Pe vremea aceea locuiam în cartierul Floreasca din București și eram un insomniac cu puteri depline. Dacă s-ar fi dat grade pentru nesomn, aș fi fost numit General.

Într-o dimineaţă devreme (nu se luminase afară) am auzit un zgomot de frână, un sunet lung şi ascuţit ca o durere. Am aşteptat lovitura, dar ea nu a venit. M-am ridicat din pat și m-am dus la masa de scris, poziționată fix sub fereastra larg deschisă.

Atunci am observat o bufniţă lângă geam; încerca să mă îngâne și imita frânele maşinilor. „Ce vrei?” „Nu vreau nimic special”, răspunde ea, „este ora când mă întorc de la vânătoare și am cuibul sub pervazul tău. Asta pentru că tu nu eşti superstiţios ca alții și nu mă gonești. Dar acum tare mă deranjează lumina aia, închide-o, te rog. Este aproape ziuă, ciudatule!”

I-am făcut pe plac și am stins toate luminile. Inițial voiam să scriu despre întâlnirea noastră, a mea cu Alice, numai că aceasta încă nu se petrecuse. Iar dacă totuși ţi-aș spune cum a fost, o să gândeşti ca tata, că sunt un zăpăcit. Alice era abătută, o dureau oasele de la capriciile vremii.

Povestea o întâmplare, zice: „acum doi ani am cunoscut un juncan, nimic deosebit, urechi, coarne, sentimente nu prea, ochii păreau sinceri, căprui şi blânzi.” Îmi tot repeta descrierea, cu toate că înţelesesem că era vorba despre un bou. Apoi continuă: „eu, o simplă viţică, el o majusculă lângă mine, n-a fost bine, n-a fost deloc bine” şi clătină prelung din cap.

Presupun că păream din cale afară de nedumerit; dădea din mână: „Lasă, acum te am pe tine, un măgar cu idei.” Aşa mi-a spus, şi în clipa următoare chiar m-am simţit măgar și am sărit pe cele patru copite; în plus, ştiam și câteva mişcări de step. La final, am dat din urechi şi am scos trei salve de răgete.

„Uite cum e treaba: la mine totul e trecător. Acum te iubesc pe tine, mâine o iubesc pe vecina de deasupra” (chiar aveam o vecină la etaj). „La fel şi cu măgarul, să nu te mire dacă mâine o să găseşti în locul lui un greiere sau un tablou de Salvador Dalí. Îţi trebuie multă înţelepciune şi imaginaţie ca să mă accepți.”

I-a luat ceva timp să se mute deasupra mea - de vecină vorbesc - s-au perindat multe persoane în apartamentul de la etajul doi până să apară ea la uşa mea. Zice: „ssper ssă nu vă deranjeze zgomotul” (aşa vorbea tipa, îl lungea pe s), „am chemat o echipă de ssudori ssă pună gratii la geam, nu pot dormi fără gratii”.

„Mă bucur”, i-am răspuns, şi ea a ridicat sprâncenele a mirare (era delicioasă când făcea așa): „mă bucur că ai gălăgie ziua şi nu noaptea.”

Dar a avut şi noaptea: era căldură mare, ferestrele deschise, miez de noapte, se auzeau gemete. Am ridicat capul din perne și m-am dus la fereastră. Zgomotele veneau de sus: „Ești bine, vecină?” De răspuns mi-a răspuns după vreo cinci minute, strigă: „acum sunt bine, vecine.”

Cu câteva zile în urmă m-a descoperit în curte (de bufniță vorbesc). „Ce faci, meștere? Nopțile tot huhurez?” și deschide ciocul să râdă. „De ce ai venit aici?” Zice: „Ca să îți propun o afacere.”

Și își urmă monologul fără să aștepte să-mi spun și eu părerea. Dar așa e bufnița asta, din cale afară de mahalagioaică. Seamănă cu vecina manelistă de peste gard: stă pe verandă și vorbește satului; știm cu toții când îi vine ciclul și câte pastile de Nurofen a luat luna asta.

Zice: „Bre, construiește mata o încăpere 10 pe 10 metri, lipită de casă, și fă o cafenea pentru cei de dincolo. Te miri? Păi, gândește-te puțin: nicăieri nu există un local pentru ei; ceilalți intră în orice birt și comandă băuturi; chiar și cel mai pârlit cocalar face rost de câțiva lei pentru o bere la halbă. Cei de dincolo nu pot, nu au bani și mai sunt și invizibili, săracii...”

Nu știu ce a mai zis pasărea, am intrat în casă și m-am apucat de băutură. Acum nu mai aud bufnițe...