mă-ta ai avut bani aşa, pe ultima sută de metri?
— De la Susy, şefu'!
— Broască, ai luat două salarii de-ale mari, adică patru mici, datoria veche… mă crezi prost? De ce nu ne caută Poliţia ca la Londra? De obicei, când plecam, săreau pe noi, aici de ce nu…
— Jane, pe cuvântul meu…
— Zi!
— Alvin m-a învăţat, dacă…
— Mi-ai călărit băiatul pentru bani!
— Aici cică se poartă, nu ne face nimeni nimic.
— Ce ţi-am zis, Jane? Dacă mă dădeai la ăsta, deveneam marfă de schimb.
— Taci, Gianina, că ţi-o iei!
— Unde ţi-ai luat locul în avion?
— Nu stau lângă tine.
— Aşa să faci! Iar pe domnişorul o să-l pun la treabă la el acasă, n-o să mai râdă domnul doctor, în curul gol îl las!
— Jane, toate şandramalele…
— Taci, Broască! Te aude Alistar; fără el suntem morţi.
Parisul, pentru că el ne-a întâmpinat primul, era plin de flori de primăvară, inclusiv cele de la casa în care stătea Gianina. Fata ei îngâna câteva cuvinte, iar Maria, pentru că ea o aduse acasă, arăta la fel de înfloritoare, lucru care nu i-a scăpat Gianinei, mai ales lui Jane, care puse degetul pe buze, privind-o pe Gianina. Ne-am îmbrăţişat scurt, pentru că aşa se cuvenea, dându-ne drumul din braţe cu câte o lacrimă în colţul ochiului. Jane era bucuros, avea ambele fete în jur. Broască privea admirativ cele două fete, plimbându-și ochii de la ele la Jane, lăsând și el să-i scape câte o mică lacrimă, privind aceşti copii frumoşi, cuminţi şi la locul lor.
Bineînţeles că Parisul, cum am mai spus, te incită. Cu toate că ne dureau oasele de ne rupeau, Jane mă luă într-una din zile deoparte, în mica grădină din spatele casei.
— Alistar, cred că ai observat…
— Nu te lăuda cu maşina, oricum trebuia să mi-o dai, Jane. Cam greu te-ai hotărât, cred că ai un interes la mine.
— Am.
— Atunci îţi spun ca şi în Australia…
— Taci, Alistar! Măi băiatule… îţi dau…
— E groasă rău! Nu vreau să aud, în niciun caz. Unde?
— Acasă la Alvin.
— A, ia-l pe Broască, îl pompează niţel, problema e ca şi rezolvată!
— Scârbosule! Nu pot fără tine, doar ştii!
— Tăticuţule, din ce mi-ai spus, am înţeles că-mi dai liber la Maria. Nu-i aici Gianina, pentru că avea îndoieli mari în privinţa asta, dar dacă mă vrei, trebuie să plecăm cu datorie zero la mine.
— Nu mă omorî, nenorocitule! Eu cu ce mai fac treabă acolo?
— Tanti Susy?
— A venit toamna, doar ştii.
— Ce s-a întâmplat, Jane?
— Broască, pleacă de unde ai venit, piază rea!
— Alistar, ce are ăsta?!
— I-am cerut datoria, nu ştii că aşa se vaită el!
— Cam are dreptate, noi ce mai mâncăm?
— Aţi sărit pe mine!
— Acum ai banii din Australia, fiule!
— Vreau să-i dau!
— Şi pe ai Gianinei…
— Da. Plus că am şi eu ceva datorii pe aici.
— Ha, ha, ha! M-aş mira…
— Taci, Broască!
— Tăticuţule, ca să nu umblăm la lichidităţi, oricum acolo stai foarte bine. Chiar dacă-mi plăteşti datoria, îţi propun un târg.
— Sigur e ceva care mă arde, ultimul…
— Ultimul a fost Gianina, îmi dai şi restul dacă vrei să rămânem prieteni, oricum le-aţi câştigat la poker!
— Casa… eu unde mai stau?
— Taci, Broască!
— Alistar…
— Broască, ia-ţi viteză, discuţiile astea nu te privesc!
— Jane!
— Pleacă!
— Jane, ştii foarte bine că nu iau casa pentru mine, tot la tine rămâne… fetiţa trebuie să crească în armonie cu mama ei, fără să-l aibă pe Broască în jur.
— Ţi-o dau în folosinţă.
— Ha, ha, ha! De parcă n-aş putea sta aici oricum, dacă vreau să petrec câteva nopţi la Paris... încă sunt…
— Taci, am înţeles! Vreau timp de gândire.
— Atunci mă duc pe la ai mei două-trei zile, vreau să-i arăt lui…
— Mai las-o un pic pe Maria, vreau s-o pregătesc pe Margareta.
— Am înţeles, atunci le iau pe…
— Fetiţa las-o la Margareta, oricum… dacă te vede Aurora, iar sare la gâtul meu.
— Nu sunteţi separaţi?
— Ba da, dar tu n-o cunoşti pe Aurora!
— Bine, Jane, o iau pe Gianina.
— Merită, cât a muncit! Voi vorbi eu cu Maria şi Margareta, iar ele, la rândul lor, cu Calistrat. Oricum, eşti scump.
— Eu nu vreau decât să-i fie bine fetei tale. Când mă întorc, dacă mă mai vrei, să ai pregătite actele, calicilor! După asta suntem chit.
— Bine, Alistar.
Am luat fotomodelul de Paris și diploma de douăsprezece clase, prezentându-mă la ai mei. Am mai dat o tură prin oraş să-i termin pe cunoscuţi cu maşina mea, care a ajuns foarte greu în garaj. A fost singura dată când părinţii mei au fost mulţumiţi de realizările mele în ceea ce priveşte şcoala; i-am asigurat că o să urmez facultatea la Paris, ca să-i liniştesc.
— Acum ce o să urmeze? De ce m-ai adus în ţară? Eu sunt străină aici!
— Taci, Gianina! Vom merge în Anglia, dacă treburile merg bine…
— De data asta iau fetiţa.
— Asta nu ştiu, dar tu o să mergi sigur.
— Doar cu tine, nu?
— Exact.
— Auzi, de ce nu mă violezi un pic?
— Te-aş duce la mare, dar eşti sătulă de apă.
— E frumos tare la Vama Veche, în perioada…
— A, exact! Dar nu vreau să ne strice cheful…
— Sunt curioasă ce mai pune la cale Jan, iar dacă-l ia pe Broască, cum o să se împace cu Alvin.
— Eşti scârboasă!
— Parcă eşti tac-tu!
— Tata este aici, Gianina!
— Ştii bine ce zic! Auzi, tu i-ai fi dat-o un pic aşa? I-a dat o grămadă de bani lui Broască. Cred că ar fi cazul să te bagi pe fază, tinereţea…
— Gianina, nu pot să cred! După atâta timp, încă te gândeşti la sex?
— Este în natura fiinţelor, aşa se înmulţesc ele, băiatule!
— La Paris avem două opţiuni: facultatea sau Londra.
— Ce i-ai cerut lui tăticu’ Jan?
— Treaba mea! De fapt, datoria, atâta tot; vreau să plec pe zero de data asta.
— La urma urmei, ai şi tu dreptate. E prea bătrân, poate dă colţul, iar de la Aurora, nu vezi…
— Da, tu?
— Da… partea asta… deşi mă înspăimântă gândul, nu e rea deloc.
La Paris era linişte. Am căutat cu Maria câteva facultăţi pe care, zicea ea, le-aş putea face cu succes, dar mi-era greu să cred că pot sta să contabilizez averile oamenilor fără să activez în ele. Jan fierbea în suc propriu, montat la rândul lui de prietenul lui de nebunii, Broască. În cele din urmă, am dat ochi cu el.
— Alistar, avem o urgenţă, dar când ne întoarcem, facem actele la casă.
— Deci te-ai hotărât.
— Facem actele pe numele lui Gianina.
— Broască, nu ţi-am spus că ai carnea aţoasă? De ce nu ne laşi? Oricum eşti falit!
— Jane! Mă, jigodiilor! Credeţi că… eu sunt prostul vostru? Vreţi să luaţi filmul de la început? Mă, lepădăturilor, e scump biletul la piesa asta! Ori îmi daţi casa, ori banii! Jigodiilor! Jane, la tine nu mă aşteptam! Broască stă şi capră pentru bani, tăticuţule, m-ai dezamăgit urât!
— Alistar, nu-l băga în seamă pe Broască. Mergem chiar acum la notar. Omul…
— Nu-mi mai aduce aminte! Broască, imediat ce ne întoarcem de la notar, să-ţi strângi catrafusele de aici, ai înţeles?
— Da, Alistar! Iartă-mă, omule, m-am gândit că-i casa ei.
— Ei bine, o să fie a mea, dacă vreţi, dar m-aţi dezgustat atât de tare! Nu mă gândeam la josnicia asta.
— Copile, mergem?
— Mergem, Jane.
— Mă… duc… să-mi fac… bagajul.
Anglia îmi aduse o durere de cap îngrozitoare. Gianina uită de fată de tot, învârtindu-se pe lângă mine. Eram la una dintre proprietăţile lui Jan, pentru că doar aceea nu avea chiriaşi; ale mele erau toate ocupate. Gianina plângea la capul meu. În cele din urmă, Jan se călcă pe sine şi-l sună pe Alvin, spunându-i de starea mea. Acesta veni în toiul nopţii, pe o ploaie torenţială, cercetându-mi sănătatea cu minuţiozitate. Mă uitam la el cum se concentra, sfredelind în fiinţa mea pentru un răspuns.
— O răceală…
— Ce? Ce? Ieşiţi toţi afară! zise Jan.
— Domnule Jan, probabil de la o supărare foarte mare a clacat puţin, dar corpul răspunde bine. Deocamdată nu sunt semne că ar fi…
— Când se face bine, Alvin?
— Probabil… după o săptămână, cu tratamentul adecvat…
— Foarte bine, dă-ne reţeta.
— Mă ocup personal de toate, vreau să mă asigur că nu ia o întorsătură dramatică. Staţi liniştit! Domnul Alistar are nevoie de linişte.
— Atunci noi plecăm în sud. Hai, Gianina!
— Stop! De fată am nevoie; trebuie schimbat, spălat, toate astea nu le pot face singur.
— Mulţumesc, Alvin! Ăştia m-ar fi călărit sau m-ar fi dat la produs! a zis Gianina.
— Cu plăcere! Cunosc marfa asta.
— Ce ai zis?
— A, nimic! Engleza mea este de vină.
— Am înţeles.
Jan plecă cu Broască la Amaris. Cu toate că erau cu mâinile amputate fără mine, au încheiat acte în acest timp pe nişte vechi proprietăţi cumpărate împreună cu Amaris, care erau foarte degradate, mai ales aflându-se în pădure, unde umezeala persista tot timpul anului. Astfel, Amaris se bucură să scape de ele, iar Jan urma să facă azile din acele proprietăţi, fiind amplasate foarte bine în această privinţă. La fel ca în Australia, una dintre proprietăţi se afla la mai puţin de patru mile de ocean, iar celelalte două pe un drum prin pădure către civilizaţie, la cam cincisprezece mile între ele.
— Jane, unde o să stăm? Amaris nu ne-a primit prea bine.
— Normal! Ăştia pe aici sunt familii moderne. Când i-o fi spus că i-ai stricat rozeta, mai ales când te-a văzut cât eşti de bătrân, ea avându-ne în memorie tineri...
— Jane, aici n-ai dreptate! Sunt mai mic ca tine cu cinci ani.
— Da, nu se vede!
— Scamatorule! Îţi arăt buletinul!
— Care? Ăla pe care-l arătai prostituatelor la Paris?
— Hai, Jane! Acum cinci ani nu puteai?
— Pot şi acum, jigodie! Dar nu bărbaţi, scârbosule! Am pierdut frumuseţe de gazdă din cauza ta.
— Lasă, Jane! Vine băiatul meu…
— Ah, nenorocitule! Acum e al tău? Mi-ai spurcat băiatul! Abia acum înţeleg ce simte mă-sa.
— Poate ne ia în gazdă, Jane!
— Nu-mi mai plac băieţii! Sunt bune şi fetele până la urmă.
— Până le dai bot, după aia…
— Ai dreptate! Suntem nişte nenorociţi! Sună-l pe Alvin.
— Am sunat, fără să-mi spui tu; nu răspunde.
— Aoleu, sper că… e bine… copilul meu!
— Vezi, Jane? Ăsta, băiat!
— Sună-l tu, n-am curaj!
— Nu vorbeşte cu mine, parcă n-ai şti!
— Sun-o pe Gianina!
— Nici ea!
— De ce te-am luat cu mine, eu nu ştiu! Alo, Alistar!
— Da, Jane. Ai nevoie de cazare, nu?
— Da.
— Pot fi transportat doar cu maşină specială, nu am voie la efort o perioadă.
— Muncim noi!
— Taci, Broască!
— Foarte bine, Alistar. Odihneşte-te, fă-te bine! Când poţi veni încoace?
— Vine numai Alvin să vă cazeze, eu mai stau în pat.
— Cum spui tu.
— Înseamnă că e de lucru, dacă nu vă ţine să dormiţi în ele.
— Ei! Au fost nişte grajduri pe aici, odată.
— Păi, nu au camere pentru îngrijitori? Căutaţi mai bine.
— Aşa o să facem.
— Alvin zice că cea care este mai aproape de ocean are posibilitate de a vă caza, cu condiţia să nu fiţi pretenţioşi; el zice că a petrecut acolo, alături de prietenii cu care se ducea la ocean.
— Mulţumim, o să cercetăm. Sănătate, copile!
— Spor la treabă!
— Broască, hai să căutăm o maşină mai bine, ne ia naiba de frig pe aici.
— Parcă era mai bine la căldură...
— Taci, Broască!
Jan n-a stat pe gânduri, mai ales că în tinereţe muncise pe acolo, aşa că se înfiinţă la un garaj de maşini de vânzare. Nu găsi niciuna pe gustul lui, căci dorea o camionetă pentru treabă. Tocmai când se pregăteau să plece, îndreptându-se către casa indicată de Alistar, veni o camionetă măricică tractată, pe care stăpânul era amator să o dea pe nimic, numai să scape de hârb. Mecanicul le-a explicat că a doua zi maşina îi aştepta în stare de funcţionare.
— Hai, Broască! În seara asta dormim la pădure.
Casa era aşezată sub un mic deal și avea o intrare foarte frumoasă în curte; pentru pietoni, de exemplu, se făcea o alee pietruită în mici trepte, deoarece terenul era în pantă, care ducea la uşa principală ce dădea într-un living imens. Lângă aleea aceasta era o poiană, iar de-a lungul clădirii era o fântână arteziană cu un mic îngeraş în mijloc; micul bazin adăpostea o grămadă de peşti coloraţi, care probabil trăiseră acolo din inerţie sau din mila cuiva. Pe intrarea maşinilor ajungeai în spatele casei, care dădea spre un deal în faţă; clădirea propriu-zisă avea o intrare ce ducea la bucătărie și băi, iar prin holuri de legătură se ajungea în marele living de la parter. La etaj erau holuri pe care te pierdeai efectiv și un living destul de micuţ, din care puteai ajunge pe o pasarelă direct pe dealul din spatele clădirii, care avea un mic platou urmat de o altă ridicătură de pământ. Pe acest platou era amenajat un loc de recreare cu scaune și mese cu umbrele, unde se putea sta la aer în zilele frumoase. Cam aşa arăta casa care era mai aproape de ocean; în total avea cincizeci de camere, treizeci sus şi douăzeci jos, toate independente. Casa era din cărămidă la interior, cu structură lemnoasă între pereţii de rezistenţă.
Jan făcu jos centrul de comandă, instalându-se cu Broască în câte o cameră apropiată de bucătărie.
— Broască, de data asta dormi singur.
— Da, Jane. Nicio problemă! Mai sus de noi am observat o familie, par destul de…
— Auzi, să nu-mi faci porcării aici cu mine, că te, te…
— Jane, voiam să zic că sunt ceva femei pe acolo.
— Singure?
— Nu, dar par mai multe decât bărbaţi.
— Poate ele sunt… cred că am înnebunit. Am văzut că apă avem, însă curentul lipseşte.
— Bine că avem aşternuturi.
— Da, o grămadă de cearşafuri şi pilote. N-o să îngheţăm. Mâine am să iau legătura cu distribuitorii să dăm drumul la lumină.
— Hai să dăm o tură pe la etaj cât mai este lumină, să ne facem o impresie. Oricum, pare destul de în regulă. De fapt, eu n-o ştiam pe asta, ci doar pe cele care sunt în drumul către oraş.
— Da, acelea sunt deteriorate. Aici e nevoie doar de organizare şi curăţenie.
— Cam aşa ceva.
— O să mă pun de acord cu Alvin să le autorizăm pentru azil. Începem cu asta, după ce sunt stabilite traseele de către Alvin.
— Auzi, Jane, cum faci cu personalul? Aici îţi trebuie medic, asistente, infirmieri.
— Toate o să le pun în cârca lui Alvin, o să dea roată pe la ele.
— Da… un şef aşa… cam cât câştigă din asta?
— Ai vrea tu! Tot ce înseamnă doctor, administraţie, o să fie în grija lui Alvin; cu cât duce mai mult, cu atât câştigă mai mult. Dacă angajează, e treaba lui.
— Păi, cum calculezi profitul?
— E treaba lui Alistar.
— A, da! Aşa este. Că altfel…
— Stai liniştit, cu toate că l-ai proptit, Alvin este un om de nădejde.
— Aşa pare! Totuşi, de unde are banii? Că… are!
— Din chirii. Împreună cu Amaris au în proprietate clădiri, inclusiv pe nişte insuliţe din apropiere.
— De ce nu le-au închiriat şi pe astea?
— Asta este mai aproape de ocean, însă nu suficient. Altele sunt chiar pe malul oceanului sau poți privi imensa apă de pe unul dintre dealuri.
— Înţeleg.
— Da. Aici, partea aceasta dispune de plaje cu nisip, ceea ce este o binecuvântare.
— Aşa este, Jane. Ştii c-am fost noi puţin mai la nord; oceanul era la treizeci de metri în jos, valurile se loveau în piatră ca nebunele.
A trecut o lună, timp în care eu nu am putut fi decât consultant. Eram de acum în aceeaşi cameră cu Gianina, pe acelaşi rând cu camerele lui Jan şi Broască, dar treaba propriu-zisă o făcea de fapt Alvin, care voia să pună pe picioare azilul. Într-una din zile, soarele se arătă — căci în rest mai mult a plouat — iar Alvin veni la mine cu un cărucior.
— Alistar, mergem la ocean.
— Nu am bani de cheltuit acolo.
— Eu te invit. Avem acolo o casă.
— Nu vreau să vă fac pagubă, mama ta o să se supere.
— Nu, din contră.
— Ce vrei să zici? Din ce am înţeles, nu prea ne înghite pe noi, românii.
— Stai liniştit. Tocmai am vorbit cu ea despre înclinaţiile tale pentru amenajări de tot felul, locuri practice, mai puţin… înţelegi tu. Doreşte să-ţi arate o locaţie căreia îi trebuie puţină viaţă, pentru că nu prea este ocupată deloc acum, când ar trebui, doar e vară.
— Trebuie să-i spunem lui Jan că plecăm.
— Da. O să vorbesc eu cu el, nu ştiu dacă o să-mi aprobe, vedem.
După vreo două ore, eram la masă cu Amaris, Alvin şi nedespărţita mea asistentă de acum, Gianina. Casa lui Amaris era foarte modestă, fiind în vecinătatea unui râu care făcea ici-colo mici bălţi pline cu raţe micuţe, foarte vesele. Avea un living cu o fereastră imensă — de fapt, un perete întreg era din sticlă — care dădea înspre o mică poieniţă cu gazon, în faţa căreia se deschidea o mică baltă prin care trecea râul. Pe gazon erau aşezate şase scaune din fontă turnată, cu tot felul de modele, şi o masă rotundă, toate vopsite în alb perfect. Din sufrageria care avea pereţii efectiv din cuburi mari de piatră — de fapt, toată casa era din astfel de piatră — dădeai în trei dormitoare mici cu baie proprie, totul foarte modest. Pe jos era granit în sufragerie, iar în camere un parchet foarte vechi, care cred că nu văzuse lacul niciodată.
— Domnule Alistar, cum vi s-a părut casa?
— Destul de cochetă, pot spune; costuri mici la întreţinere, iar piatra aceasta este magnifică, doamna Amaris.
— La obiect, îmi place cum gândeşti.
— Mulţumesc.
— Soţia dumneavoastră este foarte tăcută.
— A, e doar timidă astăzi, dar nu-mi este soţie.
— Amantă?
— Nu, nici pomeneală, nu poate fi vorba de aşa ceva; este protejata domnului Jan.
— O, ce păcat!
— De ce ziceţi asta?
— Nu ştiu, n-am încredere într-o persoană care nu m-a întrebat nimic de Alvin, în atâţia ani.
— Poate n-a ştiut că-l aveţi; am înţeles că religia…
— Da’ de unde! Mă rog, avem viaţă personală, chiar dacă ne rugăm, domnule Alistar.
— Mamă!
— Taci, Alvin, aşa ai venit pe lume, nu?
— Totuşi, păreţi foarte…
— Da, domnule! Soţul meu m-a furat…
— Credeam că numai la noi se fac astfel de isprăvi.
— Nu, da’ de unde! Cred că nu aveam optsprezece ani împliniţi, iar el avea vreo douăzeci şi ceva, termina Şcoala Militară. Nici nu am stat prea mult împreună; până să ne dezmeticim, au apărut Jan şi Broască…
— A, i-aţi luat în chirie.
— Exact! Cum soţul meu era mai mult plecat cu pregătirile militare, fiind la început şi el…
— Am înţeles… Parcă voiaţi să-mi arătaţi o… am zis eu, să nu-l mai supun pe Alvin la suferinţă.
— Da, însă nu ştiu cum să facem. Am înţeles că Alvin trebuie să fie la Colegiul Medicilor, apoi are o întrevedere la comisia aceea care pune în funcţiune…
— Mergem împreună.
— Da, numai că domnişoara trebuie să-l ajute pe Alvin, din ce am înţeles.
— Mamă, domnul Alistar poate face câţiva paşi, sunt chiar necesari puţini, iar de condus ai să o faci dumneata.
— Cred că se poate, doar cu o mică condiţie: să fii în preajma domnişoarei până mă întorc.
— Negreşit, cunoaştem.
— Ce să cunoşti, Alvin?
— Nimic, mamă!
— O, sunt chiar atât de năzdrăvani moşii aceia?
— Nu, mai degrabă fomişti, doamnă!
— O, da! Mi-aduc aminte, când îi invitam la masă, Broască mânca tot, până la ultima firimitură; aşa aveam timp…
— Înţeleg. Atunci să mergem la…
— Tinere, casa se află undeva pe malul oceanului, cam la vreo zece mile de aici. Locaţia este frumoasă dacă vrei să ai intimitate, pentru că se află într-un loc cam izolat.
— Am înţeles.
— Domnule Alistar, puteţi avea deplină încredere în mine în ceea ce o priveşte pe Gianina, de care cred că o să am nevoie…
— Sunt sigur de asta; în ea nu am destulă încredere.
— Voiam să vă zic că am nevoie de ea ca martor şi mâine, aşa că am putea rămâne undeva în oraş, camere separate, fără probleme.
— Asta mă sperie, Alvin.
— Alistar, te rog, linişteşte-te!
— Doar pentru că n-o să mai am asistenta mea, voiam să zic.
— O aveţi pe mama, domnule Alistar; a crescut un medic.
— Da, nu mă îndoiesc de asta.
Casa era undeva la capătul pământului, cum spunem noi, românii. Nu ca depărtare, dar drumul era unul cu suişuri şi coborâşuri care te făcea să nu mai știi pe unde eşti. La poartă ajungeai pe un drumeag pietruit, care era mai mult un tunel de verdeaţă. În faţă erau cam şase locuri de parcare din pavaj de piatră cubică. Casa era toată din cărămidă roşie aparentă; intrai, de fapt, la etaj, parterul fiind îngropat pe latura dinspre poartă. Nu era decât un hol placat cu piatră de calcar foarte veche, care ajungea în capăt la o fereastră ce te lăsa să vezi mica plajă înconjurată de stânci negre-verzi, probabil bătute de valurile oceanului. Pe o latură coborai pe o scară din lemn puţin arcuită, care scârţăia aproape la fiecare treaptă și care dădea într-o sufragerie imensă, cu peretele către mare din sticlă. În sufragerie se aflau două canapele din piele, aşezate de o parte şi de alta a unui şemineu, iar pe jos era aceeaşi piatră de calcar frumos îmbinată — plăci foarte mari, într-un joc cu plăci mai mici. Sus se aflau patru dormitoare cu vedere la ocean şi două către pădure, iar jos era doar un dormitor cu bucătăria care dădea într-o curte interioară cu vedere la ocean, pardosită cu granit mare negru, foarte tocit. Treptele care te conduceau către plajă începeau cu o terasă din acelaşi granit în faţa sufrageriei, fără niciun accesoriu; totul era un platou de pe care puteai privi oceanul. Plaja, cam de mărimea unui teren de handbal, poate ceva mai mică, îţi dădea voie să faci ce vrei, deoarece era înconjurată de stânci ce te înfiorau, de fapt.
— Ei, cum ţi se pare?
— Rece.
— Suntem în Anglia, domnule Alistar.
— Adevărat.
— Ce aveţi, mai exact?
— Nu ştiu nici eu; poate Alvin cunoaşte denumirea bolii mele.
— Aveţi o iubită? Poate Gianina?
— Gianina nu generează decât probleme.
— Sper că nu şi fiului meu; este pe invers.
— Ştiu, îmi pare rău. Da, pot spune că stau cu gândul la o fată din Paris, dar nu este ceva concret.
— Am înţeles. Spuneţi-mi, epuizarea aceasta a venit după un efort susţinut?
— Da, oarecum. Am tras ceva în Australia.
— Înţeleg. Poate că schimbarea aceasta de atmosferă… Aveţi un tratament anume?
— Acum nu.
— Deci putem bea ceva.
— Poate dumneavoastră; eu mai aştept puţin.
— Eu am să gust puţin.
Amaris, cu toate că trăsese din greu în viaţă, la fel ca Gianina, arăta ca o femeie în putere, chiar dacă avea în jur de patruzeci de ani. Avea tenul deschis, înconjurat de un păr blond ce tindea uşor spre şaten, faţa mai mult rotundă, dar expresivă, cu o bărbie ce forma o gropiţă care nu te incita, dar era acolo; avea ochi albaştri arzători, într-o căutare calmă. Corpul, deşi trecuse de faza tinereţii, avea şolduri hotărâte, proptite în nişte picioare destul de băieţoase, mai ales că erau încălţate cu ghete; aproape că împrumutase ceva de la fostul soţ în puţinul timp cât a stat cu el.
— Locul arată destul de bine, probabil că lipsesc ceva accesorii afară. Vara cred că sunt zile călduroase, iar intimitatea locului poate să incite persoanele…
— La ce te gândeşti?
— Aş pune, pe timpul verii, pe micul platou de lângă bucătărie, un pat sub arborele acela de cafea. Iar pe bucata de perete dinspre deal, cu toate că este mică, aş pune un grătar electric, fără fum, pentru ceva friptură. Să stai în vârful patului, cu ochii în ocean... altceva ar fi, plus o sticlă de vin.
— Da, foarte frumos.
— Aici… de ce nu aţi pus şezlonguri?
— Puţinii oameni care vin aici stau pe nisip. Zilele de acest fel sunt rare, iar să te joci alături de copii este…
— Da, numai că aici trebuie să ai răbdare. O zi frumoasă este foarte rară; atunci, cu o pătură groasă pe tine, poţi trage aerul sărat pe nas.
— Noi suntem obosiţi în zona aceasta. Când ajungem într-un loc ca acesta, dacă facem o baie, nici nu simţim temperatura apei de aburii alcoolului, iar după aceea ne retragem în camere şi ne călărim până dimineaţă.
— Dacă mai puteţi!
— Exact! Dacă nu, uite aşa s-a născut Alvin…
— L-aţi adus aici pe Jan?
— N-am apucat, însă el a fost cel care a putut la vremea aceea.
— Ha, ha, ha! Foarte frumos!
— Vezi! Hai să-ţi arăt camera cu priveliştea cea mai frumoasă.
Afară se lăsase o zi „de Anglia”, cum ar spune Jan: burniţa uşor, iar oceanul stătea să fiarbă între stânci; parcă n-avea linişte, se băltăcăia de zor. Camera era la etaj, foarte simplă: un pat dublu care era foarte aproape de fereastra imensă de sticlă — la vreo palmă şi ceva distanță — lângă care era un fotoliu de pe care puteai vedea întreaga panoramă: oceanul până la orizont, terasa, mica plajă mărginită de stâncile acelea negre şi găurite. Lângă fotoliu era o măsuţă împinsă în colţul camerei, deosebită: probabil fusese un buştean de stejar care putrezise, lăsând mici părţi neatinse de umezeală; acestea fusese lustruite şi lăcuite, formând picioarele. Micul platou rotund era însuşi buşteanul de odinioară, acum extrem de lustruit; avea o formă atât de ciudată că-ţi dispăreau dimensiunile din jur.
— Tatăl meu a confecţionat-o, a muncit foarte mult. Tăblia mesei a fost o minune că nu a fost atinsă de putregai, ca restul.
— Da, e frumoasă şi, în acelaşi timp, ciudată.
Camera avea baie proprie, iar dulapul micuţ era încastrat în perete, probabil împărțind spațiul cu cel din camera vecină; cam asta era tot. M-am aşezat pe fotoliu, liniştit, privind orizontul plin de apă.
— Parcă mi-e rece, deşi e numai bine.
— Alistar, am să fac o cacao.
— Ar fi bine.
Într-un târziu, veni cu o cană imensă de cacao, pe care mi-o puse în palme după ce mă înveli cu o pătură groasă. Îşi luă paharul uriaş cu un deget de tărie în el și se așeză pe marginea patului, alături de mine.
— Nu-i aşa că este frumos?
— Da, nu te mai saturi de apa aceasta.
— Mai ţi-e frig?
— Puţin.
Veni lângă mine, aşezându-se pe mânerul fotoliului și masându-mi uşor umerii. Am pus mâna după şoldurile ei, trăgând-o lângă mine; lăsându-se uşor, ne-am înghesuit în fotoliu. Îmi mângâia bărbia, ţinându-mă strâns de gât cu cealaltă mână. I-am luat piciorul de pe mânerul fotoliului, punându-l peste mine.
Dimineaţa ne-a prins unul lângă altul în patul imens. M-am dus în bucătărie încet; nu voiam să o trezesc pe Amaris, dormisem atât de bine lângă ea, parcă fusesem protejat. Cafeaua era aproape gata; m-am apucat să desenez câteva schiţe cu spaţiile pe care aş fi vrut să le modernizez sau, mai bine zis, să le accesorizez. Când a venit Amaris, schiţele erau gata.
— Bună dimineaţa! N-am mai dormit aşa bine de foarte mult timp.
— Nici eu.
— Cum te mai simţi, Alistar?
— Nu ştiu. Cu toate că am dormit foarte bine, parcă sunt dezorientat.
— Cât crezi că o mai poţi proteja pe Gianina?
— Nu ştiu. Vreau să-i dau drumul, dar încă este propriul ei duşman.
— Cred că ea este cauza depresiei tale. Din ce mi-a spus Alvin, nu o poţi proteja la infinit, o să ai nevoie de viaţa ta. Fata aceea din Paris este de încredere?
— Probabil că da, simt ceva…
— O iubeşti?
— Nu ştiu. Tot ce simt este că ea este alături de mine.
— Destul de frumos.
— Aşa cred şi eu.
— Când crezi că eşti pregătit pentru o partidă de sex cu mine?
— Numai Alvin ştie.
— Ha, ha, ha! E bine că nu ai spus „niciodată”.
— Asta nu. Îmi placi, Amaris; liniştea pe care mi-o aduci mă fascinează.
— Nu simţi că…
— Nu trebuie să te faci bătrână.
— Nici nu sunt.
— Exact.
— N-o să concurez niciodată…
— Taci.
— Aşa ţi-ar plăcea să arate casa, precum în schiţele acestea?
— Da, poate şi alte…
— Am să pun în ramă toate astea. Îmi plac, au o grafică aparte. Te-ai gândit să faci asta profesional?
— N-am timp.
— Aşa este. Auzi, casa aceasta nu mi-a adus decât pagubă: taxe, iar cei care au stat pe aici au mai distrus-o. Reparaţiile m-au costat mult, cred că am să o vând.
— Cât ceri pe ea?
— Uite, ţie am de gând să ţi-o dau cu preţul propus de tine. Ce zici de asta?
— Probabil că vine la pachet…
— Negreşit, Alistar, inclusiv cu persoana mea.
— Mai vedem. Oricum, mă poţi avea gratis.
— Ştiam, doar am vrut să plusez.
— Mulţumesc de ofertă. Dacă te hotărăşti să o vinzi, anunţă-mă şi pe mine, te rog!
— Aşa o să fac.